Pe 15 iunie 1889, acum 136 de ani, Mihai Eminescu murea în mod misterios, la numai 39 de ani, într-un sanatoriu de boli mintale din București. La aproape un secol de la moartea poetului s-a ajuns la concluzia că a fost otrăvit cu mercur. Unii bănuiesc un asasinat politic.

Acum 136 de ani, pe 15 iunie 1889 în sanatoriul de boli mintale ale doctorului Șuțu, situat pe strada Plantelor, în București, la ora 4.00 dimineața, se stingea poetul și jurnalistul Mihai Eminescu. Avea doar 39 de ani. Ultima sa dorință a fost doar un pahar cu lapte și un colț de hârtie pe care să-și scrie ultimele versuri: „Până ce mor/ Pleacă-te îngere /La trista-mi plângere/Plină de-amor/Nu e păcat?/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?”.

Deși comemorată de peste un secol și studiată în detaliu de specialiști din diferite domenii, moartea lui Eminescu rămâne încă un mister al istoriei. De ce a murit la numai 39 de ani Mihai Eminescu? Este o întrebare la care există multe răspunsuri, dar puține certitudini.

Versiunea oficială: sifilisul, erizipelul și scândura nebunului

Misterul cauzei morții lui Eminescu începe chiar de a doua zi după deces. Pe 16 iunie medicii Șuțu și Petrescu au întocmit documentatia legală de constatare a decesului, dar și un raport oficial. Culmea, lipsește un diagnostic clar. Sunt raportate doar simptome ale unei tulburări psihice, de care ar fi suferit poetul, dar fără tulburări somatice îngrijorătoare. Adică, Eminescu avea mintea tulburată, dar fizic era sănătos tun. Lucrurile devin și mai bizare în momentul în creierul lui Eminescu este deteriorat, imposibil de studiat la autopsie. „Din nefericire, nu aş putea să vă dau multe informaţii în privinţa creierului marelui şi nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Şuţu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor”, preciza medicul Marinescu de la laboratorul Babeș.

Creierul ar fi fost uitat pe fereastra deschisă de o asistentă neglijentă. A existat o versiune oficială privind posibila cauză a morții lui Eminescu. Marele poet ar fi fost lovit în cap cu o scândură de un alt pacient al sanatoriului „Caritatea”, un oarecare Petre Poenaru. Nu se cunosc exact circumstanțele. La două zile după incident poetul a murit. Medicul Vineș, care l-a avut și el în grijă pe Eminescu, susținea că decesul a survenit de la infecție la nivelul capului. Mai precis, rana provocată lui Eminescu de Petre Poenaru, o tăietură de 2 centimetri la nivelul scalpului, s-a infectat. A făcut un erizipel (o infecție acută cu streptococi beta-hemolitici de grup A). În plus, Eminescu ar fi avut și endocardită mai veche (o infectie a endocardului, țesut ce captușeste suprafața interioară a inimii, care netratată poate fi fatală).

„Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datoratã traumatismului cranian şi care se vindecase complet, ci este consecinţa unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N.Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era şi medic al institutului) de care era ameninţat în fiecare clipă şi care desigur s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineş, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa ”Eminescu târziu”. Alți medici, precum Julian Bogdan, în 1886, i-au pus lui Eminescu diagnosticul de alienație mentală cauzată de gome sifilitice pe creier, exacerbate de consumul excesiv de alcool. Diagnosticul este preluat și de alți medici.

Eminescu, otrăvit cu mercur. Cel mai faimos român victimă a malpraxisului

Mult timp, cauza morții lui Eminescu a rămas un mister. Unii l-au crezut sifilitic, alții că ar murit de la scândura (după alții piatra) primită în cap de la Petre Poenaru. După mai bine de un secol de la moartea sa, specialiști moderni au investigat simptomele, dar și rapoartele care au descris starea lui Eminescu. S-a ajuns la o concluzie șocantă: Eminescu a fost victima unui malpraxis. Adică, a fost diagnosticat greșit cu sifilis și „tratat” cu mercur.

Adică, otrăvit sistematic cu o substanță la care țările occidentului european renunțaseră tocmai fiindcă era ineficientă și extrem de toxică. În România, mercurul (în special frecțiile cu mercur) erau încă utilizate ca tratament al sifilisului. Eminescu a fost diagnosticat cu sifilis în 1886 de doctorul Julian Bogdan de la Iași, fiind considerat sifilitic, paralitic şi în pragul demenţei din cauza abuzului de alcool şi a gomelor sifilitice apărute pe creier. La rândul său, medicul Panait Zosin îi dă același diagnostic.

Un medic din Botoșani, Itszak, continuă tratamentul cu mercur. La fel și doctorul Șuțu la sanatoriul său. Se spune că la București, Eminescu ar fi fost și injectat cu mercur. Specialiștii contemporani spun însă că diagnosticul a fost complet greșit. Eminescu nu suferea de sifilis. Iar „tratamentul” a fost o adevărată catastrofă. În anul 2014, în cadrul unei sesiuni științifice, întrunită pentru a discuta cauza morții lui Eminescu, profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale din României spunea că marele poet a fost ucis din cauza intoxicării cu mercur, urmare a unui diagnostic pus greșit. Deci, cauza morții lui Eminescu a fost stop cardio-respirator provocat de intoxicație repetată cu mercur.

