Nimic nu pare a fi întâmplător/„Unirea cu România, scurtătură istorică legitimă către integrarea europeană”
Ideea unirii cu România circulă tot mai apăsat în Republica Moldova după cele două luări de poziție ale președintei Maia Sandu, care a rupt un tabu politic vechi de decenii și asumă acum o poziție unionistă. În siajul Maiei Sandu vine un editorial publicat de Anatol Țăranu, un fost politician, acum analist cu influență, care caracterizează unirea cu România drept ”scurtătură istorică legitimă către integrarea europeană și euroatlantică”. Țăranu mai spune în editorialul publicat pe portalul IPN (via Rador) că ”miza nu este doar geopolitică. Este una de civilizație (…) Republica Moldova se apropie, poate mai mult ca oricând, de momentul unei decizii istorice. Iar din ce în ce mai mulți încep să înțeleagă că această decizie poartă un nume: Unirea”.
Citește mai jos editorialul ”Republica Moldova și soluția Unirii” de Anatol Țăranu, publicat pe IPN.md
IPN (R. Moldova), 6 aprilie 2026 -Avalanșa de crize internaționale – de la războiul din vecinătate până la fragmentarea ordinii economice globale – spulberă, una câte una, iluziile unei dezvoltări accelerate și stabile pentru Republica Moldova. Într-un spațiu geopolitic instabil, vulnerabilitățile structurale ale statului moldovenesc devin tot mai evidente: dependențe energetice, presiuni externe, fracturi identitare și o economie fragilă, incapabilă să genereze securitate socială pe termen lung. În acest context, întrebarea despre viitorul Republicii Moldova nu mai poate fi amânată sau tratată tehnocratic. Ea devine inevitabil una strategică, existențială.
Discursul susținut recent de Maia Sandu în Parlamentul Letoniei marchează o mutație importantă de ton și substanță. Referirea directă la Pactul Ribbentrop-Molotov nu este doar un exercițiu de memorie istorică, ci o reafirmare a adevărului fondator: Republica Moldova este produsul unei rupturi geopolitice impuse, nu al unei evoluții organice. „Ceea ce este astăzi Republica Moldova a fost rupt din România” – această afirmație, rostită într-un for european, sparge un tabu cultivat decenii la rând în spațiul public de la Chișinău.
Mai mult decât atât, președinta a mers dincolo de simpla constatare istorică, articulând o idee esențială: consecințele acelui pact nu vor fi anulate pe deplin până când statele aruncate în „zone gri” nu vor fi ancorate definitiv în lumea liberă. Este, implicit, o recunoaștere a faptului că actualul proiect de statalitate rămâne incomplet, vulnerabil și expus.
În acest cadru, declarațiile ulterioare ale Maia Sandu despre Unire capătă o greutate politică fără precedent. Faptul că șefa statului afirmă deschis că ar vota pentru reunificare, în cazul unui referendum, și că aceasta ar putea consolida reziliența Republicii Moldova în fața presiunilor Federației Ruse, marchează o schimbare de paradigmă. Unirea nu mai este împinsă în zona simbolică sau marginală, ci începe să fie articulată ca opțiune strategică legitimă.
Această repoziționare nu este singulară. Ea este dublată de declarații similare venite din partea unor oficiali guvernamentali, ceea ce sugerează o tendință emergentă în interiorul elitei politice de la Chișinău. În paralel, datele sociologice indică o creștere constantă a susținerii pentru Unire, mai ales dacă este luată în calcul și diaspora – un segment tot mai influent, conectat la realitățile europene și mai puțin vulnerabil la propaganda tradițională.
Desigur, integrarea în Uniunea Europeană rămâne linia strategică oficială. Însă realitatea geopolitică complică acest parcurs. Extinderea UE este un proces lent, supus veto-urilor politice și oboselii instituționale, iar războiul din Ucraina reconfigurează prioritățile de securitate ale Europei. În aceste condiții, perspectiva aderării rapide a Republicii Moldova devine incertă.
Aici intervine tot mai pregnant soluția Unirii – nu ca alternativă romantică, ci ca scurtătură istorică legitimă către integrarea europeană și euroatlantică. Prin reunificare, Republica Moldova ar accede automat la spațiul instituțional, economic și de securitate al Uniunii Europene și NATO, depășind într-un singur pas obstacolele care altfel ar putea dura decenii.
