Tudor Greceanu, unul dintre așii cerului în război, primul român care a pilotat un avion cu reacţie, a fost aruncat în temnițe după venirea la putere a regimului comunist.

Tudor Greceanu s-a născut în Bucureşti la 13 mai 1917, fiind descendentul unei familii de boieri moldoveni, strănepot de-al lui Ion Ghica, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848.

În anul 1940 a început cursurile de perfecţionare la Şcoala de Aviaţie de Vânătoare din Buzău şi apoi Ghimbav, ieşind din şcoală cu şase brevete: de pilot de vânătoare, de instructor de zbor, de pilot de bimotoare, de înaltă acrobaţie, de zbor de noapte şi de zbor fără vizibilitate.

„Fusesem crescuţi, ca toată generaţia noastră, de părinţi care participaseră la 1916 – 1918 în ura pentru nemţi, dar nu în dispreţ, ci în respect faţă de forţa şi disciplina lor militară. Acum eram aliaţii cu ei; nişte aliaţi de nevoie, trataţi de nemţi ca nişte rude sărace, dar cu toată curtoazia diplomatică, din cauza nevoii care o aveau de România ca bază de plecare la atac, ca rezervă de hrană pentru armată şi ca rezervă de benzină“, scria el în jurnalul său, publicat de sora sa, Martha, în volumul „Drumul celor puţini“.

Iniţial, Tudor Greceanu a fost repartizat la Flotila 1 Vânătoare Bucureşti – Pipera, care era singura flotilă de vânătoare din ţară dotată cu avioane ultramoderne, la care el spune că nici nu îndrăznea să privească.

Dotarea Armatei Române era din punct de vedere tehnic şi numeric mult inferioară vecinei de la Răsărit. „Flotila noastră număra 2.000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare şi de pasageri. Cu toate acestea, a luptat, provocând multe pierderi, cu cele mai mari aviaţii ale timpului: rusească, americană, germană şi engleză. Puţini au fost piloţi de meserie. Majoritatea erau piloţi civili, care practicaseră pilotajul ca pe un sport. Piloţii aceştia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad şi Cotul Donului, şi au fost decoraţi cu Crucea de Fier“, aduce el un omagiu eroilor de la manşă.

Primul aviator român mort pe frontul de Est: îngropat în pământ şi ucis cu pietre

Prima misiune la care a participat a fost bombardarea modulului de comunicaţii de la Româneşti – Basarabeasca. „Am văzut prima oară un baraj de artilerie antiaeriană infernal. Prima jertfă a fost un bombardier Heinekel 111, care ia foc atins cu proiectile. Se desface în trei bucăţi, dar pilotul locotenent aviator Petre Monciu reuşeşte să sară cu paraşuta, fiind practic salvat. Dar a fost prins de populaţia băştinaşă (de români) şi predat ruşilor, care l-au îngropat în pământ până la gât şi l-au ucis cu pietre. Aşa a murit primul aviator român de pe frontul de est“, nota, cu durere, Greceanu.

Pe aerodromul din Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odessei. Piloţii au capturat multe avioane de vânătoare ruseşti, aşa-numitele Rata, românii fiind uimiţi de primitivismul lor, avionul fiind construit din lemn şi teribil de scurt. De la Chişinău s-a acţionat la Tighina, apoi dincolo de Nipru, la Salz, după Tiraspol, aviaţia română fiind subordonată Flotilei a IV-a germane.

Ultima misiune a Grupului 7 Vânătoare în prima parte a războiului a fost însoţirea bombardamentului unui convoi de 41 de vase sovietice care încercau să părăsească portul Odessa şi atacul hidroavioanelor care le însoţeau.

În bătălia de la Stalingrad, din anul 1942, sovieticii au atacat zona din faţa unui aerodrom. Nemţii nu le-au luat în seamă, considerând că au forţe suficiente pentru anihilarea lor. În realitate, erau blindate. Târziu, în noapte, a început atacul sovietic. Ruşii nu ştiau că se află în faţa unui aerodrom şi au început, clasic, prin barieră de artilerie, care a durat mai bine de o oră. S-a încercat salvarea răniţilor de sub foc continuu. „De multe ori luau un corp de jos şi, când ajungeau cu el în bordei, constatau că e mort, adeseori fără cap. Încercau să prindă un corp de braţ şi rămâneau cu braţul în mână. Lacrimile de neputinţă ale ofiţerilor se amestecau cu lacrimile şi sângele trupei“, descrie el scenele de groază de pe front.

