Ravensbrück a fost singurul lagăr nazist destinat integral femeilor și al doilea ca mărime după Auschwitz. După ce au fost arestate pentru că făceau parte din Rezistența franceză, nouă deținute curajoase au evadat, nu înainte ca lidera lor să saboteze realizarea armamentului de la fabrica din Leipzig. La capătul unui drum de zece zile, printre bombardamente și soldații nemți în retragere, au fost găsite de armata americană și ajutate să se întoarcă acasă, la Paris.

La mijlocul lui aprilie 1945, nemții simțeau că sfârșitul e aproape. Voiau să distrugă orice urmă a calvarului, inclusiv victimele care încă mai erau în viață. Pe 14 aprilie 1945, peste 5.000 de femei au fost scoase din Ravensbrück, în șir, într-un marș al morții. Au pornit spre est, fără să știe care le este destinația. Dintre ele, un grup de nouă femei plănuiau să scape, să fugă – știau, în sinea lor, că nu este altceva decât un drum spre moarte. Aveau în minte imaginea femeii care, cu o zi în urmă, se lăsase îmbrățișată de florile de rapiță de pe câmpul alăturat – nimeni nu o văzuse.

„Ajunseră la un cot al șoselei. Se intersecta cu un drum de țară, în lungul căruia se întinde un șanț adânc. Hélène își dădu seama că acela era momentul. Trebuiau să dispară două rânduri, toate odată, ca să nu fie observate. Zinka, Zaza, Lon, Mena si Guigui, care formau rândul dinaintea ei, se strecurară afară din coloană, apoi veniră Hélène, Jacky, Nicole si Josée. O a cincea femeie care nimerise pe rândul lor se împotrivi, spunând că e prea obosită. Erau nouă în total. Ținându-se de mână, ieșiră pe furiș pe o latură a coloanei și săriră în șanț una după alta. Se trântiră pe burtă în partea cea mai adâncă, unde pământul era jilav. Hélène simți inima bătându-i nebunește în piept. Îi era atât de sete, încât încercă să lingă noroiul. Nu se simți în stare să ridice privirea ca să vadă dacă urmau să fie descoperite, dacă avea să fie împușcată într-un șanț în timp ce lingea pământul reavăn“, așa este descris momentul evadării în cartea „Cele nouă femei de la Ravensbrück“, scrisă chiar de strănepoata lui Hélène, Gwen Strauss. Scăpaseră. Dar știau că sunt tot într-un alt cerc al iadului: nemții speriați, trupele în retragere, armata rusă, violentă și nemiloasă, bombardamentele care nu se mai sfârșeau. „Americanii erau undeva pe aproape. Aveau fie să-i găsească, fie să moară căutându-i“. Zece zile a durat până când au întâlnit armata învingătoare: pe 21 aprilie 1945, americanii le-au găsit în drum spre Colditz, le-au preluat și le-au oferit adăpost timp de o săptămână într-o casă rechiziționată, apoi într-un adăpost al Crucii Roșii, până când au plecat, în sfârșit, spre Paris.

Vremea din aprilie a fost imprevizibilă și nu suficient de caldă pentru a scăpa de hainele subțiri care purtau pe spate, pictată, o cruce albă. După ce s-au ascuns mai întâi în șanțuri, apoi și-au căutat refugiu în hambare goale, dacă au putut, li s-a oferit odată „ospitalitate autentică“ de către un fermier german și fiica sa. Pe măsură ce se apropiau de front, Hélène a reușit să-i convingă pe unii germani pe care i-au întâlnit că sunt muncitori, nu prizonieri scăpați. Jucând rolul unei femei neînțelegătoare care pur și simplu dorea să evite să se apropie de linia frontului, ea a reușit să obțină o hartă mâzgălită de mână de la o secție de poliție, pe care grupul a folosit-o apoi ca Laissez Passer oficial.