Faptul că Maia Sandu se află la al doilea mandat prezidențial contribuie la această deschidere. Eliberată de presiunea imediată a ciclurilor electorale, președinta își permite să abordeze teme fundamentale, până de curând considerate „sensibile”. Din această perspectivă, Congresul PAS din această vară capătă o importanță strategică. Nu va fi doar un exercițiu de organizare internă, ci un moment de clarificare doctrinară: va rămâne partidul de guvernare ancorat exclusiv în paradigma integrării europene clasice sau va avea curajul să își asume explicit proiectul unionist ca linie strategică?
Mai mult decât atât, o eventuală asumare oficială a proiectului Unirii de către PAS ar avea consecințe politice interne imediate și profunde. Un asemenea pas ar genera un flux puternic de noi membri în partid, în special din rândul segmentului unionist activ, până acum dispersat sau insuficient reprezentat politic. Ar lărgi considerabil baza de cadre, atrăgând profesioniști, intelectuali și lideri de opinie care văd în Unire nu doar un ideal, ci o soluție concretă de modernizare. În același timp, ar fortifica statutul PAS ca partid de guvernare nu doar conjunctural, ci pe termen lung, transformându-l într-o formațiune cu un proiect istoric clar, capabil să mobilizeze energii sociale largi și să coaguleze majorități stabile.
În același registru, o asemenea asumare ar avea un efect major și asupra profilului politic al Maia Sandu. Dincolo de statutul actual de lider politic puternic, orientat spre reforme și integrare europeană, asumarea explicită a proiectului Unirii ar proiecta-o într-o cu totul altă dimensiune: aceea de figură istorică a întregului spațiu românesc. În logica istoriei, liderii nu sunt definiți doar de gestionarea prezentului, ci de capacitatea de a lua decizii care reconfigurează destinul colectiv. O eventuală asumare și realizare a reunificării ar plasa-o în galeria personalităților care au schimbat cursul istoriei naționale, depășind limitele unui mandat sau ale unei funcții.
Mai mult, pe plan internațional, un asemenea gest ar consacra-o drept lider politic vizionar. Într-o epocă marcată de prudență excesivă și decizii conjuncturale, asumarea unei soluții istorice curajoase ar transmite un semnal de leadership autentic și de capacitate strategică. Nu ar mai fi vorba doar despre alinierea Republicii Moldova la procesele europene, ci despre modelarea activă a unei soluții geopolitice care să rezolve o anomalie istorică. În acest sens, Maia Sandu ar deveni nu doar un actor al integrării, ci un arhitect al unei noi realități politice în Europa de Est.
O asemenea decizie ar însemna, în ansamblu, o schimbare radicală de direcție. Ar transforma Unirea dintr-o temă periferică într-un proiect politic central, cu capacitate de mobilizare și clarificare identitară. Ar oferi, totodată, o perspectivă concretă de ieșire din stagnarea economică și socială, oferind cetățenilor nu doar promisiuni, ci un orizont tangibil de prosperitate și securitate.
Riscurile nu sunt de neglijat. O asemenea repoziționare va provoca, inevitabil, reacția forțelor pro-ruse, care vor încerca să exploateze temerile și diviziunile societății. Scenariile de destabilizare politică, inclusiv prin instrumente hibride, sunt mai mult decât probabile. Însă evitarea unei decizii strategice din teama reacțiilor externe nu a adus niciodată stabilitate – dimpotrivă, a perpetuat vulnerabilitatea.
Cheia succesului unui eventual proiect unionist nu stă doar în voința politică, ci în capacitatea statului de a construi o majoritate societală clară. Aceasta presupune o politică identitară coerentă, activă și asumată – o reconectare sistematică la spațiul cultural și istoric românesc, o demontare a mitologiilor sovietice și o reconstrucție a încrederii colective.
Doar în aceste condiții Unirea poate deveni o soluție viabilă și sustenabilă, nu doar o opțiune conjuncturală. Doar astfel ea poate oferi ceea ce Republica Moldova nu a reușit să construiască în trei decenii: securitate, prosperitate și apartenență clară la lumea democratică.
În fond, miza nu este doar geopolitică. Este una de civilizație. Între stagnare și integrare, între incertitudine și stabilitate, între periferie și centru – Republica Moldova se apropie, poate mai mult ca oricând, de momentul unei decizii istorice. Iar din ce în ce mai mulți încep să înțeleagă că această decizie poartă un nume: Unirea.