În martie 1943, unitatea sa rămăsese doar cu un Heinkel 111 şi trei Messerschmitt 109 F. Chemaţi la Bucureşti, li s-a spus că cei de la Berlin ştiau că dispariţia de pe front a Grupului 7 are drept cauză lipsa de avioane şi astfel s-a decis încadrarea grupului „în cea mai de elită şi tradiţie unitate de vânătoare germană, Flotila Udet“, după numele pilotului de vânătoare Ernst Udet, din Primul Război Mondial. „Noi mai văzusem un Messerschmitt 109 G, dar nu speram niciodată să ajungem să zburăm cu avioane de această talie“.

Cum a pilotat avionul cu reacție al nemților

După 23 August 1944, aviatorul Tudor Greceanu a fost înaintat la gradul de căpitan aviator şi a participat la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia. Luptau acum sub ordinele duşmanului de ieri, împotriva fostului aliat.

Spre sfârşitul războiului, la Wiener Neustadt, în 1945, Comisia Aliată de Control din Germania a cerut să se facă o demonstraţie cu toate tipurile de avioane de fabricaţie germană şi, pentru că armata română era dotată cu avioane germane şi pentru ca nemţii să nu fie chemaţi la această demonstraţie, au cerut ca fiecare tip de avion să fie reprezentat de cei mai buni piloţi familiarizaţi cu aparatele. Tudor Greceanu a fost numit pentru a prezenta Messerschmitt-ul 109G. Cu ocazia acestui eveniment, la aeroportul militar de la Wiener Neustadt, Greceanu a văzut un avion bireactor 262. Este vorba de un avion cu reacţie construit de germani, primul din lume propulsat de un reactor şi considerat printre armele secrete ale celui de al III-lea Reich. Dacă l-ar fi reprodus în serie, Germania ar fi dobândit supremaţia aerului, însă Hitler nu s-a arătat încântat de noul avion şi a ordonat construirea în continuare a aparatelor clasice.

Cum nimeni nu îndrăznea să ridice de la sol un astfel de avion, un colonel american l-a chemat pe Greceanu şi l-a întrebat dacă poate zbura cu el. „Cu îngâmfarea vârstei, aveam 26 de ani şi eram căpitan, i-am răspuns: «Bineînţeles, un pilot de vânătoare trebuie să zboare pe orice aparat». A urmat un zbor de probă. Reactorul a decolat uşor, cam lung, din vina mea… şi am umblat uşor ca să mi-l pun în mână. Atingea 1.150 de km pe oră, avea 15 minute rază de acţiune, consuma teribil de mult kerosen, urca pe verticală 1.000 de metri pe minut şi era înarmat cu două tunuri de 37. Aterizarea a durat şi ea puţin şi înghiţea câtă frână voiai din cauza triciclului. Zborul de probă a durat 7-8 minute, cu puţină acrobaţie. Nu pot spune că mi-a plăcut, nici că m-am simţit stăpân pe el. Am vorbit apoi cu comandantul formaţiei să fac a doua zi prezentarea în faţa comisiei: decolare, dispariţie, revenire deasupra aerodromului în viteză şi cu zgomot cât mai mare. Mi-a reuşit!“, a povestit Tudor Greceanu în jurnal.

Aceste zboruri au constituit, pentru Greceanu, o realizare personală remarcabilă, iar pentru aviaţia militară română, o premieră absolută. Tudor Greceanu a doborât în lupte 27 de avioane omologate, 11 neomologate şi a avut 960 de misiuni la inamic. A fost lovit de 11 ori, fiind nevoit să aterizeze forţat. A adunat 4.200 de ore de zbor pe avion de vânătoare.

