Povestea arhitectului care a construit Teatrul Național și Hotelul Intercontinental și i-a spus „nu“ lui Ceaușescu

Romeo Belea, arhitectul Teatrului Național și al Hotelului Intercontinental, povestește pentru „Weekend Adevărul“ cum s-au construit clădirile-simbol ale Bucureștiului comunist, ce s-a pierdut pe drum și ce a încercat să repare după 1989.

În vara lui 1932, anul în care Bucureștiul își ridica primele blocuri moderniste și arhitectura românească începea să caute o busolă între tradiție și nou, într-o casă aflată pe una dintre colinele Tulcei se năștea Romeo Belea. Părinții săi, amândoi profesori, veniseră din Târgu Mureș. El, ardelean; ea, constănțeancă. O întâlnire care a unit două lumi și le-a adus, printr-o călătorie lungă cu trenul, departe, în Dobrogea. Una dintre puținele modalități de a ajunge atunci din Ardeal până la Dunăre era calea ferată, iar mama, însărcinată în luna a noua, a făcut drumul acesta în tăcere, cu o stăpânire greu de imaginat. „A fost un act hazardat să plece în luna a noua de la Târgu Mureș“, spune astăzi fiul lor. „Dar astea sunt ale tinereții“.

Ani mai târziu, când a revenit în oraș pentru documentații de urbanism, Belea a regăsit locul în care venise pe lume: un conac așezat pe una dintre cele șapte coline ale orașului, înconjurat de vie, cu un beci adânc și răcoros, legat de port printr-un drum de pământ. În noaptea premergătoare nașterii sale, tatăl și cumnatul său, Titus, au stat pe pridvor, gustând vinurile vechi și vorbind sub lumina unei luni pline. „Era o noapte de iulie“, povestește arhitectul. „Și tata a spus: «Dacă se naște băiat, e Romeo. Dacă se naște fată, e Julieta»“. S-a născut la 5 dimineața, un copil mare, de cinci kilograme. Relatările apropiaților spun că nu arăta prea bine, iar în jurul mamei se adunaseră chipuri îngrijorate. Tatăl, însă, era sigur de alegerea făcută în noaptea dinainte. Numele ales i-a uimit pe toți. „Toată familia, credincioasă pe vremea aia, s-a declarat șocată. Și, pentru că fratele cel mai mic al mamei se numea Ștefan, s-a adăugat și liniuța cu Ștefan“.

Câțiva ani mai târziu, părinții s-au urcat din nou într-un tren și s-au mutat la Craiova. Tatăl, care era director civil de studii la un liceu militar din Târgu Mureș, fusese chemat să reorganizeze o nouă instituție. „A acceptat cu greu, dar a plecat. Craiova, pentru el, a fost o surpriză colosală – Teatru Național, Filarmonică, o intelectualitate extraordinară. După un an, când l-au întrebat dacă ar mai sta, a spus «da, da, stau oricât aici»“. Când, la scurt timp, s-a cedat Ardealul, familia a rămas definitiv în Oltenia. Acolo, băiatul născut pe colinele Tulcei avea să devină craiovean.

În viață, cu rigurozitate de sportiv

A urmat școala primară germană „Sfântul Anton“, apoi Colegiul „Carol I“ – una dintre instituțiile emblematice ale orașului. Își amintește că s-a înscris singur, traversând strada dintre școală și colegiu cu dosarul sub braț. Secretarul, văzând numele, l-a întrebat dacă e rudă cu profesorul Belea. „I-am zis că sunt fiul lui. Eram singurul copil fără părinți la înscriere, și era un examen foarte sever. L-am dat și am intrat“. Anii de școală aveau să-i rămână, din amintirile sale timpurii, printre cei mai luminoși. „Au fost opt ani absolut extraordinari. Am avut șansa să prind o epocă în care la colegiu erau profesori remarcabili, iar mai târziu, la facultate, marii arhitecți interbelici încă predau“.

Chiar din perioada liceului, tânărul Romeo Belea era atras de spiritul competiției și de rigoarea științei. Sportul îl fascina prin energia colectivă pe care o presupunea și prin disciplina morală pe care o impunea. „Sportul e mai mult decât un joc. Te învață să ai grijă de coechipieri, de adversari, să nu lovești, să nu pățească cineva ceva. Are în el o etică“. Sporturile individuale, oricât de spectaculoase, nu l-au atras niciodată. „Alergi singur, te bucuri singur, plângi singur“.

În acei ani, interesul pentru geometrie, chimie și fizică se împletea cu pasiunea pentru ordine și precizie. Nu îi plăcea chiar toată matematica, dar geometria îl atrăgea prin logica ei internă. „Aveam un profesor fermecător. La chimie, ajunsesem să am un laborator construit de mine acasă, unde repetam experiențele din laboratorul colegiului. Și îmi mai plăcea fizica, fizica pură“.

Într-o perioadă a vieții în care începea să se descopere pe sine, a apărut și desenul – un moment întâmplător, dar esențial pentru ceea ce avea să urmeze: „La un moment dat m-am trezit că mi-ar plăcea să desenez. Primul meu desen există și azi – fiica mea trăiește la Londra și l-am donat lor. Am și două nepoate, care se tot amuză de el“. Lucrarea reprezenta Biserica „Sfântul Dumitru“ din Craiova, aflată lângă Casa Băniei – o construcție veche de secole, legată de domnia lui Matei Basarab, cu proporții echilibrate și detalii brâncovenești.

Printre cei care i-au stimulat interesul pentru desen s-a numărat profesorul Marinache, o figură aparte în peisajul colegiului. „Nu intra în clasă și spunea «desenați oala asta cu flori». Ne vorbea despre ordinele clasice, despre proporții și raporturi, despre felul în care trebuie să înțelegi ce e în spatele formelor. Marinache chiar făcea asta. A fost un vizionar“. Influența lui a fost semnificativă în acea perioadă de formare – o prezență care i-a adus înclinația de a privi desenul ca pe un exercițiu de luciditate, nu doar de talent.

