Un comunist neîmpăcat și un președinte care a sabotat democrația, așa arată Ion Iliescu în perspectiva istoricului britanic Tom Gallagher , un cunoscător de talie al României și al evoluțiilor din ultimii 50 de ani din societatea și politica noastră.
Felul cum Ion Iliescu a dobândit și și-a menținut puterea reprezintă o confirmare deprimantă a faptului că România continuă să fie victima unui progres întârziat sau a unei dezvoltări frânate. Un vârtej de schimbări a cuprins Europa de Est în urmă cu aproape patru decenii, iar soarta deloc de invidiat a României a fost aceea de a-l avea pe Iliescu drept arhitect al tranziției post-comuniste.
Acest comunist ortodox, supraviețuitor al stalinismului șovin promovat de Ceaușescu, a fost tulburat de noul peisaj european care se contura atunci, după încheierea Războiului Rece, în principal în termenii impuși de Occident. Era hotărât să împiedice ca noul model de schimbare democratică să contureze viitorul României. A pornit astfel să reducă scena politică la dimensiuni care să garanteze că România socialistă, organizată și rigidă, cu care el se simțea confortabil, nu va deveni o victimă a unui nedorit cutremur geopolitic.
Fiind o figură răbdătoare și stoică, Iliescu avea unele (dar nu toate) dintre calitățile necesare pentru ca această operațiune să aibă succes. Încă din anii ’70, a rămas o figură minoră și discretă a sistemului comunist instaurat după 1945, în faza sa dinastică. Nu a semnat „Scrisoarea celor Șase” din 6 martie 1989 – acel gest de revoltă venit în principal din partea unor foști lideri comuniști marginalizați de Ceaușescu.
Din mulțimea diversă de dizidenți comuniști și revoluționari ce se adunaseră la sediul televiziunii de stat asediat pe 22 decembrie, Iliescu a fost cel care a arătat cel mai mult calm și părea să gândească pe termen lung, nu doar să supraviețuiască luptelor armate izbucnite în urma vidului de putere creat brusc după ce cuplul Ceaușescu încercase să fugă din capitală, care devenise periculoasă pentru ei.
O sarcină cheie pentru grupul de putere aflat la început a fost ce să facă cu cuplul conducător după ce a fost capturat în apropiere de Târgoviște. Spre surprinderea multora, soții Ceaușescu au fost aduși în fața unei curți marțiale improvizate, după ce Iliescu, împreună cu Silviu Brucan, au preluat conducerea în stabilirea Tribunalului Militar Extraordinar, care a organizat un proces fulger în care Ceaușeștii au fost găsiți vinovați de genocid și alte crime.
Executarea lor, după ce doar cu patru zile în urmă dețineau o putere excepțională, a dat impresia unei rupturi clare cu trecutul. La fel și interzicerea Partidului Comunist Român, anunțată de Iliescu, dar nu fără rezervele unor apropiați ai lui, implicați în implementarea proiectului post-Ceaușescu.
Cum să potolească și să înăbușească apetitul popular din orașe pentru eliminarea în totalitate a comunismului a fost o altă provocare cu care s-a confruntat rapid Iliescu, după ce a fost numit lider interimar al Frontului Salvării Naționale (FSN). A simțit instinctiv că este necesară mobilizarea celor care aveau cele mai multe de pierdut în noua și amenințătoarea dimineață a României.
În ianuarie 1990, după decizia FSN de a se transforma într-un partid politic, guvernul provizoriu a descoperit arma recrutării minerilor din îndepărtata vale a Jiului pentru a intimida și dispersa demonstranții anti-comuniști. Tactica a luat proporții malefice după 11 iunie 1990, când guvernul lui Iliescu a organizat trenuri speciale pentru a transporta aproximativ 10.000 de mineri la București. Aceasta s-a întâmplat la trei săptămâni după ce FSN câștigase alegeri controversate și Iliescu fusese ales președinte. Tabăra „golanilor” din Piața Universității, cei care contestau dreptul lui Iliescu de a interpreta revoluția din decembrie 1989 ca pe o victorie a eurocomunismului, a fost ruptă violent în scene de o brutalitate extremă. Date oficiale contestate au indicat că șapte persoane au fost ucise și peste o mie rănite.
În așa-zisa etapă civică post-regim marxist-leninist, regimul succesor a arătat clar că este gata să folosească vechile metode pentru a-și consolida puterea. Dovezi incontestabile, recunoscute ulterior de autoritățile statului, arată că minerii fuseseră „însoțiți de gardieni care au fost ulterior în mod credibil identificați ca foști ofițeri ai Securității” și că timp de două zile această combinație mineri-ofițeri ai Securității a atacat protestatarii și alte ținte. Dependința lui Iliescu de Securitate a fost un dezastru de imagine publică, dar l-a împiedicat să fie înlăturat, după soarta altor foști comuniști ambigui din alte părți ale Europei de Est.
