Pe 26 decembrie 1991 se prăbușea Uniunea Sovietică, gigantul comunist care a controlat destinele a peste 280 de milioane de oameni și numerose state satelit. Acest „imperiu al Răului”, cum era numit de americani, a sucombat din interior, pe fondul unei ideologii falimentare.

Uniunea Sovietică a fost una dintre cele mai importante structuri politice și sociale ale secolului XX și una dintre cele mai mari puteri ale lumii contemporane care a influențat destinul a sute de milioane de oameni. După cel de-Al Doilea Război Mondial, lumea a fost împărțită în sfera de influență americană, aferentă ideologiei capitaliste, și cea sovietică, aferentă comunismului marxist-leninist. Două lumi total opuse care s-au înfruntat de-a lungul deceniilor în ceea ce a ajuns să fie cunoscut „Războiul Rece”, un conflict indirect care a modelat lumea de astăzi. Deși una dintre marile puteri ale lumii, cu o întindere uriașă, cu multe state satelit, temută și aparent puternică militar și economic, Uniunea Sovietică nu era decât un uriaș cu picioare de lut.

O lume distopică în care rapoartele oficiale mimau fericirea, în timp ce populația se zbătea să supraviețuiască represiunii și problemelor economice tot mai accentuate. După șapte decenii de existentă, pe 25 decembrie 1991, Uniunea Sovietică a sucombat. Președintele Mihai Gorbaciov și-a dat demisia iar pe 26 decembrie 1991 s-a votat autodizolvarea Sovietului Suprem. Specialiștii și studiile de specialitate indică un număr însemnat de motive care au dus la destrămarea Uniunii Sovietice. Unii au afirmat că întregul proiect a fost de la început destinat eșecului, dar a fost nevoie de milioane de morți, deportați, exilați pentru ca toată lumea să se convingă de acest lucru. Aceste motive au fost grupate pe trei mari categorii de factori, pe care le vom expune în cele ce urmează.

Un regim ilegitim care, după ce a oferit iluzii la kilogram, a hăituit oameni și popoare

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a luat naștere pe 30 decembrie 1922 în urma Revoluției din octombrie 1917, prin intermediul căreia bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia. Așa cum arată o serie de specialiști, precum Robin Okey, comuniștii și-au pierdut legitimitatea.

Mai bine spus - nu au avut-o niciodată. Bolșevicii reprezentau o facțiune extremistă a socialismului de factură marxistă și au pândit momentul prielnic de a pune mâna pe putere. Au profitat de Revoluția Rusă din februarie 1917, de faptul că poporul nu mai putea îndura sărăcia, efectele dezastruoase ale participării Rusiei la Primul Război Mondial și incapacitatea de reformă a ultimului țară, Nicolae al II-lea. Oamenii doreau pâine, pământ și o viață mai bună. Eșecul previzibil, în condițiile respective, al regimului revoluționar democratic care a asigurat guvernarea după abdicarea țarului Nicolae al II-lea a fost exploatat de bolșevici, o facțiune puțin numeroasă, fără reprezentativitate, dar care a știut să pună degetul pe rana unui popor hămesit și obijduit.

Au promis o viață nouă, prosperă, în care toți oamenii vor fi egali și se vor putea bucura de bunăstare. Tot poporul rus, spuneau bolșevicii, va sta la aceeași masă și se va înfrupta egal din roadele muncii sale. Acest lucru urma să fie realizat prin colectivizare, desființarea proprietății private și industrializarea masivă. Utopia egalitarismului, evident, nu a funcționat, iar oamenii s-au trezit amăgiți. Liderii comuniști au fost conștienți de faptul că lumea va fi, în cele din urmă, dezamăgită. Așa că au început epurarea societății. Au fost îndepărtați toți aceia care i-ar fi putut contrazice sau sesiza discrepanța dintre promisiuni și realitate. Adică, în special intelectualii. Marii și mici proprietari de pământ, afaceri sau orice formă privată de proprietate au fost hăituți, uciși, munciți până la epuizare în gulag. Cu intelectualitatea decapitată, marea masă a poporului a fost fie îndoctrinată pentru a crede în fatasmele comunismului și a se disocia de realitate, fie băgată-n sperieți.