Desenul și științele exacte, două teritorii aparent opuse, au început atunci să se atingă în mintea lui. Din acea întâlnire între observație și rațiune avea să se nască, peste ani, felul său de a gândi arhitectura.

Drumul spre Arhitectură trece pe lângă Chimie și Fizică

Era vara lui 1951 când Romeo Belea a venit la București pentru pasul următor al vieții – admiterea la facultate. Avea deja un plan în minte, iar alături de un prieten din Craiova s-a hotărât să-l urmeze. „El voia să dea la Petrol și Gaze, iar eu m-am dus să dau la Chimie. Că asta voiam“. La vremea aceea, Facultatea de Chimie se afla pe strada Polizu, iar printre elevii care se înscriau domnea o liniște stranie. Puteai, ca viitor student, să participi la un curs pregătitor de o lună, gratuit, plătind doar cazarea. „Numai că viitorii mei colegi erau strânși într-o sală și își așteptau rândul ca să se înscrie. Dar nu erau veseli“. Nu i-a plăcut atmosfera, așa că a ieșit dezumflat și a plecat spre Universitate, unde se țineau cursurile de Fizică Pură. „Absolut aceeași atmosferă“. Dezamăgit, a rămas pe trotuar, fără să știe dacă să se întoarcă acasă sau să mai încerce ceva.

Peste drum de Universitate se afla Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“. În acel moment, o voce l-a strigat din depărtare. Era Gigi, un fost coleg de liceu care terminase cu doi ani înainte și intrase la Arhitectură. „M-a întrebat ce fac, i-am spus că sunt derutat. «Păi tu te întrebi ce ai de făcut? Tu desenai pentru tot colegiul. Vino la Arhitectur㻓. Belea citise ziare sportive și știa că Facultatea de Arhitectură era renumită pentru activitatea sportivă: rugby, volei, baschet. „M-a dus prin curte și mi-a arătat terenurile – unii chiar jucau volei atunci“. Nu putea să se întoarcă acasă fără o decizie. A intrat, s-a înscris și a rămas. Câteva zile mai târziu, mama lui a venit la București. „Tușeam tot timpul și era vară. Am dat examenul, dar n-am mai stat să văd rezultatele“.

Examenul de admitere la Arhitectură era printre cele mai dificile. Avea probe eliminatorii – desen liber și desen tehnic – pe care le stăpânea deja din perioada colegiului. „Tocmai asta făceam la orele de desen“. A urmat proba de matematică, susținută în amfiteatru, sub privirea unui profesor cunoscut pentru ironie și spirit jucăuș. „Mi-a dat o problemă la tablă, una de trigonometrie, și mi-a spus: «Știi matematică? Unde ai făcut?». I-am spus că la Colegiu. «L-ai avut pe Mărculescu», zice. «Atunci hai să-ți dau o problemă de geometrie»“. Era o problemă apărută într-o revistă de matematică, notorie pentru dificultate și ingeniozitate. „M-am uitat la ea, n-am înțeles nimic. Dar tabla avea o ramă lată, maronie. Ca să nu desenez direct pe tablă, m-am tot învârtit. La un moment dat, profesorul s-a oprit în spatele meu și a spus: «Ești un caz foarte grav». M-am uitat la el și a zis: «Ai rezolvat problema, dar nu-ți dai seama»“. După aceste probe urma o verificare de cultură generală. „Se dădea examen și la Constituție. Îți dădea un articol și trebuia să-l interpretezi“.

După câteva zile, întors la Craiova, pe terenul de fotbal, l-a văzut pe Gigi apropiindu-se. „A apărut Gigi și mi-a dat vestea“. Intrase la Arhitectură.

Șase ani de școală și un examen judecat prin filtrul ideologic

Toamna acelui an a adus începutul unui drum nou. Romeo Belea se mutase în București, unde urma să înceapă studiile la Arhitectură. Locuia în căminul studențesc, orașul îi părea încă străin, dar facultatea avea să-i devină repede un univers complet.

Anul întâi era dedicat apropierii între colegi și deprinderii limbajului comun al profesiei. „Eram 80 de oameni în an, într-o sală mare de tot, unde făceam numai desene de arhitectură clasică – ordinele clasice. Un an de zile asta se făcea. Și acolo, de fapt, s-au închegat toate prieteniile ulterioare“. Programul era intens. Cursurile începeau dimineața, iar după prânz studenții se întorceau în ateliere. „Erau cam 30 de oameni într-un atelier, cu profesor, cu asistenți, și acolo se făceau proiecte de niveluri diferite: în anii doi și trei, niște căsuțe, de exemplu – și așa treceai prin foarte multe programe“.

Atmosfera era deopotrivă academică și caldă. Facultatea era recunoscută pentru rigoarea ei, dar și pentru atmosfera de comunitate greu de replicat. „Era o facultate recunoscută ca foarte bună. Și mai ales șansa noastră a fost că, nu chiar în totalitate, dar în imensa lor majoritate, profesorii erau niște celebrități interbelice, care veneau în haină neagră, cu cravată, papion“. Printre acești profesori, își amintește, se numărau Doicescu, Damian și Alifanti.

Facultatea dura inițial cinci ani, dar pe parcurs s-a extins la șase, odată cu creșterea exigenței și a complexității programelor. În tot acest timp, viața de la Arhitectură a rămas o formă de micro-univers. „Noi, când ne întâlnim acum, la vârsta asta, ne întâlnim din ce în ce mai puțini... Începem să râdem, fără să spunem de ce. Știm foarte bine, asta făceam“. Zilele se terminau târziu, când laboranții încercau să-i convingă pe studenți să părăsească școala. „Pe la 22:00-22:30, făceau tot posibilul să ne dea afară. Noi nu mai voiam să plecăm. În curtea școlii erau terenurile de sport și atmosfera aia... păi, unde să te duci?“. Sâmbăta se organizau baluri în incinta facultății, la care nu aveai voie să vii cu persoane din afară – pur și simplu te oprea portarul și nu puteai intra. Comunitatea studenților de la Arhitectură funcționa ca o familie.