„Între lunile februarie - iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, preciza profesorul doctor Irinel Popescu. Părerea profesorului doctor Irinel Popescu este împărtăşită şi de un alt specialist, medicul Raul Neghina de la departamentul de parazitologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Victor Babeş” din Timişoara. La rândul său, neuropatologul Ovidiu Vuia, cel care a studiat cu atenție fișele de observație, simptomele și toate rapoartele medico-legale în cazul lui Eminescu, a fost convins că Eminescu nu avea sifilis.

„Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) şi nu a avut o demenţă paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat în New York în 1987 şi reluat în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

Eminescu și boala care l-a măcinat

Eminescu suferea însă de o afecțiune psihică. Dar în niciun caz fatală. Era vorba despre tulburare bipolară. Încă din 1883, Eminescu a început să aibă un comportament bizar, remarcat de apropiați. Alterna între stări de depresie și mânie, cu comportament exuberant și neadecvat (mai ales pentru acele vremuri). Starea psihică ar fi fost agravată de fumatul excesiv, consumul mare de cafea, dar și abuzul de băuturi alcoolice. Timp de trei ani, până în 1886, Mihai Eminescu a fost diagnosticat corect în Austria și Italia, cu sindrom bipolar , fără să fie menționat sifilisul. A și fost tratat pentru aceea afecțiune. Ba chiar, medicii austrieci și italieni l-au pus pe picioare așa cum mărturisea scriitorul Ioan Slavici. Întors în țară, Eminescu suferă o cădere nervoasă și începe calvarul diagnosticelor greșite și a injecțiilor fatale cu mercur.

„Pentru sindromul bipolar al lui Eminescu există probe directe (relatările lui Şuţu despre tulburările de comportament, opinia renumitului psihiatru Eliot Slater - autorul celebrului tratat Clinical Psychiatry, care a primit de la Dr. Nica dosarul cu boala lui Eminescu şi a concluzionat, fără nicio rezervă, că este vorba despre o psihoză maniaco-depresivă) şi probe indirecte, printre care opinia unor psihiatri de renume că patologia afectivă domină la scriitorii cu probleme psihice, iar creativitatea artistică poate fi asociată cu bipolaritatea”, precizează specialistul în psihiatrie Dan Prelipceanu la sesiunea de comunicări din 2014, pe tema bolii și morții lui Eminescu.

De vină pentru dezvoltarea sindromului bipolar ar fi fost dezamăgirile din plan personal, dar mai ales munca epuizantă și stresantă de la ziarul „Timpul”. „Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, preciza Ovidiu Vuia.

Un posibil asasinat?

Mai ales de la jumătatea secolului XX a fost emisă ipoteza asasinatului în cazul morții lui Eminescu. Totul a plecat de la niște rapoarte care indicau faptul că Eminescu se afla în evidența serviciilor secrete austriece, dar și de la activitatea considerată subversivă a lui Eminescu care ar fi deranjat interesele diplomatice ale României. Poetul era un ziarist talentat și foarte incisiv. Mai ales în paginile ziarului conservator „Timpul”, Eminescu a uimit prin articolele sale tranșante și care nu de puține ori erau gata să răstoarne Guvernul. Eminescu instiga la revoltă și aproape a cerut abdicarea regelui Carol I, criticându-l pentru apropierea față de Germania și Austro-Ungaria.

Și asta fiindcă Eminescu visa la unirea Transilvaniei, dar și a Bucovinei cu România. Articolele din ziar deranjau. Dar nu atât de mult ca agitația pe care o făcuse Eminescu în Transilvania și Bucovina. Puțini știu că prin intermediul „Societății Carpații”, Eminescu pregătea o revoltă a transilvănenilor și bucovinenilor contra Imperiului Austro-Ungar, și mai apoi unirea tuturor provinciilor românești într-un stat numit Dacia. „Societatea Carpaţii avea drept ţintă refacerea Daciei Mari, proiect ce prefigurează România Mare de la 1918. Iar Eminescu era o personalitate centrală a Societăţii Carpaţii, principala voce pentru Transilvania, cum se exprimă N. Georgescu, ca şi pentru Bucovina sau Banat şi Basarabia“, preciza Theodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu-drama sacrificării“.

Agitația provocată de Eminescu, prin intermediul organizațiilor studențești a dus la un scandal diplomatic incredibil. Pe data de 28 iunie 1883, Imperiul Austro-Ungar rupea relaţiile diplomatice cu România, iar cancelarul prusac Otto von Bismarck ameninţa România cu războiul. Şi toate acestea, spuneau austriecii, din cauza acţiunilor iredentiste şi provocatoare ale unei societăţi secrete româneşti numită „Carpaţii“. Regele și oficialitățile române în general doreau să păstreze o relație bună cu Imperiul Austro-Ungar, dar mai ales cu Germania. Așa că Societatea „Carpații” a fost scoasă în afara legii. Din acel moment, austriecii ar fi început filarea lui Eminescu.

„Simultan, Eminescu era supravegheat de serviciile secrete austro-ungare. În 1987, M. N. Rusu atrăgea atenţia că Eminescu era urmărit pas cu pas de serviciile secrete vieneze. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lachman în acest sens“, scria Theodor Cordreanu în lucrarea sa „Eminescu-drama sacrificării”. La rândul său, baronul von Mayr raporta de la București.

„Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia «Daciei Mari»”, se arată în raportul baronului von Mayr. Se presupune că după un articol prin care-l desfințează pe ministrul Justiţiei George Duna Vernescu s-a hotărât soarta lui Eminescu. Teoria asasinatului nu este general acceptată, însă. Cea mai plauzibilă variantă este considerată cea a intoxicării cu mercur.