Cercetătorii caută o plantă miraculoasă căreia i s-a pierdut urma de acum aproximativ 2000 de ani. Se numea silphium și era atât de prețioasă încât câteva grame ajunseseră să valoreze mai multe pungi de argint. Era considerată un leac eficient împotriva cancerului și a impotenței. Un grup de experți spune că a găsit-o.

Medicina antică ascunde niște secrete care nici astăzi nu au fost dezvăluite. Specialiștii actuali consideră că anticii dispuneau de plante cu efect miraculos, astăzi considerate dispărute. Noile cercetări indică faptul că una dintre acestea, care valora pungi de aur și argint în Roma Antică, ar putea fi redescoperitǎ. Planta, spun aceștia, ar fi crescut mereu sub ochii noștri fără să-i știm potențialul curativ miraculos: putea vindeca impotența și cancerul, avea proprietăți anticoncepționale și era un condiment extrem de apreciat.

Planta misterioasă născută din „ploaie neagră”

Planta se numea silfium și creștea doar într-un singur loc. Este vorba despre o fâșie îngustă de Pământ din zona Cirenaica, Africa de Nord . Cirenaica era un grup de cinci orașe colonii grecești fondate de locuitorii insulei Terra, din Marea Egee, prin secolul al VII-lea i.Hr. Este cunoscut faptul că insula Terra (Santorini, cum este cunoscută astăzi) a fost devastată de o puternică erupție vulcanică. Cei care au scăpat în urma dezastrului s-ar fi refugiat pe țărmurile Africii de Nord, în zona Libiei de astăzi, și au întemeiat orașul Cyrene, cel mai puternic oraș-stat din acea zonă. Cirene se află pe o creastă a dealurilor Jebel Akhdar iar vestigiile arheologice acoperă mai multe hectare și includ temple monumentale, teatre, băi publice și palate. Orașul este înconjurat de Necropola din Cirene iar din anul 1982 este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.

Cirene a fost un important centru comercial și cultural grecesc condus de o dinastie de monarhi numiți Battiazi care s-a îmbogățit de pe urma comerțului cu această plantă misterioasă. Pe lângă silfium, cei din Cirene exportau și cai de rasă. De-a lungul timpul, Cirene și-a extins controlul și asupra celorlalte colonii grecești de pe țărmurile Libiei de astăzi, constituind o confederație cunoscută în antichitate drept Cirenaica. Cirenaica a ajuns sub controlul Egiptului Ptolemaic iar mai apoi, în anul 96 d.Hr, a fost cucerită de Republica Romană. Cirene a rezistat până în timpul cuceririi arabe din anul 642 d.Hr. În cele din urmă, orașul a fost abandonat. Odată cu Cirene s-a pierdut și urma plantei magice care creștea aici. Prezența ei pe coastele din jurul Cirenaicăi a fost dovedită de monedele care aveau imprimată pe avers imaginea silfium, dar și de nenumăratele tratate medicale ale vremii care o descriu.

„Silfium are o rădăcină foarte groasă. Tulpina sa este ca o ferulă (o plantă umbeliferă, ca o cârjă) ca mărime și este aproape la fel de groasă. Frunza, pe care o numesc inaspeton, este ca țelina. Are un fruct lat, care este ca o frunză, și se numește filon. Tulpina rezistă doar un an, ca cea a ferulei. Rădăcina are o scoarță neagră, care poate fi decojită. Planta se găsește pe o întindere vastă a Libiei, pe o distanță, se spune, de peste patru mii de stadii, dar este cel mai abundentă în apropierea Sirtei, începând de la insulele Euesperide. O particularitate a ei este că evită terenul cultivat și, pe măsură ce pământul este cultivat și îmblânzit, se retrage, arătând clar că nu are nevoie de îngrijire, ci este o ființă sălbatică”, scria Euesperides Theophrastus, un filosof și botanist grec din secolul al IV-lea î.Hr.

Vechile povești antice spun că sifliumul a apărut după „o ploaie neagră” care a măturat coasta de est a Libiei acum mai bine de două milenii și jumătate. De atunci, planta a crescut nestingherită în cantități uriașe pe coastele Africii de Nord, fiind rezistentǎ la secetǎ. Unii bănuiesc că, de fapt, a fost o plantă nativă de pe insula Santorini, iar semințele sale ar fi fost împrăștiate de vânturile devastatoare apărute în urma erupției vulcanice din anul 1500 î.Hr, ajungând pe coastele Africii de Nord.