Recrutarea Securității pentru atribuții esențiale fusese deja confirmată în ochii multora de ciocnirile violente din orașul puternic etnic maghiar Târgu Mureș, din martie 1990. Țărani din sate românești îndepărtate au fost aduși cu autocarele după ce li s-a spus că un dușman istoric era pregătit să restaureze suveranitatea statului maghiar în Transilvania. (Și mai târziu, Iliescu nu a dezmințit că aceasta ar fi fost teamă valabilă.)
Aceste evenimente din procesul de consolidare a puterii pentru Iliescu și tovarășii săi au reprezentat o pată urâtă peste noua ordine presupus decentă, care era instaurată. Miron Cozma, liderul minerilor, a fost condamnat pentru rolul său în ultima incursiune a minerilor asupra Bucureștiului, în 1999. Arătând îndrăzneală, Iliescu l-a grațiat pe Cozma în 2004. Dar a fost nevoit să revoce decizia două zile mai târziu, confruntându-se cu indignarea multor români, precum și cu reacția negativă a presei și liderilor politici străini.
Acest lucru s-a întâmplat la finalul celui de-al treilea mandat al său de președinte. Iliescu a fost în afara puterii între 1996 și 2000, când opoziția de centru-dreapta a reușit să ocupe Președinția. În realitate, cedarea președinției unei opoziții nepregătite și divizate nu a fost o concesie majoră. Aceasta a conferit legitimitate unui FSN care avea să-și schimbe în curând numele în Partidul Social Democrat (PSD). În capitale occidentale importante, acest lucru a ajutat la ștergerea amintirilor privind metodele neplăcute folosite pentru a-și consolida controlul asupra României.
În prima jumătate a anilor 1990, Iliescu a jucat un rol istoric crucial în impunerea unui sistem hibrid, democratic la suprafață, dar nereprezentativ în practică. Constituția elaborată în grabă nu a beneficiat de susținerea partidelor de opoziție atunci când a fost supusă unui referendum în 1991. Aceasta a creat un edificiu al puterii, de la Curtea Constituțională (CCR) – cu un sistem judiciar aflat în mare parte sub un fel de control politic încă din 1989 – până la un parlament bicameral disfuncțional. Noua ordine creată de Iliescu părea concepută pentru a proteja elemente puternice și obscure, precum serviciile de informații supra-dimensionate, de orice control, a genera blocaje legislative și a împiedica ca loialii regimului, care jefuiau statul în diverse moduri, să fie trași vreodată la răspundere în mod corespunzător.
Eșecurile fragile ale aparatului constituțional au fost expuse în mod clar lumii în ultimele săptămâni din 2024, când CCR a luat decizii privind cine putea candida la președinție, cum erau numărate voturile și, cel mai grav, care era baza anulării unui scrutin în două tururi — un comportament care a expus inadecvările democrației din România în fața lumii întregi.
Majoritatea membrilor acestei curți erau foști politicieni legați de PSD, unii dintre ei ridicați în funcții sub patronajul lui Iliescu. În primii ani, cu trei decenii înainte, arhitectura sa constituțională dubioasă a permis instaurarea unei oligarhii a „capitaliștilor nomenklaturiști” care a apărut rapid sub patronajul lui Iliescu. Printre personajele implicate se numărau „milionarii de carton” care și-au folosit conexiunile politice pentru a pune mâna pe cel puțin două miliarde de dolari obținuți sub formă de credite de la cea mai mare bancă de stat, BANCOREX.
Practic, acea democrație de fațadă, aparținând oamenilor din al doilea eșalon ai epocii comuniste și unor noi recruți ai PSD care împărtășeau viziunea lui restrictivă asupra democrației, a fost în mare măsură opera lui Iliescu și a diferiților colaboratori ai săi.
La începutul anilor 1990, Ion Iliescu a jucat un rol important în perpetuarea întârzierii structurale a României. El a fost instrumentul prin care s-au pus bazele unei noi ordini politice ce le-a permis politicienilor să devină persoane privilegiate, cu averi necuvenite, obținute în mod necinstit, și să extindă beneficii de la stat către clienții lor, în timp ce cetățenii obișnuiți rămâneau constant excluși de pe lista beneficiarilor.
Este interesant că cei pe care s-a bazat pentru a țese o nouă formulă de putere, mai devreme sau mai târziu, s-au îndepărtat de el, uneori cu mari resentimente. Primul a fost Petre Roman, care a rezistat până în toamna anului 1991, apoi Virgil Măgureanu, care a supravegheat cu succes o reformă a serviciilor de informații, dar care s-a rupt de el la mijlocul anilor ’90, iar în final a fost servitorul asiduu al regimului Ceaușescu, Adrian Năstase, care i-a succedat lui Iliescu ca șef al PSD în 2001. Acesta din urmă a devenit din ce în ce mai resentimentar în calitate de prim-ministru între 2000 și 2004, din cauza refuzului lui Iliescu de a-și asuma un rol pur ceremonial.
