De pe ringul de box, un copil timid, care nu putea recita nici o poezie în fața clasei, a cucerit scena românească și a fost venerat de mai multe generații. „V-am dat tot ce am putut“, spunea marele actor de comedie Dem Rădulescu, care considera că succesul comicului e mai otrăvitor decât al actorului de dramă.

„Azi e luni. Nici să mori nu e bine lunea, că-ți merge prost toată săptămâna“, spunea Dem Rădulescu. A râs de viață și de moarte deopotrivă și asta l-a făcut nemuritor. Am râs și noi la filmele lui. Am râs cu Temistocle, cu Gogu Steriade și cu motanul Dănilă.

Stilul său era atât de definitoriu în perioada comunistă, că atunci când marele actor a vrut să se amuze și pe seama „conducătorilor iubiți“ și a spus că vrea să recite o poezie patriotică la Cântarea României, tovarășii l-au gonit: „Ieși afară, Bibanule! Vrei să ne nenorocești, să creadă ăştia că e act de sabotaj?“, își amintea Maia Morgernstern.

„Un mare actor, mai cu seamă de comedie“

Pentru Dem Rădulescu, comedia era o mare dramă. „Ştiţi când se naşte comedia? Când zîmbetul începe să fie amar. Comedia este drama la pătrat. E ca râsul alienatului căruia numai de râs nu-i arde. Este clipa când fericirea se transformă în durere. Este clipa când dragostea devine ură. Comedia este ultimul hotar al lacrimii. Comedia se naşte atunci când eşti atât de împins din toate părţile, că nu mai ştii încotro s-o apuci şi, ca să nu-ţi pierzi mințile, începi să râzi“, își dezvăluia el, rar, geniul în fața cititorilor. Într-un interviu pentru „Almanahul Flacăra“, spunea publicului că succesul poate fi otrăvitor: „Nu pot să nu amintesc aici o vorbă de antologie a lui Aurel Baranga: «Bibanule, îmi spunea el, fii atent: un mare actor, mai cu seamă de comedie, e mare prin ceea ce a refuzat, nu prin ceea ce a jucat». Pentru un comic, tentaţiile sînt într-adevăr mari, succesul e mai rapid, mai otrăvitor decît cel al actorului de dramă“.

O astfel de mărturisire este ca o legendă a unui film, a unui personaj. Doar după ce afli ce era dincolo de interpretarea unui rol poți să-l înțelegi mai bine. Temistocle, escrocul sentimental din filmul „Astă seară dansăm în familie“, care prezintă periplurile prin țară a doi bandiți sentimentali, care se prezintă drept persoane respectabile și prind în plasă numeroase victime feminine de diferite vârste de la care reușesc să obțină importante sume de bani în schimbul promisiunilor de căsătorie, este un erou inventat, dar care avea corespondent în viața reală.

Cascadorul din tren și „traficantul de fericire“

Traficantul de fericire și de speranțe, un monsieur al mahalalei bucureștene, dar şi al high-life-ului orășelelor provinciale nu a avut un rol ușor. Sub deviza „mi-am uitat trecutul, nu mă gândesc la viitor, iubesc la disperare prezentul“, cavalerul escroc al damelor părăsite era un personaj complex, care și-a jucat singur rolul, beneficiind doar de serviciile unui cascador la scena săritului din tren. Despre acest episod, cascadorul Aurel Grușevski povestea în revista „Cinema“ în anul 1971: „Eram pe scara trenului şi Păun în spatele meu. Filmam undeva spre Întorsura Buzăului, între dealuri rotunde şi soare clar, de după ceaţă. Trenul lua viteză şi tufele plecau înapoi pe terasament, apoi pietrele nu le mai distingeam, se făcuseră pastă şi vîntul îmi sufla tare peste urechi, aşa că Păun s-a aplecat spre mine ca să-l aud. «Să-mi strigi cînd sări». «Nu mai am timp!». Nu mai era timp. Szabolcs (consilierul nostru de lupte) ne spusese să sărim aproape o dată ca să nu ieşim din cadru. Eu îl dublam pe Papaiani iar Păun – pe Dem Rădulescu în «Astă seară dansăm în familie». Am intrat pe un pod lung, cu balustradă joasă din beton. La celălalt capăt ne aştepta aparatul de filmat. Mă uit la şoseaua de dedesubt, la copaci, întorc capul şi-i văd pe cei din figuraţie. Par liniştit, dar inima a sărit peste sută, Asta nu e rău. Şi totul se precipită – podul s-a terminat, mai sînt cîţiva metri pînă la aparat, viteza e mare şi-mi dau seama că trebuie să sar înainte de locul stabilit. Forţez tare, lateral, să ating muchia pantei. Pămîntul îmi aruncă picioarele pe spate, grupez, puţin prea tîrziu, şi simt şocul pe umăr. Panta mă fură în rostogolire. Totul se amestecă, iarba, cerul, Păun, o umbră care-mi trece pe faţă şi mă blochez să nu intru în copaci“.