Mai târziu, din ipostaza de profesor universitar, Romeo Belea avea să observe cum această viață de comunitate se schimbă. „Până prin anii ’80, atmosfera asta a existat. După aceea s-a pierdut, în școală era foarte frig și nu se mai putea lucra în ateliere. Îți înghețau mâinile“.

Examen anulat. Motivul: „cosmopolitism în arhitectură“

Romeo Belea a urmat facultatea între 1951 și 1957, într-o perioadă în care România traversa primii ani ai comunismului. Pe lângă atmosfera prietenoasă din școală, lumea se transforma radical. „Deși în școală erau și propagandiști, presiune ideologică n-am simțit atunci. Din cauza acestei autoclaustrări, noi nu știam ce se întâmplă afară. Eram la curent, ne duceam la cantină, pe drum auzeam tot felul de lucruri, dar nu trăiam real chestia asta“.

La finalul facultății, în momentul susținerii diplomei – echivalentul licenței de astăzi –, ideologia avea însă să-și facă simțită prezența: „Mi-am dat diploma, ca toată seria mea, și am aflat că nu pot susține lucrarea“. Motivația oficială: „cosmopolitism în arhitectură“. Alți opt colegi se aflau în aceeași situație. „M-am dus la rector. Simțeam o greutate, că alesesem să fac o facultate extraordinar de scumpă – și în ziua de astăzi ea e cea mai scumpă. Chiar dacă eram toți bursieri ai statului, sculele de desen costau și costă foarte mult. L-am rugat să-mi dea ceva scris, de ce am fost respins, ca părinții mei să vadă că n-a fost din cauza mea“.

Pe urmă, decanul, „omul cu politica“, l-a chemat în biroul său, spunându-i că situația urmează să fie analizată cu lupa. De altfel, restul profesorilor nu se implicau în asemenea chestiuni. „L-am întrebat când o să dăm din nou diploma și mi-a spus: «Întâi să stabilim dacă a fost un demers politic. Sau a fost o neghiobie din asta tinereasc㻓. Pe moment, i s-a oferit o soluție temporară: o repartizare într-un alt oraș, până la clarificarea cazului. „Zice decanul: «Totuși, trebuie să te repartizăm undeva. Sunt foarte mulți arhitecți care n-au avut de gând niciodată să-și dea diploma, deci poți să te duci să lucrezi liniștit»“. În București nu putea să rămână, așa că a ales Constanța, orașul unde locuia bunica lui. A fost repartizat la Institutul de Proiectare și a lucrat un an la Sala de Sport din oraș – o construcție modestă, dar solidă, ridicată în 1958, când sportul devenea parte a discursului despre „Omul Nou“ al societății socialiste.

Cel din urmă a fost cel dintâi

În toamna următoare s-a întors la București, inițial doar ca spectator. „Voiam să văd celebrele Internaționale de atletism. Când s-au terminat, am trecut pe la decan și mi-a spus: «Anunță-i pe toți colegii tăi că puteți să începeți să lucrați de azi la diplom㻓. De data aceasta, fiecare student și-a găsit o sală separată, în care să poată lucra singur. „Am dat diploma și eram foarte fericit că, dacă așa de repede se luase hotărârea să ne lase în pace, înseamnă că nu eram acuzat de interpretare politică“.

Momentul prezentării finale a fost însă neașteptat. Colegii lui l-au rugat să intre ultimul în sală, pentru că avea cele mai multe planșe. „Când am intrat, am înghețat. Nu erau profesorii noștri. Erau toți foști profesori de la Arhitectură, doi miniștri – Bădescu (Construcţii) și Macovei (Cultură) –, amândoi foști comuniști ilegaliști“. Lucrarea de diplomă, intitulată „Centrul de Antrenamente și Cantonamente Preolimpice“, era amplasată pe o peninsulă din Herăstrău. În fața comisiei, Romeo Belea și-a prezentat calm ideea. Nu respectase compoziția rigidă impusă de modelul sovietic, ci propusese o organizare liberă a spațiului, justificată prin prezența unui stejar secular, declarat monument al naturii. „Din acest motiv, lucrurile nu puteau fi aliniate“.

Unul dintre miniștri, Pompiliu Macovei – pictor și fost demnitar comunist –, a rămas neîncrezător și l-a întrebat de mai multe ori unde se află arborele. Belea i-a răspuns că poate verifica planurile Bucureștiului: „E desenat acolo“. După un schimb de întrebări și explicații, comisia l-a abordat cu un ton mai relaxat. Unul dintre membri l-a întrebat unde fusese repartizat.

„- La Constanța.

- Și ții neapărat să te întorci?

- Nu.

- Păi, uite, ești singurul care a luat 10 și o să te aducem în București.

- Dar nu am buletin de Capitală.

- Ne ocupăm noi de tot. Și peste doi-trei ani, când îți faci stagiul, te aducem în școală“.

Romeo Belea a plecat din comisie cu nota maximă și cu sentimentul unei reparații. După atâta așteptare, primise confirmarea că totul se încheiase. La scurt timp, Nicolae Bădescu, ministrul Construcțiilor, i-a transmis să lase să treacă câteva săptămâni și apoi să ceară o audiență la el – „ca să vedem cum facem mai departe“. Pentru tânărul arhitect, era primul pas într-o carieră care abia începea să se contureze.

„Tu nu ai fost făcut pentru târguri și expoziții. Tu ești făcut pentru cărămidă și beton“

După susținerea diplomei, în 1958, Romeo Belea se afla în fața primei răscruci profesionale. Într-o dimineață, rectorul – fost rugbyst celebru, un om cu o prezență impunătoare, după cum îl descrie – l-a chemat la el. „Ce-ai de gând să faci?“, l-a întrebat. Belea i-a spus că aștepta să meargă la ministrul Bădescu, așa cum i se spusese. „Lasă“, i-a răspuns rectorul. Era șeful atelierului de proiectare pentru târguri și expoziții din cadrul Camerei de Comerț, un desenator cu o precizie tehnică rară și o experiență solidă. „Nu vrei să vii să lucrezi la mine?“. A acceptat imediat.