Din as al cerului şi erou de război în temniţa de la Aiud

După război, a început iadul pentru Tudor Greceanu, eroul din cel de-Al Doilea Război Mondial. La 4 aprilie 1949, şapte bărbaţi au intrat în camera sa. „Nu ştiu cum au intrat în casă, pentru că n-au sunat. A început percheziţia, adică devastarea întregii locuinţe. Au aruncat pe jos cărţile din bibliotecă, au golit sertarele… Eram înspăimântat, pentru că în bibliotecă se găseau o mulţime de cărţi care figurau pe listele cărţilor interzise. Când am văzut aceste cărţi în mâna ofiţerului, am înţepenit. A aruncat cărţile cu dispreţ, neavând habar despre ce era vorba. Ei veniseră să caute arme, documente, fotografii“, a scris el, ulterior, în jurnal.

După două ore de percheziţie, i-au spus să se îmbrace şi să meargă cu ei pentru un interogatoriu de rutină.

A fost dus la Ministerul de Interne şi aruncat în celula numărul 12, cu ciment pe jos şi cu un pat de beton. La scurt timp, povesteşte Greceanu, a început ancheta: „Căpitanul îmbrăcat în uniformă de Securitate părea foarte civilizat şi a început ancheta într-un mod bizar: „«Ce-ai căutat în Uniunea Sovietică?». I-am răspuns tot cu o întrebare: «Ce căutaţi şi dumneavoastră unde sunteţi. Aţi primit un ordin. La rândul meu, am primit un ordin, eram ofiţer activ în Armata Română». «N-ai ştiut că este un război nedrept împotriva paşnicelor popoare sovietice?». «Am ştiut că este un război împotriva Uniunii Sovietice care ocupase teritorii româneşti pe care trebuia să le recucerim. Asta era meseria mea de militar»“. Aşa s-a derulat interogatoriul.

Evadarea din Gulag

Actele de vitejie de pe front i-au adus o condamnare de 16 ani de detenţie, pe care i-a executat la Jilava, la minele de la Cavnic, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Gherla şi la Aiud.

La Aiud, una dintre închisorile inexpugnabile ale regimului comunist, în 1951, profesorii Mircea Vulcănescu şi Nicolae Mărgineanu plănuiau o evadare în masă a prizonierilor, urmând ca, odată aflaţi în libertate, să ia legătură cu rezistenţa anticomunistă din munţi. Însă, nu toţi deţinuţii au fost de acord. Dintre toţi, doar Tudor Greceanu, jurnalistul Valeriu Şirianu şi ofiţerul de aviaţie Gheorghe Spulbatu au îndrăznit să viseze la libertate.

„Am ales ziua de 20 decembrie, noaptea cea mai lungă şi în acelaşi timp ziua de naştere a lui Stalin“

Iată cum a povestit Tudor Greceanu în cartea sa momentul evadării: „Am ales ziua de 20 decembrie, noaptea cea mai lungă şi în acelaşi timp ziua de naştere a lui Stalin. Era ger; la ora 23.15 l-am întins pe Spulbatu pe o targă ca pe un accidentat în muncă şi am ieşit din fabrică notaţi de gardianul de noapte. Imediat ce gardianul a închis uşa, am intrat toţi trei în uscătorie. Aici, prima şi cea mai gravă surpriză. Eram aşteptaţi. Doi oameni înarmaţi, Ivasciuc cu o toporişcă ridicată în sus, iar după uşa de la intrare Tăutu înarmat cu o baionetă militară, pe care nu ştiu de unde a luat-o. Au început amândoi să ţipe: EVADAREEE!… Şirianu, care era plin de sânge pe obraz de la lovitura lui Ivasciuc cu toporişca, a pus mâna pe un ciocan găsit pe loc şi l-a pocnit în cap pe Ivasciuc. Mi-a ţipat să iau scara şi să tai cablurile cât mai repede. Am ieşit cu scara şi, când am reuşit să tai al treilea cablu, Şirianu şi Spulbatu au ieşit în goană, am luat scara şi am plecat să parcurgem cei circa 200 m până la locul ales la zid. Pe drum, Spulbatu mi-a spus că a fost atacat de Tăutu, că l-a dezarmat, că Tăutu a dat să fugă afară ţipând, că Şirianu de la vreo 6-7 metri a aruncat ciocanul după el şi că Tăutu, probabil rănit, a căzut. Ulterior am aflat că, lovit în ceafă, murise“, scrie Greceanu.

