Premierul Ilie Bolojan a anunțat, marți, o nouă încercare de reformă a pensiilor speciale, după ce în ultimii 15-20 de ani au existat mai multe tentative nereușite de a rezolva această problemă. Doctor în drept constituțional și conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București, Bogdan Iancu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, care sunt marile piedici în calea acestei reforme și din ce cauză au eșuat toate încercările de până acum.

Adevărul: Problema pensiilor speciale a fost prezentă în discursul tuturor partidelor politice, dar niciunul dintre ele nu a reușit să o rezolve. Curtea Constituțională (CCR) a respins, în mai multe rânduri, inițiativele legislative care vizau desființarea sau modificarea pensiilor speciale, declarându-le neconstituționale. Totuși, mai exact, care au fost motivele invocate de CCR și în ce măsură acestea ar fi discutabile?

Bogdan Iancu: CCR a invocat independența justiției în perioada crizei precedente, ca argument suprem. La momentul respectiv, doar pensiile magistraților nu au fost atinse, în numele independenței justiției (Decizia 873/2010 https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/119887). La momentul respectiv însă, independența aceasta și un nivel de salarizare înalt, pensiile etc. erau justificate, ca și autonomia funcțională a DNA, ca și autonomia extremă a CSM (inclusiv prin raportare la modelul standard de consiliu judiciar, care cere 50% magistrați în consilii, nu 16 din 19) prin imperativul suprem al combaterii corupției. Acesta a fost predicatul tuturor reformelor, acesta a fost scopul inițial cu privire la întreaga configurație actuală. MCV-ul era încă la început atunci, multe lucruri erau altfel. Și condițiile erau altele, 25 de ani vechime, 60 de ani vârsta. Lucrurile s-au schimbat. Fără a nega rolul politicului, aceasta este o horă în care și magistrații au intrat cu interes. Nu i-a obligat nimeni pe mandarinii judiciari de la București să deconteze diurne de zeci de mii de euro venind din periurban în centru. Nu i-a forțat nimeni pe mulți alții să își mărească emolumentele prin sute și mii de procese, încă de prin 2000, cum frumos descrie și dl. Daniel Morar în cartea sa din 2022 (D. Morar, Putea să fie altcumva, Humanitas, București, 2022, de la pagina 558 încolo). Au dat în judecată și colegii lor le-au dat dreptate (să zicem așa), până când s-au generalizat sporuri salariale de 40%, inițial gândite doar pentru procurori și judecători care urmăreau penal, respectiv judecau cauze de corupție mare-medie sau crimă organizată. E un sport acesta, cum știm cu toții, în care profesia („puterea”, cum își zic unii) a dobândit expertiză, agilitate, în campionate naționale.

Cine-i vinovat

Cine poartă vina acestor eșecuri: magistrații sau autorii acestor „reforme” ale pensiilor speciale, făcute, în opinia multora, intenționat în așa fel încât să pice la CCR? Și evident, care ar fi soluțiile, dacă ele există?

Nu sunt de vină indivizii și nu trebuie demonizată o categorie socio-profesională atât de importantă. Trebuie corectate carențele structurale, dacă și cât se poate. CSM seamănă însă tot mai mult cu o organizație sindicală, tot mai puțin cu garantul independenței justiției. Și asta era de așteptat, autonomia extremă duce la forme de corporatism, politizare internă, se știe asta de multă vreme. Cazul Italiei este revelatoriu, așadar exact sistemul-model pentru autoguvernarea judiciară. Astfel de forme de autonomizare intră inevitabil în conflict cu reprezentări clasice privind rolul judecătorului („putere într-un anumit sens nulă” zice Montesquieu, explicând și de ce: „doar portavoce a legii”, neutri, apolitici, imparțiali). Nu se poate și cu achitări în lanț, și cu pensii mari, și cu diurne, și pe TikTok. Prea multe se bat cap în cap.

Ce soluții, în afara modificării legii, ar putea să mai existe?

Nu văd ce soluții pot exista în momentul de față. Recrutări se pot face, fie „lateral”, fie prin INM, doar la primul grad de jurisdicție, la judecătorii și parchete pe lângă acestea. Oricum, nu ar trebui soluționată această problemă în termeni etici-morali, ci în funcție de condiționările structurale. Orice om în toate mințile, dacă are de ales între un salariu relativ bun, dar condiții foarte adesea improprii plus campanii de înfierare publică și nesiguranță legislativă, pe de o parte și o viață liniștită cu o pensie mai mare decât salariul, pe de alta, va opta pentru varianta a doua. Magistrații nu trebuie nici zeificați, nici demonizați, e o problemă structurală și trebuie tratată mai echilibrat, la rece.

Cum este în lumea normală

România, țară membră a Uniunii Europene, nu reușește să rezolve problema pensiilor speciale de atâția ani. Care e situația în alte țări din UE?

În Germania, un judecător de Amtsgericht, judecătoria lor, are un venit salarial de încadrare de 4.472 până la 4.820 euro (diferă de la Land la Land, cel mai mic e în Turingia, cel mai mare în Baden). https://www.beck-stellenmarkt.de/ratgeber/legal-career/zahlen-daten-fakten/so-ist-der-verdienst-im-richterlichen-beruf Crește prin promovare până la final de carieră, dar nu peste 8.000 și ceva, treapta cea mai înaltă, creșterea cea mai mare. Salariul mediu net pe economie în Germania e circa 2.700 euro.