Atmosfera de acolo era relaxată, plină de efervescență. „Toți erau arhitecți de la noi din școală, pe doi dintre ei îi avusesem și asistenți. N-aveam program, salariul era bun – erau bani, nu glumă, față de ce primeai ca stagiar în anul I“. Era pentru prima dată când simțea independența unei vieți proprii, după anii limitați ai studenției. „Țin minte că prima chestie e că mi-am ales croitorul la care să mă duc. Aveam bani, și toată facultatea purtasem, când era mai frig, un pulover gros, gri. N-am să-l uit niciodată“.

Prima semnătură: Sala Palatului

Într-o zi, pe stradă, s-a întâlnit cu fostul său profesor de diplomă, Ricci, care între timp devenise directorul Institutului Proiect București. „Ce faci? Am auzit că lucrezi. Și e bine?“, l-a întrebat acesta. „E extraordinar“, i-a răspuns. Profesorul, sprijinit de zid, a bătut de câteva ori cu tocul pantofului în tencuială. „Tu nu ai fost făcut pentru târguri și expoziții. Tu ești făcut pentru cărămidă și beton“. Apoi i-a spus, scurt: „Tu fă ce vrei, dar oricând vrei, ai un loc asigurat la mine“.

Tânărul Belea a plecat tulburat. Toată ziua s-a gândit la acea discuție. Dimineața următoare, s-a hotărât. A întrebat unde se afla Institutul Proiect București și s-a dus direct acolo. I-a spus portarului că fusese chemat de tovarășul director, apoi secretarei, care l-a introdus în birou. A așteptat un timp, cât Ricci își termina treaba. Când, în cele din urmă, profesorul a ridicat privirea din hârtii.

„- Ce s-a întâmplat?

- M-am gândit la ce mi-ați spus ieri.

- Și?

- Dacă se poate, vin la dumneavoastră.“

Ricci a zâmbit: „«Eram convins. Dimineața, la 7:00, când vin, am crezut că te găsesc în fața ușii. E 12:00. Ți-a trebuit ceva timp»“.

L-a trimis imediat la biroul de cadre, unde a fost angajat pe loc. Apoi i-a spus: „Du-te și te plimbă, fă ce vrei. Dar la ora 17:00 să fii la celălalt sediu al Proiect București“. Belea s-a prezentat la ora stabilită, la sediul din centrul orașului, de lângă Statuile Amzei. Acolo l-a găsit din nou pe Ricci, în mijlocul unei munci febrile. „Toată noaptea am desenat pe curat schițele pe care le făcea el pentru Sala Palatului“, își amintește. În felul acesta, încă din primele zile de lucru, a ajuns să participe la un proiect major al epocii. „Am început să lucrez iar la Sala Palatului. Și un an de zile, cât au durat – și proiectarea, și execuția –, am făcut parte din colectivul acela“.

Ricci venea dimineața la șapte și pleca la prânz, după ce semna actele administrative. Restul echipei rămânea să continue lucrul. Fiecare dintre specialiști – ingineri, structuriști, instalatori – își adusese câte un tânăr colaborator, un ucenic. „Noi eram toți de aceeași vârstă, am rămas nedespărțiți de atunci. Până acum două luni, când a murit ultimul dintre ei. Mai exist eu“. Construirea Sălii Palatului (1959-1960) a durat exact un an – termen fixat pentru a coincide cu un congres al partidului. „Se lucra foarte repede, pentru că sala trebuia să fie gata. Iar noi porneam de la un parc, că asta era: în curtea Palatului Regal“.

Pentru Belea, proiectul a fost mai puțin o dovadă de libertate creativă și mai mult o perioadă de învățare sub presiune. După finalizarea lucrării, s-a întors la Institutul Proiect București, cu un parcurs neobișnuit pentru un arhitect aflat la început de drum: lucrase deja într-un șantier de stat de mari dimensiuni.

Cum s-a construit viața studențească

După finalizarea Sălii Palatului, Ricci l-a chemat din nou la el. Era, pentru Belea, o perioadă în care șantierele mari se succedau unul după altul, iar arhitecții tineri învățau din mers. „Uite, sunt două ansambluri mari de cămine și cantine de făcut. Fă-le tu“. A fost prima lucrare pe care a coordonat-o aproape singur. Și-a format o mică echipă din doi foști studenți mai tineri, „care îmi plăceau mie foarte mult“, și împreună au început lucrul la cele două ansambluri studențești de la Grozăvești și Semănătoarea, fiecare cu câte 2.000 de locuri.

Construcțiile au fost ridicate într-un timp-record – aproximativ șase luni, între aprilie și octombrie 1961 –, într-un moment în care Bucureștiul era într-o continuă extindere. Amplasamentele au fost alese pe malul Dâmboviței, în apropierea marilor centre universitare, pentru a limita demolările și pentru a crea un nucleu coerent al vieții studențești. Terenul de la Grozăvești, mai îngust, a impus o soluție compactă, cu volume ordonate, în timp ce cel de la Semănătoarea, mai larg, a permis o compoziție mai aerisită, integrată în peisajul industrial al zonei.

Presiunea termenelor și lipsa de resurse au dictat soluția arhitecturală: clădiri cu parter și cinci etaje, fără ascensoare, concepute astfel încât construcția să poată avansa simultan pe mai multe fronturi. „Problema era dacă fac camerele de două paturi sau de trei paturi“, își amintește Belea. „Până la urmă, unul l-am făcut cu două, unul cu trei“.

În proiectare, s-a gândit inevitabil la anii de studenție. „Eu aveam ideile mele despre cum trebuie să faci o chestie, ca să poți să și înveți“. În primul an locuise în cămin, într-o cameră mică, cu încă cinci colegi. Apoi își găsise o chirie modestă, cu baie proprie. Își amintea senzația de aglomerație, de zgomot constant, și a vrut să găsească o formă care să echilibreze nevoia de intimitate cu cea de apartenență. Pentru a înțelege mai bine modelele occidentale, a cerut sprijinul unui inginer din Ministerul Învățământului, fost pivot al echipei naționale de baschet. „Mi-a spus: «Stai să-ți dau să citești niște studii americane». La americani, ca la englezi, cel puțin anul I ești obligat să stai în cămin, chiar dacă tu cu părinții tăi stați vizavi de universitate. Ideea era foarte bună: să te integrezi vârstei tale“.