Unite sub umbrela Rezistenței

Cele nouă eroine erau șase franţuzoaice, două olandeze și una spaniolă. Doar două dintre ele erau evreice și proveneau din medii sociale diferite, dar fuseseră arestate din cauza apartenenței lor la grupul francez al Rezistenței și deveniseră o echipă unită în timp ce se aflau la Ravensbrück. Majoritatea erau studente sau secretare – niciuna nu depășea vârsta de 30 de ani –, iar Zinka era o mamă care născuse în timp ce se afla în închisoarea franceză, doar pentru ca bebelușul să-i fie luat după 18 zile. O fotografie minusculă, ascunsă ilegal, a celui mic a fost cea mai prețioasă posesie a ei pe tot parcursul marșului.

Dintre toate, Hélène a fost cea care a devenit, neoficial, lidera grupului. Se alăturase Rezistenței franceze în 1943 și, pentru că era dedicată misiunii lor, a renunțat la facultate – studia fizică și matematică la Sorbona. Avea doar 23 de ani și toată frumusețea vieții înainte. În februarie 1944, soldații germani au prins-o când trebuia să livreze un mesaj. Până să ajungă la Ravensbruck, a fost târâtă și torturată în trei închisori franceze, dintre care cea de la Angers avea să îi rămână în minte drept „un simbol al suferinței prin excelență“: „Aici a fost interogată și torturată, uneori atât de rău, încât era dusă înapoi în celulă pe targă. Cel mai rău era le supplice de la baignoire, tortura cu apă. Cu mâinile încătușate la spate, era dusă într-o baie obișnuită, unde cada fusese umplută cu apă rece. Era silită să îngenuncheze pe podea și doi bărbați, câte unul apăsând pe fiecare umăr, îi băgau capul sub apă, ținând-o așa în timp ce ea se zbătea să respire. Le simțea mâinile, una apucând-o de gât, cealaltă împingându-i ceafa în apă. Încerca să-și păstreze calmul, dar, pe măsură ce plămânii îi rămâneau fără aer, o copleșea panica. Simțea o durere cumplită în piept, gâtul și capul îi zvâcneau nemilos, iar nevoia de aer creștea. Se zvârcolea, dar fără folos. Apa îi inunda nările și o îneca“.

Hélène, l'Héroïne

Hélène a fost însă mai mult decât o supraviețuitoare. Ea a fost o eroină a războiului. În timpul detenției, femeile de la Ravensbrück erau trimise la fabrica de muniții HAGAS, cel mai mare producător de armament al Germaniei naziste. Acolo, peste 5.000 de femei lucrau peste 12 ore pe zi, contribuind la realizarea muniției și a Panzerfaust, un aruncător de proiectile antitanc. Echipa lui Hélène era la cuptoare, acolo unde se forjau și se căleau proiectilele pentru aruncătoare. Fetele trebuiau să introducă materialele în cuptor, să aibă grijă ca temperatura să fie cea corespunzătoare, iar apoi să scoată proiectilele și să le așeze în vagoane.

Având studii de specialitate, Hélène a fost pusă responsabilă de șase cuptoare din fabrica de la Leipzig. Știa că aici este șansa ei de a-și continua lupta de rezistență de acasă. „Deregla termostatele în așa fel încât să arate o temperatură ridicată chiar când se opreau de fapt cuptaorele. (...) apoi creștea din nou tempertura la sfârșit, pentru ca tuburile și proiectilele care ieșeau din forjă să fie fierbinți și nimeni să nu suspecteze nimic. Proiectilele fabricate astfel se sfărâmau fie în baia acidă, fie la prima folosire, ucigându-l pe soldatul care apăsa pe trăgaci. Rapoartele despre focoasele defecte care explodau defectuos rănindu-i pe soldații germani ajunseră în scurtă vreme la înaltul comandament al armatei. La fabrică fu trimis un grup de demnitari, să inspecteze utilajele. Erau conduşi de un inginer neamț foarte speriat, maistrul principal al fabricii, un idiot pe care Hélène îl evita pe cât putea“, scrie Gwen Strauss. Nimeni nu a bănuit-o, așa că datoria față de Rezistență a continuat până la evacuare.