„În evoluţia multiseculară a societăţii umane s-au afirmat, prin mari chinuri, revolte, revoluţii, patru valori general-umane: proprietatea privată, relaţiile de piaţă, concurenţa şi libertatea individului. Revoluţia din Octombrie 1917 a desfiinţat aceste valori. Pe parcursul a circa 70 de ani de construcţie comunistă s-a încercat experimentarea teoriei marxiste în practica sovietică de a desfiinţa valorile sus-numite şi a le înlocui cu valori noi: proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, desfiinţarea relaţiilor de piaţă şi a concurenţei, privarea individului de libertate personală şi înlocuirea cu libertatea colectivă”, preciza Artur Cozma în „Cauzele destrămării Uniunii Sovietice”, pentru Studia Universitatis. În plus, de-a lungul celor șapte decenii de comunism în Uniunea Sovietică, oamenii de rând au costantat că egalitatea era doar o vorbă-n vântă.

În timp ce oamenii sufereau lipsuri, din cauza falimentului sistemului comunist, cei din Politurbo (cel mai înalt organ al comitetului central din partidul comunist) și în general oamenii regimului se bucurau de numeroase privilegii. Același lucru a fost valabil și în comunismul românesc, cu oameni care stăteau la coadă pentru tacâmuri de pui, în timp ce protipendada se lăfăia la vânătoare. Istoricul J.F. Brown consideră că una dintre cele mai importante cauze ale căderii regimurilor comuniste în Europa și cu precădere a Uniunii Sovietice a fost exact această lipsă de legitimitate și incapacitatea de a-și ține promisiunile de bunăstare economică și egalitarism social. Întreaga propagandă, pentru mare parte a populației, începea să devină o glumă proastă. Evident, existau persoane la care ideologizarea și manipularea a funcționat de minune și chiar credeau în binefacerile socialismului.

O economie pe culmile succesului care nu-și putea hrăni propria populație

Pe lângă discrepanța între promisiuni, propagandă și realitate, un alt motiv principal al prăbușirii URSS a fost starea catastrofală a economiei. Probabil gogoșile utopice ar fi fost mai ușor de înghițit dacă oamenii aveau burta plină. Dar economia de tip comunist a fost falimentară din toate punctele de vedere. În primul rând, colectivizarea și obligarea populației de a munci terenurile la comun, fără proprietate privată, a fost un eșec total. Productivitatea muncii era scăzută. În plus, distrugerea marilor gospodări sătești, închiderea sau uciderea celor care chiar se pricepeau la agricultură și aveau exercițiul unei agriculturi performante nu a făcut decât să ducă la eșec.

„Decretul asupra pământului din 26 octombrie 1917 declara desfiinţarea pentru totdeauna a dreptului de proprietate privată asupra pământului. Se specifica: „Pământul nu poate fi nici vândut, nici cumpărat, nici dat în arendă sau ipotecat, nici înstrăinat în vreun alt mod”. În baza acestui decret s-a înfăptuit colectivizarea forţată şi formarea gospodăriilor colective. A urmat apoi un decret de naţionalizare a bunurilor imobiliare din mediul urban. Un decret din mai 1918 desfiinţa principiul moştenirii, iar un altul, emis în luna următoare, hotăra naţionalizarea industriei. Toate aceste măsuri erau menite să lichideze proprietatea privată asupra capitalului şi altor valori productive; ele puneau în practică dictonul lui Marx, conform căruia abolirea proprietăţii private este chintesenţa comunismului. Productivitatea muncii şi munca în colectiv au fost ineficiente. Uniunea Sovietică nu-şi putea hrăni propriul popor. Acest fenomen este un rezultat al practicii comuniste de transformare a proprietăţii private în proprietate socialistă”, preciza Artur Cozma în lucrarea menționată mai sus. Colectivizarea forțată, după cum spun mulți specialiști, ca și ineficiența muncii la colectiv au determinat foametea care a ucis aproape 5 milioane de oameni la începutul anilor '30 în URSS.