O parte din film s-a turnat în Parcul Rozelor de lângă Hotel Parc din Turnu Severin. Întrebat cui dă viață Dem Rădulescu, marele actor răspunde: „Adică nu mă cunoşti! Eu sînt Temistocle Temistocle. Un fel de traficant de fericire; în fond, un escroc sentimental care promite fericirea şi ar da-o, dar n-are de unde. Şi-apoi, mai are şi nişte interese: ia nişte gologani şi se cam duce... E vorba de un individ certat cu morala, cu legea. Surpriza e însă alta. Temistocle Temistocle iubeşte femeile şi de fiecare dată îşi promite că o face pentru ultima oară, fiindcă ar vrea să fie fericit şi s-ar retrage în liniște. Cred însă că îi e greu să renunțe. Vezi matale, Temistocle Temistocle intervine pe un teren pregătit, preferă femei triste, mai mult sau mai puțin angoasate, cu o oarecare experiență şi trecut... Aşa că poate trece cu ușurință de la una la alta...“.

„Nişte hoţi mai cuminţi“

La fel de memorabil a fost și rolul jucat de Dem Rădulescu când l-a interpretat pe Gogu în seria „Brigada Diverse“, filme regizate de Mircea Drăgan, alături de Puiu Călinescu (Trandafir) şi Jean Constantin (Patraulea), trei borfași simpatici pe urmele cărora erau milițienii, rolurile fiind interpretate de Toma Caragiu (căpitanul Panait), Sebastian Papaiani (plutonierul Căpşună) şi Dumitru Furdui (sergentul-major Cristoloveanu). Cele trei filme realizate într-un interval de un an au avut la bază cazuri reale ale Miliției, iar pe generic se menționează că filmele sunt realizate cu sprijinul Inspectoratului General de Miliție. Nu-i de mirare faptul că imaginea Miliției este una bună, care are mereu situația sub control și care îi prinde de fiecare dată pe cei trei escroci, care, pe lângă aventurile din peliculă, au avut parte de aventuri și în timpul filmărilor.

După mulți ani, Jean Constantin își amintea cum au fost confundați cu pușcăriașii. „Noi, cei trei hoţi, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi cu mine, eram deja îmbrăcaţi in hainele vărgate, când am intrat în frizeria puşcăriei. Frizerul ne-a luat tare, ne-a spus că o să ne tundă scurt. Noi am încercat să îi spunem că suntem actori, iar el ne-a răspuns: «Așa sunteţi toţi infractorii. Veniți aici şi vă credeți mari»“. Marele actor își mai amintea că s-a muncit foarte mult, dar a fost frumos. „Râdeam uneori în timpul filmărilor de nu se mai putea trage nimic. Filmele s-au bucurat de mare popularitate chiar și din partea Miliției. Noi eram nişte hoţi mai cuminţi. Găinari, nu tâlhari care omoară“.

Micul târg din „Steaua fără nume“

Marele actor de comedie, așa cum a fost perceput de-a lungul întregii cariere, venea cu un bagaj de suferință. S-a născut la 21 septembrie 1931 în Râmnicu Vâlcea, un orășel care avea ceva din atmosfera din „Steaua fără nume“ a lui Mihail Sebastian până la război, când farmecul provincial al micii așezări a dispărut sub realitatea crudă, pe care a cunoscut-o la vârsta de 9 ani: „În timpul războiului aveam 9 ani și îmi aduc aminte cum au trecut pe la noi prin oraș nemți, ruși, sîrbi, evrei, polonezi... Refugiații polonezi erau oameni calzi şi apropiaţi, de o educație şi de o cinste impresionante. Dacă mai tîrziu am montat Mrozec, am făcut-o din dragoste pentru refugiații polonezi din amintirile mele...“, povestea marele actor în emisiunea Eugeniei Vodă.

Aici i-a admirat și pe marii actori, care veneau în turneu în Râmnicu Vâlcea. „Impresarii intrau în prăvălii, sâ vîndă bilete. Aşa i-am văzut pe Ion Manolescu, Finteşteanu, Vraca, Vasiliu Birlic, Beligan... L-am văzut şi pe Tănase, dar numai un pic, pentru că nu m-a lăsat mama să merg. Am fugit de acasă şi am prins sfîrşitul, într-o sală ticsită, pentru că oamenii veneau la Tănase ca la Maglavit, l-am auzit pe Tănase zicînd: «Am jucat, am jucat, banii vi i-am luat, vi i-am luat, v-am salutat!»... Vedeam multe filme, mă fofilam în sală fără bilet şi după film mă duceam acasă să mă bată“, povestea Dem Rădulescu.