Dincolo de camere, cea mai mare preocupare a lui a fost cantina. „Mâncasem la cantină șase ani. Și voiam să fac o altfel de cantină“. În locul separărilor clasice dintre sala de mese și bucătărie, a imaginat un spațiu deschis, în care studenții puteau vedea cum se gătește. „Toți studenții vedeau cum gătesc bucătarii, lucru care psihologic e foarte bun – era important ca totul să fie vizibil, să existe încredere în cei care lucrau acolo“. A fost printre primele cantine din țară cu un sistem de autoservire complet, dotat cu bandă rulantă pentru vase. „Îți luai tava, mâncai, și la final o puneai pe o bandă rulantă, care o ducea în spălătorul de veselă“. În același timp, spațiul era conceput să rămână luminos și aerisit, cu tavan fonoabsorbant și ventilație modernă – detalii rare pentru o clădire studențească în anii ’60.

Căminele și cantinele din Grozăvești au fost terminate în termenul impus, iar arhitectura lor funcțională, lipsită de ornament, a fost privită ca un exemplu de eficiență. „A fost considerată o găselniță“, spune acum Belea, zâmbind. „Pe urmă, nu știu de ce, una din ele au transformat-o într-o facultate“.

Povestea arhitectului care a proiectat „Blocul Creion“ din Constanța. „Să pui un bloc la doi-trei metri de altul mi se pare inacceptabil“

Proiectul a rămas însă unul dintre reperele începutului său de carieră – o lucrare în care se vedea, pentru prima dată, amestecul dintre memoria personală a studentului și rigoarea arhitectului care învăța să gândească la scară urbană.

Teatrul Național aprobat de Dej, respins de Ceaușescu

Când s-a încheiat lucrul la Sala Palatului, Romeo Belea s-a întors la Institutul Proiect București. A mers direct la Ricci, arhitectul care îi oferise primele proiecte importante. „«Ce-mi dați să fac?»“, l-a întrebat. Răspunsul a venit pe un ton neașteptat: „«Nu pot să-ți dau nimic, te-a cerut Maicu»“. Horia Maicu, arhitectul-șef al Capitalei, primise de la Gheorghe Gheorghiu-Dej sarcina de a coordona proiectul noului Teatru Național. Nu era proiectant propriu-zis, dar conducea echipa care urma să-l realizeze. „Avea deja un colectiv format din doi arhitecți interbelici, printre care Nicolae Cucu, un nume mare. M-am dus acolo și am început să lucrăm“.

Lucrul la noul teatru – ridicat pe actualul Bulevard Nicolae Bălcescu, vizavi de ceea ce avea să fie Hotelul Intercontinental, proiectat tot de Belea (în 1961) – a început într-o perioadă de reconfigurare ideologică, când regimul comunist căuta să înlocuiască simbolurile vechiului centru. Maicu și Cucu aveau birourile în clădirea din Piața Universității, unde Belea lucrase odinioară, în noaptea aceea decisivă la Sala Palatului.

După câteva luni, Nicolae Cucu a fost deturnat spre un alt proiect – Mausoleul din Parcul Carol – iar Belea a fost chemat din nou de Ricci. „«Romică, te muți definitiv acolo, o să fii șef de proiect complex la Teatru»“. Arhitectul avea atunci doar 29 de ani. „Cum să fiu șef de proiect complex la Teatru, când acolo sunt profesori de-ai mei?“, a întrebat. „Ei te-au cerut. Au spus: să-l punem pe Belea șef de proiect complex“. De aici începea greul. S-a apucat să-și formeze propriul colectiv, cu foști studenți, tineri fără experiență practică. „Nici nu știau să coteze (n.r. – să marcheze dimensiunile pe planurile de arhitectură), dar îmi plăceau și aveau intuiție“. Pe măsură ce proiectul prindea contur, Cucu se retrăgea treptat, iar Maicu rămânea singurul sprijin direct. „Când aveam ceva de făcut, mergeam și îi arătam. La un moment dat, a zis: «Rămânem la soluția ta și pe aia o facem»“.

Proiectarea unui teatru național venea cu mize uriașe. România avea nevoie de o scenă modernă, funcțională, care să poată găzdui orice tip de spectacol. Studiile făcute de colectivul lui Belea au fost confruntate cu arhitecți din Statele Unite, Germania și Austria, iar propunerile românești au fost considerate „valabile și originale“ din punct de vedere tehnic. Sala mare urma să aibă aproape 1.000 de locuri, o scenă de 32 pe 24 de metri și o acustică modernă. Holurile, foaierele și scările elicoidale erau gândite ca o suită fluidă de spații, cu lumini ample și pereți pregătiți pentru fresce. Deși lucrările avansau, contextul politic impunea o direcție clară: arhitectura socialistă, după model sovietic. „Doamne ferește! N-am făcut niciodată arhitectură din aia“. A mizat pe altă sursă de inspirație – mănăstirile pictate din nordul Moldovei. „Am plecat de la ideea zidurilor mari, compacte, cu o streașină amplă care să protejeze suprafața decorată“.

Proiectul a fost prezentat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român, într-o întâlnire memorabilă. În sală se aflau și Ion Gheorghe Maurer, președinte al Consiliului de Miniștri, și Emil Bodnăraș, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. „În mașină, Maicu mi-a spus că prezentarea o s-o fac eu. M-am gândit că dacă iese prost, el o să zică: «E un tânăr, ce știe un tânăr?»“. În fața celor trei, Romeo Belea a explicat planurile. După câteva întrebări, Dej s-a întors spre ceilalți și a spus: „Mie îmi place foarte mult“. Maurer a completat: „Să-l facă exact așa, dar repede“. Proiectul a fost aprobat pe loc.