O plantă miracol a antichității care valora pungi de aur și argint

Această plantă sălbatică era amintită în majoritatea scrierilor antice tocmai datorită proprietăților sale miraculoase. Absolut orice parte a unui silfium era utilizată fie în gastronomie, fie în medicina antică. Teofrast și-a dat seama că aromatiza mâncarea într-un mod excepțional. În plus, îngrășa oile și le făcea carnea mai fragedă. Tocmai de aceea animalele erau lăsate să pască în voie pe câmpurile pline de silfium. Totodată, așa cum arătau și autorii antici din Roma, rădăcinile plantei erau consumate proaspte sau transformate într-un condiment de lux, fiind înmuiate în oțet. În unele cazuri erau prăjite sau fierte pentru a produce un suc aromat.

Unul dintre motivele pentru care silfiul a devenit rar în timpul epocii grecești și romane antice a fost multitudinea de lucruri pentru care era folosit. Gurmandul roman Apicius a descris o modalitate unică de a-ți mări rezerva de condiment scump, punând semințe de pin împreună cu silfium într-un borcan de sticlă etanș. Când silfiul era cerut într-o rețetă, el sugera scoaterea mai multor semințe de pin din borcan, zdrobirea lor și adăugarea lor în felul de mâncare.

Potrivit lui Apicius, „ele vor da preparatului tău o aromă admirabilă”. Cele mai importante aplicații ale plantei erau însă în medicină. Silfium era considerat un medicament universal al antichității cu o putere incredibilă în tratarea multor afecțiuni. Era folosit pentru dureri de dinți, tulburări intestinale, tulburări hormonale, gușă, sciatică, epilepsie, tetanis, polipi și chiar tumori maligne.

„Obișnuiau să-și hrănească vitele cu această plantă. La început le purifica, dar după aceea se îngrășau, carnea îmbunătățindu-și gustul într-un grad surprinzător. După căderea frunzei, oamenii aveau obiceiul de a mânca tulpina, fie prăjită, fie fiartă. Din cauza efectelor drastice ale acestei diete, corpul era purificat în primele patruzeci de zile, toate umorile vicioase fiind îndepărtate eficient”, scria Pliniu cel Bătrân. Tot el recomanda fumigații cu această plantă și frecționarea rănilor, mai ales a mușcăturilor de câine, cu seva din tulpini.

Era atât de căutată și de rară încât era considerată mai scumpă decât aurul. „Era vândută de negustorii antici, cam așa cum vindem și noi astăzi condimentele. Istoria consemnează că, din cauza cererii mari și a ofertei limitate, unii o considerau mai apreciată decât aurul”, precizează specialiștii de la Integrated Pest Management din cadrul Universității din Missouri.

O plantă bună pentru dragoste fără sarcini nedorite

În plus, silfium devenise faimoasă pentru calitățile sale în arta iubirii. Pe de o parte era un puternic afrodisiac. Sucul derivat din silfium era utilizat pentru a trata atât impotența dar și pentru a-i ajuta pe bărbați să aibă performanțe deosebite în dormitor. Tot sucul de silfium, consumat de această dată de femei, era considerat un contraceptiv natural cu efecte garantate (cel puțin asta spuneau anticii). În principal se crede că mai degrabă era un abortiv eficient în cazul unei sarcini nedorite. Se spune că forma inimii asociată astăzi cu iubirea este de fapt forma semințelor de silfium. Din florile sale delicate se făceau cele mai puternice și mai râvnite parfumuri ale antichității.

Imposibil de cultivat, dispărută în negurile istoriei

Silfium era faimoasă încă din secolul al VII-lea î.Hr, fiind exportată masiv. Regii din Cirene au făcut adevărate averi cu transporturile de silfium. Consumul excesiv și cerința atât de mare au făcut ca planta să dispară efectiv încă din Antichitate. Era imposibil de cultivat, spuneau anticii. Cultivarea ei l-a pus în dilemă până și pe celebrul botanist Teofrast, care nu a reușit sǎ o înmulțească. „Adesea, problema sunt semnințele”, a mărturisit pentru BBC Monique Simmonds, director adjunct la Grădinile Kew din Londra, făcând o paralelă cu macul.

Cercetătorul Mahmut Miski de la Universitatea din Istanbul crede că a redescoperit, după 2000 de ani, celebra silfium, panaceul Antichității. În studiul publicat de Miski în revista de specialitate „Plants”, cercetătorul turc și echipa sa afirmau că silfium este de fapt Ferula Drudeana. Această plantă crește pe Muntele Hasan și seamănă izbitor cu exemplarele de silfium reprezentate pe monezi sau în vechile texte de botanică. Cercetările continuă mai ales pentru a se stabili dacă are efecte terapeutice.