Era un copil timid al cărui vis nu trecea de acela de a putea recita o poezie în fața clasei. Dar talentul său a fost mai mare și l-a așezat în rândul întâi al scenei. „Am avut noroc că am fost boxer, pentru că am şi știut să lovesc la momentul potrivit, Dacă aştepţi să fii lovit, te-ai nenorocit“, explica el cum a venit succesul.

Pe vremea când era elev de liceu, spunea cuplete și lucruri cu haz, iar în timpul unui astfel de spectacol a fost urmărit de actorul Aurel Rogalski, care l-a sfătuit să dea examen la Teatru. A intrat al 33-lea din 90. A absolvit șef de promoție și a fost repartizat la Teatrul Naţional unde era director Zaharia Stancu. Era anul 1954 când a debutat pe scena Naționalului interpretându-l pe Smirnov din „Ursul“ de A.P. Cehov. Pe această scenă a jucat între anii 1954 și 1989. „Am avut numai probleme cu personajele. Mai ales la începuturile mele în teatru, când jucam cu inconștiența începătorului... pe urmă mi-am dat seama că răspunderea e foarte mare. Spectatorii vin să ne vadă nu cum ne jucăm, ci cum jucăm“, dezvăluia el într-un interviu luat de revista „Magazin“ în anul 1973, dar adăuga că filmul îi completează cariera. „Înainte de a mă judeca – transmitea el publicului –, să știți că, până acum, v-am dat tot ce am putut“.

Bancnota de 25 de lei de la un român

Pe lângă aplauze și vizionarea unui film iar și iar, marele actor a avut parte și de o răsplată mai insolită, o bancnotă de 25 de lei. „Se întâmpla prin ’84. Mergeam pe stradă cu doi studenți de-ai mei și a venit la mine un om, am dat mâna cu el și, când ne-am dezlipit palmele, a căzut pe jos o hârtie de 25 de lei. Omul încercase să mi-o facă strecurată... «Dom’ profesor, nu v-a jignit?», au sărit ca arși studenții mei. «Măi copii, le-am spus, omul acesta simplu, în sinceritatea lui, a vrut să-mi mulțumească. Și-a plătit lăutarul, așa cum se obișnuiește în popor. Am fost onorat că cineva m-a considerat lăutarul lui preferat și a vrut să mă răsplătească...»“, își amintea el într-un interviu acordat pentru „Jurnalul Național“.

Așa era cel poreclit „Bibanu“: un actor mare cu un suflet și mai mare, care a venit cu porecla din copilărie. „Tata era negustor de peşte, în piaţa din Vâlcea, şi într-o zi a venit acasă cu un exemplar deosebit. Fratele meu mai mare l-a dus repede la şcoală la ora de ştiinţe naturale. Profesoara, văzându-l, s-a adresat copiilor spunându-le: «Dragii mei, acesta este un biban». Denumirea peştelui s-a lipit ca timbrul de scrisoare de numele fratelui meu. Când am devenit şi eu elev, porecla era oficializată de puştime. După aia mi-au zis «Fratele lu Bibanu», pe urmă porecla s-a prins de mine. Acolo am apărut pentru prima dată cu numele ăsta: Rădulescu-Bibanu. După ce am intrat la Teatru, m-am pomenit într-o zi că un student din anul III, vâlcean de-al meu, striga după mine «Mă, Bibanule!». Şi Bibanu am rămas. Nu m-a deranjat, nici nu am avut ce face, s-a impus dincolo de voinţa şi de puterile mele“, dezvăluia marele actor.

„Păcat că în scheciurile umoristice nu mai există nicio cenzură“

Râsul lui nu era cenzurat, la fel cum emoția nu putea fi cenzurată. Despre texte nu s-a auzit că ar fi fost ciuntite. Însă, într-un interviu dat în anul 2000, Dem Rădulescu vorbea despre faptul că textele tind spre pornografie și mitocănie.

„Cred că s-a depășit o limită. Nu mai există, din păcate, niciun autocontrol și nicio cenzură. Cei care le interpretează rămân în general într-un perimetru al diletanților. Există diferite categorii de actori: cei populari, care nu rămân în istorie, și cei celebri; există diletanți și profesioniști, care la rândul lor pot fi cu talent sau fără talent. Cum toți suferă de aceeași boală, confundă profesia cu spunerea de texte. Se tinde acum spre pornografie și mitocănie, iar ei devin niște persoane care aduc maidanul pe scenă, pe când arta e o transfigurare a realității, care, crudă, nu e artă“, conform unui interviu consemnat în „Cronica Română“ în numărul din 4 ianuarie 2000.