Ceaușescu: „Îmi pare rău că n-a ars tot teatrul“

După moartea lui Dej, lucrurile s-au schimbat. Ceaușescu, care detesta clădirile asociate predecesorului său, a privit Teatrul Național cu suspiciune. „Nu putea să-l suporte, pentru că era ctitoria altuia“. Când a venit prima oară pe șantier, construcția era deja ridicată, fără finisaje. Nu s-a arătat interesat. Apoi, un incendiu a distrus Sala Mare. „A venit Ceaușescu cu un grup întreg. Când am vrut să-l duc în sală, a zis: «Ce să văd acolo?»“. Belea bănuiește că focul n-a fost un accident, dar nu-l acuză direct. „S-a uitat și a zis: «Îmi pare rău că a ars. Dar îmi pare rău că n-a ars tot teatrul»“.

După câteva luni, liderul comunist s-a întors și a cerut refacerea sălii. A vrut să-i mărească capacitatea la 1.500 de locuri, imposibil din punct de vedere acustic. „I-am spus: la 950 de locuri, abia auzi șoapta actorului. La 1.500, nu mai e teatru de dramă, e sală de ședințe“. A urmat o confruntare directă. „Îmi spunea să fac o altă fațadă. Tot“. La un moment dat, soția lui Ceaușescu, coborând scara monumentală, ar fi spus: „Nicule, lasă-l în pace, nu vezi că nu vrea? Ce, nu găsim alt arhitect?“. Atunci, Belea s-a retras.

A urmat un alt episod tensionat, legat de fresca monumentală care trebuia să decoreze fațada. „Zic: urmează să facem o frescă cu istoria neamului. Și fresca nu se poate face decât pe tencuială umedă“. I-a arătat proiectul lui Ceaușescu, dar interesul liderului comunist a fost aproape nul. „S-a uitat la panoul principal și nu s-a văzut acolo“. După acea vizită, Belea a înțeles că nu mai are ce face. „Mi-am dat seama că fresca n-o să se facă niciodată“. În scurt timp, a fost înlăturat din proiect. Lucrarea a fost preluată de un alt arhitect, apropiat de putere, care a modificat sala și fațada după cerințele politice. „A băgat peste o mie de scaune și a stricat tot echilibrul. Eu n-am mai intrat niciodată în teatru cât a fost în forma aia“.

Construcția care trebuia să fie „prima scenă a țării“ devenise, sub regimul Ceaușescu, un simbol mutilat. Teatrul Național fusese terminat, dar în forma lui trunchiată, înstrăinată de sensul inițial. Belea s-a îndepărtat, fără resentimente, dar cu o amintire dureroasă: arhitectul care i-a urmat a murit la scurt timp după finalizarea lucrării. „Mi-a părut rău. Fusese un om foarte bun, dar prins între putere și profesie“.

O a doua șansă pentru Teatrul Național. „Cum de răbdați clădirea asta mutilată?“

După 1989, Teatrul Național intrase într-o nouă etapă. Clădirea, deformată în anii Ceaușescu prin adaosuri masive și compartimentări arbitrare, rămăsese o rană arhitecturală în centrul orașului. „Vremurile s-au schimbat. Director la Teatrul Național a ajuns Caramitru, care a fost unul dintre marii noștri revoluționari“, povestește Romeo Belea. Un telefon scurt a deschis drumul restaurării. „Caramitru la telefon, bună ziua“, s-a auzit în receptor. „Vă rog foarte mult, când puteți, dar cât mai repede, să ne vedem“. Când s-au întâlnit, Caramitru i-a spus direct: „Spuneți-mi și mie, cum de răbdați clădirea asta mutilată? Încerc să nu mă uit la ea. Când trec cu mașina, întorc capul“.

La vremea aceea, Belea preda la Facultatea de Arhitectură și îl înțelegea perfect. „Eu aveam atelierele în turnul chiar de vizavi de Teatru. M-am dus la rector și i-am spus să mi le mute spre Academie, ca să nu mai am priveliște spre clădirea Teatrului. Făceam tot posibilul să nu mă uit spre el“.

„Dacă sunteți de acord“, i-a spus Caramitru, „am voie să readuc Teatrul la imaginea dumneavoastră. Acceptați să lucrați?“. „Domnule Caramitru, eu accept să lucrez, dar nu pentru că mă rugați dumneavoastră, ci pentru că asta e o chestie sentimentală. Dacă facem lucrurile serios, angajați un profesor universitar, un inginer, care să facă o expertiză completă. Aici s-au făcut demolări interioare colosale“. În anii ’80, teatrul fusese modificat brutal: compartimentări noi, trei etaje suplimentare, peste o mie de scaune adăugate, toate pentru a ascunde turnul scenei. Belea a cerut ca expertiza să fie realizată independent. „L-am rugat să angajeze pe cine vrea, numai eu să nu-l cunosc. A angajat un profesor care a făcut o expertiză absolut completă, cu laboratoare, și care zicea că, dacă rămâne așa, la primul seism de 6 grade cade tot“.

O clădire a artelor vii

Când Caramitru a primit concluziile, l-a sunat imediat. „Mi-a spus că am avut dreptate și m-am dus și m-am apucat“. Belea și-a mutat biroul aproape de șantier, așa cum făcuse mereu în lucrările grele. „Mi-am luat tot colectivul și m-am mutat acolo. Și i-am spus din prima: «Dar să știți că eu modific tot ce n-am putut să fac la primul»“. De data aceasta, și-a permis să corecteze detalii vechi și să adauge o nouă filozofie a spațiului. „Ca spectator de teatru, m-am simțit întotdeauna inconfortabil să ajung la ora 19.00 și să nu pot intra în clădire. Să stau cu ușa închisă și la șapte fără zece să ne lase buluc înăuntru. De ce să stai afară, când poți să stai în foaier?“.

