Cea mai înaltă clădire din Transilvania se înalță la aproape 100 de metri și este punctul de reper al orașului Satu Mare. Arhitectura Palatului Administrativ a stârnit numeroase controverse, dar unii specialiști au considerat-o drept una dintre cele mai reușite astfel de construcții.

Aflat în apropierea frontierelor României cu Ungaria și Ucraina, Satu Mare se numără printre orașele cele mai apreciate de turiști din nord-vestul țării, în ciuda faptului că este situat la peste 150 de kilometri de rețeaua de autostrăzi a României.

Emblemele orașului Satu Mare

„Autostrada Nordului” (DEx 14) , o șosea de mare viteză care urma să lege frontiera de nord-vest a României și orașele Satu Mare și Baia Mare de Suceava și regiunea istorică a Bucovinei, a fost plănuită de statul român de peste un deceniu. Însă traseul ei, de aproape 400 de kilometri, a rămas la stadiul de proiect.

Potrivit planurilor, drumul expres numit „Autostrada Nordului” ar urma să fie construit pe traseul Oar (granița cu Ungaria) – Satu Mare – Baia Mare – Dej – Bistrița – Vatra Dornei – Suceava, asigurând o mai bună conexiune județelor Satu Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Suceava și Botoșani, care însumează peste 2,3 milioane de locuitori.

Satu Mare își întâmpină călătorii cu una dintre cele mai spectaculoase clădiri din România, aflată în centrul municipiului, dar vizibilă de la zeci de kilometri distanță. De șapte decenii, Palatul Administrativ din Satu Mare rămâne reperul orașului devenit reședință a județului Satu Mare, în 1968.

La începutul anilor ’70, Satu Mare a trecut prin cele mai ample transformări urbanistice din istoria sa, determinate de noul statut administrativ, dar și de nevoia de refacere după inundațiile devastatoare din 1970. Un nou centru civic a fost construit în perioada 1974–1987, în imediata vecinătate a vechiului centru al orașului, dominat de spectaculoasa catedrală romano-catolică, ridicată la începutul anilor 1900, și împodobit cu alte câteva clădiri istorice din secolele XVIII–XIX, care înconjoară un parc recent modernizat.

Noul centru civic a fost proiectat de arhitectul Nicolae Porumbescu-Vaida și cuprindea o casă de cultură cu 800 de locuri, un amfiteatru în aer liber, spații comerciale și blocuri noi cu peste 1.000 de apartamente. În centrul său se înălța o clădire cu 15 etaje, al cărei vârf atingea 97 de metri - „sediul politic-administrativ” al județului, numit în prezent Palatul Administrativ.

Capodopera lui Nicolae Porumbescu

Blocul zgârie-nori din Satu Mare a fost inaugurat în 1986, în urma unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu, iar presa vremii îl descria ca fiind „o metaforă a mândriei și demnității tuturor locuitorilor din această parte a țării”, o comunitate care cuprindea români, dar și maghiari, germani, evrei, ucraineni (ruteni), slovaci și romi.

Arhitectul își descria în mod plastic realizarea.

„Trebuia să „plămădesc“ spațiul înconjurător, să-l gândesc în metafore, să-i calculez golurile, pe care în mod inevitabil trebuie să le conțină, pentru a fi umplute de viitorime. Viața nu trebuie irosită, profesiunea de arhitect este o continuă pledoarie pentru eficiență și formă. Omul trebuie să stea drept, să nu-l încovoaie nimeni și nimic. Apoi vin verticala construcției, verticala ciocârliei. În treacăt fie spus, aș vrea să-și facă cuib ciocârlia sus, pe turnul orașului. I-am rezervat un mic loc acolo, l-o fi văzut?”, declara Nicolae Porumbescu Vaida , în 1986.

După 1990, ansamblul arhitectural a avut soarta multor clădiri emblematice, asociate cu regimul Ceaușescu: ironizate, lăsate să se degradeze și chiar vandalizate. Unii specialiști consideră însă operele lui Nicolae Porumbescu-Vaida ca fiind adevărate capodopere față de blocurile cenușii, tipice regimului comunist.

Printre cele mai apreciate au fost Casa de cultură din Suceava (1965-1969), Palatul Administrativ din Botoșani (1968-1970), casa de cultură la Baia Mare (1971) și Centrul Orășenesc de la Satu Mare (1974-1987).

Ultimul dintre ele a fost poate cel mai reușit complex arhitectural urban din perioada comunistă, nota Constantin Hostiuc, doctor în istoria artei.

„În primul rând, pare să fie vorba despre scara intervenției în oraș. Vorbim despre implanturi inteligente și bine stăpânite, de sine-stătătoare, care au căutat să agreseze cât mai puțin prin volumetrie mediul dimprejur. Ba chiar am putea afirma că, prin puternica notă de contrast pe care o introduc (clădirile noi sunt, totuși, volume compacte, cu personalitate clar precizată), prezențele arhitecturale amintite pun în valoare locul ales, înconjurat de alte spații, edificii și texturi cu care intră într-un interesant și complex dialog rezonant. Sunt centre de interes care nu strivesc, nu agresează ambientul și, prin aceasta, devin repere, centre ale orașelor pe care le populează și în care se înscriu”, explica specialistul în artă, în revista de cultură „Lettre Internationale” (2015).

Criticul de artă remarca faptul că volumul clădirilor era „îmblânzit” prin cromatica naturală și prin folosirea culorilor calde pe suprafețele lor, iar prezența ferestrelor largi crea impresia de firesc.

Motivul furcii țărănești de tors românești l-a inspirat pe arhitectul Nicolae Porumbescu Vaida în proiectele sale, fiind folosit ca un element de legătură al oamenilor simpli cu construcțiile impozante apărute în orașele lor.

„În fine, era aproape imposibil să nu identifici, cu toată stilizarea lui, motivul omniprezent al furcii țărănești de tors – marcă a unei societăți pastorale, cu siguranță «element-pecete» cu potențial unificator, liant concret între gândirea elevată a arhitecturii mari și atașamentul psihologic conex adăpostului umil. Nimic mai flatant pentru locuitorul unui târg decât a-și recunoaște specificul «de viață», ajuns declarație culturală de autoritate”, arăta criticul de artă.