Un lector (Juniorprofessor, Profesor W1, poate fi plătit ceva mai bine, în Bavaria 5.538 https://www.academics.de/ratgeber/gehalt-professor-professorin-bayern ).

Judecătorii germani ies la pensie la 67 de ani, cu pensii care nu pot depăși 71,75 % din salariu și sporuri (după Legea privind salarizarea funcționarilor publici și a judecătorilor, https://www.gesetze-im-internet.de/beamtvg/BJNR024850976.html ). La maximum se ajunge înmulțind 1,79375% cu 40 de ani de activitate. Se diminuează pensia dacă iese anticipat la pensie judecătorul (ei nu au „magistrați”, procurorul lor fiind ca statut parte din executiv), cu 3,6% pe an.

Menționez din nou că nu există discrepanțe izbitoare între categorii profesionale din sectorul public. Nu sunt învățate doar anumite categorii că sunt „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. În momentul de față, revenind, un judecător român de la o micuță judecătorie, cu „definitivatul” abia luat, primește un salariu mai mare decât cel al unui profesor universitar la final de carieră, profesor care se pensionează la 65 de ani, nu la 48. Văd că CSM-ul duce o luptă epică și etică cu altfel frumoasa vârstă de 48 de ani, dar ipotetic e o vârstă la care cineva care a intrat direct în sistem din INM și care a reușit la INM după licență, se poate încă pensiona.

Reformele justiției sunt ciclice

Există riscul ca și în următorii 35 de ani, atât cât s-a scurs de la Revoluție și până în prezent, problema pensiilor speciale să rămână la fel în aer?

În doctrină, există un studiu interesant care ne arată că reformele „justiției” sunt ciclice, de la independență extremă la dependență extremă. Noi nu ne găsim niciodată echilibrul, nici nu prea tindem către el. Tendința ar trebui să vină de la elite și rog amatorii să vadă cam care era nivelul de pregătire mediu al elitelor românești din perioada construcției statului modern. În PNL, să zicem. Studii există.

Marile piedici din calea premierului Bolojan

Premierul Ilie Bolojan se arată totuși optimist, iar azi (n.r. - marți 29 iulie) a anunțat oficial cum reforma în acest domeniu , pornind de la faptul că magistrații se vor pensiona la 65 de ani și că vor avea pensie mai mică decât salariul. Totuși, prevederile legii s-ar aplica doar pe viitor, nu și pentru pensiile care sunt în plată, pentru ca legea să aibă o șansă să treacă și de CCR. În ce măsură magistrații care ce se pensionează abia acum vor putea să reclame o discriminare față de cei pensionați anterior și să obțină din nou anularea mult așteptatei legi?

Nu pot prevedea ce se va întâmpla, într-o lume normală nu e posibil deloc ce întrebați, dați-mi voie să vă răspund indirect. În lumi normale nu se dezgroapă excepții de neconstituționalitate din 2019 pentru a fi soluționate în 2025 - mă refer la recenta decizie privind ANI, în numele dreptului la viață privată al persoanei publice. În principiu, neretroactivitatea își află rostul foarte important în principal în materia legii penale, cu excepția binecunoscută a legii penale mai favorabile făptuitorului, care retroactivează sau ultraactivează, după caz, în toate sistemele liberale. Vă pot da numeroase excepții de la principiul neretroactivității în alte materii decât legea penală, în sisteme de drept așezate și respectabile.

Tot în principiu, orice regulă stabilește distincții, norma vine din latină, echer de tâmplărie era norma, folosea dulgherului pentru tăiat lemnul în unghi drept. Nu orice distincție discriminează, dacă ar fi așa nu am mai avea nicio regulă. Nu văd care era discriminarea când un procuror în DIICOT sau DNA și un judecător de penal la instanțe superioare primeau un spor pe care colegii lor nu-l primeau. Care e marele risc când tu te ocupi de divorțuri sau furt simplu, nu de mare corupție sau clanuri? De ce distincția te discriminează? La noi s-a considerat, nu dezinteresat, că era discriminare. Toate normele și conceptele juridice operează doar sub premisele existenței unui context relativ stabil, înțelegerii unor distincții, păstrării unor ierarhii, unui bun simț sau simț comun la nivel general. Cu neștiință și mai ales cu rea-credință, pot fi interpretate în toate felurile cu putință. Deja am văzut magistrați care tunau și fulgerau împotriva MCV pe când era în vigoare, acum zic că salariile și pensiile erau recomandări MCV, alții care citează spețe ale Curții de Justiție trunchiat, doar cu ce le convine, șamd.

Ne-am putea aștepta la un val de pensionări în rândul magistraților, acum că a fost anunțată această lege? Care ar fi soluțiile în acest context?

Asta e marea problemă, pe care nu știu cum o vor rezolva. Recrutări se pot face, fie prin INM, fie prin concurs, doar la baza sistemului. Nu înțeleg cum vor să înlocuiască ieșirile din sistem.