Știa că diletanții vor dispărea așa cum au venit, și timpul i-a dat dreptate. Au rămas pe scenă propriii săi studenți pe care i-a format. „Am dat scenei artiști mari și urmează alții. Acum cresc 20 de studenți, la care țin enorm de mult. Am mare încredere în ei, dar și, din păcate, o strângere de inimă pentru că 2000 se prevede a fi un an nefast sub multe aspecte. Dar având în vedere faptul că omul e făcut să lupte, îi învăț să nu uite acest lucru, pentru că izbânda e mai frumoasă. Viața este o luptă și încerc să le insuflu cât pot acest lucru, deși nu întotdeauna învingătorul, cel care e victorios, e și cel mai talentat“.

Dorința unui student: „La clasa lui Bibanu“

Peste timp, foștii lui studenți au ajuns mari actori, care i-au păstrat cele mai frumoase amintiri. Anca Sigartău rememora anii de studenție care au fost magnifici. „Dem a crezut în mine. Ne-a învăţat teatru pe pâine și cu zâmbetul pe buze. Era delicat. Ne-a arătat că poţi să treci cu seninătate peste lucrurile urâte pe care ţi le spun sau ti le fac alţii. Mereu o să-i spun: «Mulţumesc, Domnule Profesor!»“.

Vasile Muraru, un alt mare actor care s-a format în umbra lui Dem Rădulescu, a dezvăluit într-un interviu lungul drum al băiatului de la poalele Ceahlăului pe scena mare a țării, pe care a plecat să o cucerească recitând o strofă din „Cetatea Neamţului“, iar la următorul examen texte de Sorescu, Anton Pann. „De emoţie, am mai uitat din text, dar am turuit mai departe cu vorbele mele. Şi numai ce-l văd pe Dem Rădulescu că se ridică de la masa comisiei şi şuşoteşte cu ceilalţi profesori. Mai târziu am aflat că le-a spus că mă ia la clasa lui. Până la afişarea rezultatelor, acasă, în ogradă, pe furiş, mă rugam în genunchi: «Doamne, ajută-mă să intru la clasa lui Bibanu!». Şi aşa s-a nimerit“, povestea el.

În anul III, Dem Rădulescu a pus în scenă piesa „Undeva, o lumină“ şi l-a distribuit într-un rol secundar, acela al unui miliţian de circulaţie. „Eu, timid de felul meu, când îi vedeam aşezându-se la masa comisiei pe Cotescu, pe Olga Tudorache, pe Moraru, mă inhibam de tot. Numai că, de astă dată, ia loc în comisie Amza Pellea, marele Amza, dintotdeauna un Dumnezeu pentru mine. Aşa că parcă mănânc jeratic şi-mi ies toate strană. Vă daţi seama ce anchetă a făcut pe scenă miliţianul Vasile Muraru când o nemţoaică a lovit cu Mercedesul măgarul unui ţigan? Am luat premiu la Festivalul studenţesc“, rememora Vasile Muraru despre începuturile sale.

Și în începuturile actorului Vlad Ivanov luminează Dem Rădulescu. „Era un profesor exigent şi aşa ar trebui să fie orice profesor, dar era un om de o bunătate absolut extraordinară, iubea foarte mult studenţii, era un om foarte generos şi anul acela pe care l-am petrecut acolo a însemnat enorm pentru mine“, povestea el. Cum tot pica examenul la actorie, i s-a permis să asiste la cursurile lui Dem Rădulescu, fără a fi înscris sau a da examene. „Am avut şansa să fiu la clasa lui Dem Rădulescu. Şi mi-am dat seama, fiind audient, că greşeam, pentru că eram foarte timid la acea vreme şi emoțiile mă paralizau şi, practic, nu înțelegeam foarte bine ce îmi cer profesorii“.

Ultima replică: „Mă, da’ ce aer tare!“

Prin fiecare spectacol al marilor actori, foști studenți ai lui Dem Rădulescu, Bibanu trăiește, deși inima lui a încetat să bată la 10 septembrie 2000, la vârsta de 69 de ani. În acea zi, el se întorsese dintr-un turneu și plecase să se plimbe cu niște prieteni care veniseră din Germania. Momentul a fost povestit de Stela Popescu: „Trebuiau să urce un deal, care nu era foarte mare. În schimb, lui i se spusese, doctorii îi atrăseseră atenția că nu prea are voie să facă efort. La un moment dat, s-a oprit și a respirat adânc. «Mă, da’ ce aer tare!», asta a zis. A căzut şi până la spital a murit“.

Marele actor este înmormântat la Cimitirul Bellu. De dincolo de mormânt, rămân replicile lui celebre: „Lasă, nu mai pune toate la inimă, că faci tensiune“, „Astă seară dansăm în familie“, „Toți copiii sunt nervoși din cauza plasticului și a electricității“, „Doamne, de ce ne pedepsești pe noi bărbații, Doamne, de ce dai umor și inteligență femeilor?“.