N-au întâlnit pe nimeni pe drum. Ajunşi la zid, au pus scara direct pe zid şi, la somaţia santinelelor le-a spus, ca şi cum ar fi fost gardian, să lase electricienii să repare firul care a provocat defecţiunea. Şirianu a început, fiind urmat de Spulbatu. Imediat ce au ajuns sus, Şirianu a şi sărit dincolo de zid. Santinelele au rămas la început împietrite, apoi au început să tragă cu automatele după Şirianu. Nu îndrăzneau să tragă la creasta zidului, de teama de a nu se împuşca reciproc. Strigau „Alarmăăă!“ Spulbatu, în urma căruia venea Greceanu, a avut un moment de ezitare, dar acesta l-a împins din spate: „Nu mai putem da înapoi, ştii ce am lăsat în urmă“, i-a strigat. Ajuns la creasta zidului, a dispărut şi imediat a urcat şi Greceanu. La scurt timp, au descoperit că zidul era mult mai lat sus decât au crezut.

„Am sărit imediat, în afară, de la peste cinci metri înălţime şi aici ghinionul cel mare: alertate de strigătele santinelelor şi de răpăitul armelor, ambele patrule au venit exact sub zid, aşa că eu am căzut din cer în capul lor. Au fugit care încotro, aruncând armele şi căciulile, strigând: «Mamăăă!» Ghinionul a făcut că am căzut cu călcâiul stâng exact pe tamburul de cartuşe al unui pistol automat, mi-am fracturat ambele oase ale gambei stângi şi am căzut. Instantaneu mi-am dat seama că eu sunt terminat şi că singurul lucru pe care-l pot face este să deturnez focul care-i urmărea pe Şirianu şi Spulbatu, aşa că m-am ridicat cum am putut pentru a atrage atenţia trăgătorilor. Aşa s-a şi întâmplat, cinci inşi au consumat, numai asupra mea, tot ce le mai rămăsese din cartuşe în încărcătoare. Gloanţele piuiau în jurul meu şi în zăpadă, dar niciunul nu m-a rănit grav.

Când s-a oprit focul, a fost o linişte mormântală în care nimeni nu mişca şi nu îndrăznea să se apropie de mine. A durat câteva minute bune până când patru securişti, cu armele îndreptate spre mine, s-au apropiat încet şi, când m-au atins, din câteva paturi de armă m-au trântit jos şi a început o bătaie cu paturile de arme, cu picioarele, cu pumnii, din care mă mir că am scăpat viu“, a povestit Greceanu în jurnalul său. Nu a durat mult şi au fost prinşi şi ceilalţi doi fugari.

Încercarea de evadare practic îi condamna la moarte, cum, de altfel, a sunat şi sentinţa, însă au refuzat să facă recurs. Au fost duşi la Penitenciarul Judeţean Cluj şi depuşi în camerele condamnaţilor la moarte. Au aflat ulterior că refuzul lor de a face recurs descumpănise tribunalul, care, pentru executarea căilor legale, a ordonat procurorului să facă el recurs. Recursul a fost judecat, în lipsa lor, la Bucureşti, unde pentru Spulbatu şi Şirianu a fost respins, iar pentru Greceanu admis.

Astfel, cauza lui a fost trimisă spre rejudecare aceluiaşi Tribunal Militar Teritorial Oradea şi aceluiaşi complet. „În aprilie 1953, un procuror a venit şi ne-a notificat sentinţa Curţii Supreme. Atât Şirianu cât şi Spulbatu au refuzat să ceară graţierea şi o săptămână mai târziu au fost luaţi şi asasinaţi de Securitate în maşină.

Cadavrele ciuruite de gloanţe ale acestor doi bravi au fost expuse trei zile într-o sală sordidă la Aiud, iar deţinuţii obligaţi să defileze pentru a-i vedea şi a înfiera fapta lor. Mare a fost furia gardienilor când au văzut că o bună parte din deţinuţii politici se descopereau cu respect şi pietate şi îşi făceau semnul crucii în dreptul acestor eroi“, povesteşte el oroarea trăită în acea perioadă.

Tudor Greceanu a primit pedeapsa de muncă silnică pe viaţă, fiind amnistiat în anul 1964. Perioada detenţiei a lăsat urme adânci în viaţa sa. Din cauza condiţiilor grele din închisoare, fiind ţinut cu ambele picioare în apa îngheţată, i s-a amputat de două ori un picior.

As-ul cerului a murit la 29 decembrie 1994, la București.