A transformat vechiul hol central într-un spațiu deschis publicului, în care arta și viața cotidiană se întâlnesc. „În corpul acela mare, unde trebuiau să fie frescele, am pus trei fresce formidabile, făcute de trei grupuri de artiști remarcabili. Ideea era ca spectatorul, când iese din sală, să nu dea peste un bar cu sucuri și ciocolățele, ci peste artă. Emoția piesei să fie continuată de emoția vizuală“. Belea a extins această idee la toate foaierele. „Am hotărât ca absolut toate să conțină o expoziție permanentă a unui mare pictor român. Și așa e acum, în orice foaier intri, vezi lucrări de Mărgineanu și alții la fel de importanți. În plus, am prevăzut restaurante, baruri, un restaurant pe copertină“. Teatrul trebuia să fie viu, deschis între 9:00 și 23:00, nu doar un loc pentru spectacole. „Poți să vii cu două ore înainte, să mănânci, să stai la o cafea, cum se întâmplă în multe teatre din lume“.

Colaborarea cu Ion Caramitru a fost constantă. „I-am spus că aș vrea în fiecare dimineață să ne zărim. El venea la 10:00, avea de semnat hârtii, dar întâi îmi dădea telefon mie. Eu îi spuneam ce am de gând să fac. Pentru că, să ai două restaurante într-un teatru, expoziții de artă, sute de lucrări de care răspunzi, nu e ceva obișnuit pentru un director. Și am vrut să fiu convins că le va putea exploata“.

Între timp, Belea a descoperit că arta teatrală evoluase la rândul ei, nu doar clădirea. „În anii în care eu nu mă mai ocupasem de teatru, se schimbaseră foarte multe în tehnica scenografică. Nu se mai făceau decoruri de zece metri înălțime, ci mai mici. Așa că am transformat depozitele în săli“. Fără să adauge un metru pătrat nou, Teatrul Național a ajuns să aibă șapte săli de spectacol. Anii de după comunism au adus în sfârșit libertatea de a construi fără cenzură ideologică. Ceaușescu murise de mult, iar Ion Caramitru a devenit partenerul unei reconstrucții care a redat Teatrului Național respirația pierdută.

Intercontinental: Un proiect desenat între București și New York

Proiectul Hotelului Intercontinental (1967) s-a născut dintr-o nevoie de coerență urbană și echilibru vizual între noul Teatru Național și piața care îl înconjura. Când Romeo Belea lucra la schițele teatrului, partea din spate a clădirii – o zonă dezordonată, cu străduțe înguste – urma să fie vizibilă din Bulevardul Nicolae Bălcescu. „Trebuia să găsesc o soluție care să ascundă partea din spate. M-am gândit la o bară care să o mascheze și la un accent – Sala Mare. Dar compoziția nu era echilibrată, pentru că greutatea Sălii Mari domina totul. Așa că, de la început, i-am spus lui Maicu: în colțul de la Batiștei cu bulevardul trebuie să ridicăm un turn. Numai că nu știam ce fel de turn – nu putea fi de locuințe, trebuia să fie ori hotel, ori birouri“.

Birouri nu se construiau atunci, iar ideea unui hotel a prins contur abia după câțiva ani, când în București au apărut reprezentanții companiei americane Intercontinental Hotels Corporation. Era primul lanț occidental care căuta un amplasament într-o țară comunistă. Horia Maicu, arhitectul-șef al Capitalei, i-a condus pe investitori prin oraș, propunându-le un teren în Piața Unirii. Nu le-a plăcut. „Atunci i-am spus: «Domnule profesor, nu voiam aici o construcție înaltă, ca să echilibreze turnul scenei?»“. Investitorii au revenit și au aprobat amplasamentul. Ministerul Turismului a preluat inițiativa, iar Maicu i-a cerut lui Belea să facă primele planșe de studiu. „Am început să schițez, să caut formele potrivite. De fiecare dată când lucrez la un proiect pe care nu l-am mai studiat, întâi citesc și mă documentez“.

Belea a consultat caietul de sarcini al companiei Intercontinental, care impunea aceleași standarde în toate hotelurile lanțului – de la amenajarea camerelor până la modul de funcționare a serviciilor. „Ideea era ca un client să se simtă peste tot la fel, să regăsească aceleași detalii, același confort, oriunde s-ar afla“. A fost o perioadă intensă de documentare. „Am recitit «Moarte pe Nil», de Agatha Christie, pentru că acolo e descris un hotel construit chiar lângă piramide, în care am și stat o dată, invitat de niște egipteni care voiau să le proiectez unul. De acolo nu mai ieși cu săptămânile: magazine, restaurante, totul în același loc“.

Primele propuneri au fost bine primite de partenerii americani, cu o singură observație: camerele aveau balcoane, un detaliu neobișnuit pentru un hotel de afaceri. „Mi-au spus că în regulamentele lor interne, accesul în balcon trebuie curățat de o persoană separată de cea care se ocupă de cameră, ceea ce le complica organizarea. Dar până la urmă au zis: «Ne place foarte mult. Acceptăm și balconul»“.

Planul hotelului, în formă de trifoi, cu trei aripi curbe dispuse în jurul unui nucleu central, era atipic pentru acea perioadă, dar eficient din punct de vedere structural. Fiecare nivel avea 26 de camere cu vedere panoramică asupra orașului.

Doar o formalitate: planurile, de la zero

Când proiectul a ajuns în faza finală, Ministerul Turismului l-a trimis pe Belea la New York, pentru avizare. „M-am dus acolo cu directorul Centrului de Turism al României. În sală era și președintele companiei Intercontinental, care era totodată vicepreședinte al PanAm (n.r. – compania aviatică americană). Eu am prezentat proiectul. La sfârșit a zis: «Să vă spun și părerea mea». Și m-a făcut praf“. Americanii i-au explicat că anumite spații – barurile și restaurantele – trebuiau repoziționate pentru o funcționare mai eficientă. I-au oferit două opțiuni: să refacă planurile acolo sau să se întoarcă în țară. „Mă gândeam că n-am cum, pentru că viza era doar de ieșire și întoarcere. Dar directorul Centrului de Turism a venit la mine și mi-a spus la ureche: «Diseară aveți viza pentru două luni»“. A rămas la New York trei săptămâni. „Am lucrat cu ei zi de zi, în birourile lor de la etajele înalte. Americanii sunt de o camaraderie instantanee. La prânz ieșeam în grupuri, dar la ora 5.00 nu te mai cunoștea nimeni. Fiecare pleca acasă“. La final, proiectul a fost aprobat. „Mi-au spus: «Mâine e avizarea. Dar e numai o formalitate, am văzut proiectul»“.