Locul de veci al femeilor în anii nazismului

Ravensbrück era singurul lagăr de concentrare destinat femeilor, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și al doilea ca mărime după Auschwitz. Autoritățile germane au început construirea lagărului în noiembrie 1938, în nordul Germaniei, la aproximativ 90 de kilometri de Berlin, fiind deschis în 1939. Naziștii au construit 12 clădiri, adăposturi, fără condiții sanitare și de igienă, locuri care, până în 1945, au devenit adevărate focare de infecție din cauza supraaglomerării.

Condițiile la Ravensbrück s-au înrăutățit cu timpul. Până în mai 1940, numărul deținuților depășise deja capacitatea inițială de 3.000. Până în vara anului 1941 erau aproximativ 5.000 de femei, iar în aprilie 1942, aproximativ 6.400 de deținute erau trecute în registrul contabil. Creșterea numărului prizonierilor a provocat o înrăutățire şi dramatică a condițiilor. La mijlocul anului 1942 și după aceea, lagărul a fost mărit de mai multe ori, femeile făcând mare parte din construcție. Pe măsură ce populația a crescut la peste zece ori numărul de femei planificat inițial, condițiile de viață și tratamentul s-au deteriorat rapid. Între mai 1939 și iunie 1944, 43.000 de femei au fost aduse la Ravensbrück. Singura excepție legată de creșterea populației a fost în perioada februarie-aprilie 1942, deoarece aproximativ 1.000 de femei au fost trimise la Bernberg, o unitate de eutanasie, și ucise prin gazare, în așa-numitul proiect „14 F 13“.

Experimente medicale pentru viitorul arian

Deși lagărul nu este în general clasificat ca un lagăr de moarte, femeile au murit acolo din cauza suprasolicitării, înfometării, bolilor, împușcăturilor, otrăvirii, experimentelor medicale, injecțiilor letale, mușcăturilor de câini incitate în mod deliberat, bătăilor și torturii. Unele femei au fost trimise la unități de eutanasie pentru a fi gazate. Pentru o scurtă perioadă în ultimele luni de existență, la Ravensbrück a funcționat și o cameră de gazare.

În beneficiul Armatei germane, ai cărei soldați din prima linie au suferit foarte mult din cauza cangrenei gazoase, un tip de cangrenă progresivă, medicii din lagărul de concentrare Ravensbrück au efectuat studii pentru a testa eficacitatea sulfanilamidei și a altor medicamente în combaterea unor astfel de infecții. Au provocat femeilor răni asemănătoare câmpului de luptă, apoi au infectat rănile cu bacterii precum streptococul, tetanosul și cangrena gazoasă. Medicii au agravat infecția rezultată introducând sticlă șlefuită și așchii de lemn în rană și au legat vasele de sânge de ambele părți ale rănii pentru a simula ce s-ar întâmpla cu o rană de război reală. Victimele au suferit agonie intensă și răni grave, iar unele dintre ele au murit.

Pentru a afla dacă un membru sau o articulație a unei persoane ar putea fi atașată cu succes alteia care și-a pierdut acel membru sau articulație, medicii de la Ravensbrück au amputat picioarele și umerii deținutelor în încercări inutile de a le transplanta altor victime. De asemenea, au îndepărtat secțiuni de oase, mușchi și nervi de la prizonieri pentru a studia regenerarea acestor părți ale corpului. În consecință, victimele au suferit dureri chinuitoare, mutilări și invaliditate permanentă.

Pentru a găsi un mijloc eficient de sterilizare a milioane de oameni cu un minimum de timp și efort, medicii de la Auschwitz şi Ravensbrück au efectuat experimente atât pe bărbați, cât și pe femei. Ei au radiat organele genitale ale bărbaților tineri, apoi i-au castrat pentru a studia modificările rezultate în testiculele lor. Unei femei i s-au introdus substanțe caustice în colul uterin sau uter, ceea ce a cauzat dureri îngrozitoare, sângerări și spasme izbucnite în stomac. Miile de femei care au fost sterilizate au suferit nespus atât psihic, cât și fizic.