„Fragilitatea socialismului începe de la sistemul de planificare centralizată a economiei. Planificatorii de la centru stabileau planuri de dezvoltare a tuturor ramurilor economiei naţionale, cunoscute sub denumirea de planuri cincinale. Planificarea, considerată ca un model pentru întreaga lume, era în esenţă un exerciţiu pe hârtie. Nici una din cifrele ei nu s-a verificat vreodată în mod independent. O economie înregimentată, bazată pe planificarea de la centru a producţiei şi pe monopolul de stat asupra comerţului, nu avea, desigur, cum să coexiste cu o piaţă liberă a forţei de muncă. Mâna de lucru trebuia şi ea înregimentată.(...) Regimul a introdus munca obligatorie pentru întreaga populaţie(...) La începutul anilor ‘80 oamenii sovietici erau „pescuiţi” în stradă, magazine, cinematografe şi cercetaţi de ce nu sunt la locul de lucru. Dezinteresul faţă de munca colectivă şi mizeria cotidiană au fost printre cauzele principale ale prăbuşirii regimului comunist. De asemenea, eşecul economiei planificate şi stagnarea crescândă din perioada Brejnev au fost agravate de povara extrem de grea a cheltuielilor militare”, adăuga același specialist în „Cauzele destrămării Uniunii Sovietice”.

Industrializarea galopantă și forțată nu a dat nici ea roade. Intregrată în același sistem planificat, controlat de stat, ineficient, nu a putut ține pasul cu economia de piață, concurențială, din statele capitaliste, ceea ce a dus la o penurie a bunurilor de larg consum. Pe scurt, economia sovietică era atât de ineficientă încât pentru a-și hrăni populația URSS importa permanent alimente. Inclusiv de la români. Oferea în schimb resurse. „Rusia a fost transformată dintr-un exportator important de cereale într-un importator permanent. Cumpărând cereale din străinătate, Moscova a finanţat dezvoltarea agriculturii din alte ţări, în loc să-şi rezolve propriile probleme în acest domeniu. URSS a transferat aproximativ 9 mii de tone de aur în băncile occidentale. Anual, 200-300 de tone de aur au fost vândute pentru a se acoperi necesarul de hrană . Aceste sume astronomice s-ar fi putut folosi pentru transformarea sectorului agricol al ţării într-un model de producţie echilibrată şi profitabilă”, preciza Artur Cozma.

Nici măcar elitele comuniste nu mai credeau în succesul sistemului

Cel de-al treilea set de cauze care a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cel de natură politică. Așa cum arată specialiștii, în interiorul structurilor de conducere a partidului a început să se strecoare un vânt al schimbării. Au fost câteva etape. Prima a fost după moartea lui Stalin, când noile generații de comuniști s-au delimitat de crimele comise și de epurările din anii '30-'40. O altă etapă a fost atinsă odată cu îndepărtarea de la putere a lui Nikita Hrușciov . Nici măcar elitele politice sovietice nu mai credeau în fiabilitatea și succesul sistemului comunist de factură marxist-leninistă.

Din contră, noile generații de politicieni sovietici mergeau pe ideea unor schimbări în structura economiei comuniste, mai deschisă către piețele libere din Occident, dar și pe o societate mai puțin strânsă cu ușa. Erau conștienți că, dacă URSS merge pe același drum bătătorit de Stalin și Hrușciov, sistemul se va prăbuși mai devreme sau mai târziu. În plus, URSS se implicase în prea mult conflicte, pe fondul Războiului Rece, cheltuind sume uriașe pe înarmare și cursa spațială. În acest context, pe 11 martie 1985 ajunge secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov. Acesta era un politician comunist de factură nouă. Lui i se atribuie, de fapt, destrămarea Uniunii Sovietice, mai ales prin politicile sale de liberalizare a societății centrate pe glasnost și perestroika. Ambele permiteau o libertate mai mare de exprimare, o deschidere a economiei către piețele occidentale, forme de economie privată, libertatea presei și chiar pluripartitism.

Nu în ultimul rând, este responsabil de retragerea armatelor sovietice din Afganistan, de o atitudine de pasivitate față de țările de sub Cortina de Fier și mișcările lor de eliberare de sub comunism. Aceste încercări ale lui Gorbaciov de reformare a Uniunii Sovietice au provocat o implozie și căderea sistemului sovietic. La toate acestea se pot adăuga ca factor important și creșterea naționalismului în țările controlate de URSS sau aflate în Tratatul de la Varșovia. Inclusiv România, deși comunistă, a început distanțarea față de URSS încă din anii '60. În cele din urmă, după o tentativă de lovitură de stat a grupării comuniste conservatoare, dejucatǎ de Gorbaciov, puterea politică a acestuia a slăbit de tot. Prin relaxarea controlului asupra oamenilor și prin reformele sistemelor politice și economice, guvernul sovietic părea slab și vulnerabil. Poporul sovietic și-a folosit noua libertate pentru a protesta împotriva guvernului. În decembrie 1991, totul s-a prăbușit.