Când s-a întors în țară, Belea i-a cerut lui Ricci, mentorul său de la Institutul Proiect București, să-l elibereze de pe șantierul hotelului, pentru a se concentra pe Teatrul Național. „I-am spus că-l las pe Dinu Hariton, că lucrasem cu el la Sala Palatului. Era un tip bun. Și Ricci a zis: «Bine, pe el îl punem». El a devenit șef de proiect, eu am ieșit complet“. Când construcția s-a apropiat de final, Belea a constatat că autorii oficiali ai proiectului fuseseră schimbați. „Când au apărut semnăturile la toate lucrările, noi nu mai eram. Nici eu, nici Ricci, nici Maicu. Era doar Hariton și încă doi dintre colaboratorii lui“.

Inaugurarea Hotelului Intercontinental a avut loc în 1971, fără ca Belea, Maicu sau Ricci să fie invitați. „N-am știut. Ricci m-a chemat și m-a întrebat: «Ai fost la inaugurare?». Zic: «Ce inaugurare?». Zice: «La Inter. Știi că nici eu n-am fost invitat? Nici Maicu. N-a fost decât Dinu Hariton, singur». I-am spus: «Domnule profesor, caractere și caractere. De unde puteam să știu?»“. Ani mai târziu, studiile de istorie a arhitecturii contemporane au restabilit lucrurile. „Am zis că nu e corect să fiu notat doar eu, ca autor. A trebuit pus și Dinu Hariton, că și el, o bucată de timp, a supravegheat șantierul“.

Ridicat la intersecția dintre Bulevardul Nicolae Bălcescu și strada Batiștei, hotelul de 24 de etaje și 88 de metri înălțime a devenit una dintre dominantele moderne ale Bucureștiului. Construit integral de echipe românești în trei ani, cu o structură calculată pentru cutremure de gradul 8 și 414 camere, Intercontinentalul rămâne una dintre cele mai reprezentative clădiri ale modernismului românesc – un punct de echilibru între rigoare, inovație și timp.

Oraș nou, oraș vechi

Acum, la 93 de ani, Romeo Belea își amintește cu o claritate uimitoare fiecare clădire la care a lucrat – le-a văzut ridicându-se din planșetă, schimbându-și forma în timp și îmbătrânind odată cu orașul. „La Teatru, totul e mai recent, l-am încheiat complet acum doi ani“. Cu Hotelul Intercontinental, relația s-a estompat: „Nu mai am nicio legătură, pentru că a devenit privat. Noua conducere m-a invitat o dată. Eram la Teatru când m-a sunat Caramitru – că mă căuta directorul de la Intercontinental. M-am dus, am băut o cafea și i-am spus povestea clădirii, că nu o știa. Mi-a zis că, dacă va fi nevoie, o să apeleze la mine“. De atunci, spune arhitectul, hotelul s-a schimbat, dar nu în bine. Are o privire cumpătată asupra transformărilor din jur. „La investițiile private, oamenii sunt mai prudenți acum. Se gândesc de două ori înainte să bage bani, și pe bună dreptate. Fiecare a învățat cât de scump e entuziasmul“.

Despre Bucureștiul de azi, Romeo Belea vorbește cu o ușoară dezamăgire, ca despre un loc pe care l-a cunoscut altfel. „Orașul nu e liniștit. După părerea mea, nu e pe drumul cel bun“. Își alege cu grijă cuvintele, ca și cum ar desena o linie pe o planșetă veche. „Sunt, desigur, lucruri admirabile, dar izolate. Făcute punctual, nu în ansamblu“. Când e întrebat ce ar schimba, zâmbește puțin, ca un om care a auzit întrebarea de prea multe ori. „Asta e cu totul altă discuție“. Apoi, după o tăcere scurtă: „În București nu mai e nimic de schimbat punctual. Trebuie schimbat totul. Cu cap, de la început“.

Vorbește apoi despre orașul care i-a rămas în minte, cel de la mijlocul anilor ’60. „Când fiica mea avea 5 ani, locuiam în blocul Patria. Seara coboram cu căruciorul și ne plimbam pe Magheru. Erau lumină, cafenele mici, oameni care se opreau, vorbeau, se jucau cu Oana. Acum n-aș mai îndrăzni să ies. Lumea trece prin tine“. În timpul pandemiei, a revenit la acel București, dar pe hârtie. „M-am apucat să desenez orașul. Mă gândeam la piețe, la forme, la sensuri. De exemplu, Pieței Victoriei îi spunem piață, dar unde e piața? E doar o intersecție. Ai Guvernul, ai un muzeu, dar clădirile nu comunică între ele. Piața Revoluției? A devenit un mare parcaj. Atât“. Așa s-a născut un nou exercițiu de reflecție, o încercare de a reimagina Bucureștiul. „Piața Victoriei ar putea fi un nod de circulație gândit arhitectural, nu doar rutier. Într-una dintre variantele mele, am propus acolo o Coloană a lui Traian – ceva care să exprime vizual de unde venim. Iar parcajele de la suprafață ar trebui coborâte în subteran“.

Romeo Belea își amintește că proiectase deja, cu decenii în urmă, un astfel de model integrat. „Am făcut parcajul subteran de o mie de locuri, care are acces direct în foaierele Teatrului și ale Intercontinentalului. Nu am vrut parcări la suprafață. Tot ce era în fața Teatrului era verde, un parc. Acum, un colț care trebuia să fie spațiu verde a devenit din nou parcare“.

Venerabilul arhitect se oprește pentru o clipă, iar privirea îi alunecă spre fereastră. „Sunt multe lucruri de spus despre orașul ăsta. Dar toate trebuie redemonstrate. Trebuie să arăți din nou de ce e important ceea ce a fost gândit odată. E un subiect aparte“.