Într-o societate mai puțin deformată și și mai puțin constrânsă de controlul totalitar, perioada lui Iliescu la putere ar fi fost cu mult mai scurtă. El a reușit să saboteze trecerea spre o societate democratică sănătoasă avînd sprijinul structurilor de putere doar parțial reformate, care proveneau din perioada comunistă. Bazându-se pe vechii membri de partid, pe managerii de fabrici venerați, pe o armată de operativi ai serviciilor de informații cu planuri ascunse și pe birocrați anti-reformă din ministere Ion Iliescu a asigurat înlocuirea unui regim totalitar opresiv cu un sistem capitalist diform, care a favorizat interese privilegiate ce au acumulat averi produse de alții.
Perspectivele unei democrații influențate de comunism au fost întărite de imaginea publică a lui Iliescu. Susținătorii săi din mass-media puneau mult accent pe stilul său de viață simplu, pe comportamentul său modest și pe vastul său orizont cultural. Îmi amintesc că am fost la un concert muzical la Ateneul Român în jurul anului 2007, când l-am observat stând într-un lojă, iar mulți din public l-au întâmpinat cu aplauze aprobatoare. Ascensiunea sa pe termen lung era reconfortantă pentru mulți nostalgici după comunismul din România, cel puțin așa cum fusese până în anii ’80.
Dar metoda sa de a dobândi puterea și de a o canaliza în moduri care au favorizat elemente care uneori au exploatat cu cruzime alți români, l-a transformat într-o figură detestată de foarte mulți oameni. De asemenea, a generat resentimente durabile prin modul în care a exploatat aspectele neplăcute ale naționalismului în scopurile sale de conservare a puterii. Poate că AUR și diferitele sale ramuri nu ar mai reprezenta astăzi o asemenea amenințare la adresa supraviețuirii libertății în România, dacă nu ar fi fost manipularea sistematică a politicii identitare de către Iliescu pentru scopuri lipsită de scrupule.
El și o întreagă cohortă de propagandiști din era comunistă au depus eforturi considerabile pentru a-i convinge pe românii impresionabili că, dacă nu votau cu PSD, România risca să înceteze să mai existe ca stat independent. Opoziția era caracterizată drept neloială și periculoasă, deoarece era dispusă să trateze minoritatea maghiară cel puțin cu un minim de respect. La diferite momente, Iliescu a făcut jocul ultra-naționaliștilor, precum Corneliu Vadim Tudor și Partidul România Mare, împrumutând o parte din retorica lor șovină atunci atunci când i-a fost convenabil. A preferat să țină extremiștii „în rezervă”, iar în alte situații era gata să afișeze o față cosmopolită către Occident.
Iliescu a evitat să provoace frontal învingătorii Războiului Rece, așa cum a făcut Slobodan Milošević în fosta Iugoslavie. A preferat o strategie a acomodării prudente, încrezător în tăcere că structura sa de putere de la București era suficient de hotărâtă și abilă pentru a goli de conținut normele impuse de Occident privind guvernanța și relațiile economice — norme care ar fi putut fi subversive pentru post-comunism.
După pensionarea sa incomodă din 2006, a cochetat pentru scurt timp cu ideea lansării unui partid de tip „Noua Stângă”. Un asemenea partid ar fi putut foarte bine să fie fondat chiar de Ceaușești, dacă nu ar fi fost sacrificați în 1989, tocmai pentru ca un comunism din umbră să le poată supraviețui. În acea perioadă, Iliescu era preocupat de succesele procurorilor anticorupție. Însă, odată cu criza economică din 2008, el a fost, poate, cel mai lipsit de rețineri dintre șefii PSD când a venit vorba de încheierea unei alianțe cu miliardarul liberal Dinu Patriciu.
Fiind un cameleon politic desăvârșit și un intrigant împătimit, este puțin probabil ca moartea lui Ion Iliescu să provoace o revărsare masivă de durere națională. Cele mai puternice rezerve vor fi exprimate de către cei care cunosc bine modul în care el a sabotat șansa României de a se integra în Occidentul democratic într-o manieră comparabilă cu cea a Poloniei sau a țărilor baltice.
Ultranaționaliștii din noul val, cum sunt cei din AUR, împreună cu suveraniștii pentru care Călin Georgescu este un paravan convenabil, vor rămâne probabil reținuți sau chiar critici față de omul care a ordonat execuția Conducătorului ce adusese România pe culmile zelului național-comunist. Însă tot datorită manipulării neobosite a lui Iliescu a fost creat, în anii ’90, un sistem politic cu structuri de putere, mentalități, peisaj mediatic și intelectual din care dușmanii libertății profită enorm și astăzi.
Acesta articol a apărut inițial pe platforma Contributors.ro .
