Otilia Cazimir a trăit o povestea de dragoste tulburătoare alături de George Topîrceanu. Moartea poetului, survenită la doar 51 de ani, i-a lăsat un gol imens până la sfârșitul vieții ei, în anul 1967.

Poeta versurilor pentru copii, Otilia Cazimir, pe numele său adevărat Alexandrina Gavrilescu, s-a născut în 12 februarie 1894, într-o localitate din judeţul Neamţ.

A fost botezată Otilia Cazimir de către Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, cei care conduceau revista în care şi-a făcut debutul. Ibrăileanu i-a dat numele de familie al primei sale iubiri din copilărie, o domnişoară Cazimir, iar Sadoveanu o botează Otilia, după acelaşi criteriu sentimental.

Cele mai cunoscute poezii scrise de Otilia Cazimir: Baba Iarna intră-n sat, La drum, Literatura de Crăciun, Ninge, Noapte de iarnă, Poveste de omăt, Oaspete la drum de seară, Uite vine Moș Crăciun, Vis Alb, Fluturi de noapte, Cântec de comoară, Ariciul împărat, Jucării, Catinca şi Catiuşa, două fete din vecini, Stăpânul lumii, Alb şi negru.

La vârsta de 17 ani, scriitoarea s-a îndrăgostit iremediabil de poetul George Topîrceanu, care era mai mare cu opt ani decât ea.

Cei doi au ales să-şi ascundă relaţia, o legătură întreruptă doar de distanţă, în perioada în care Topîrceanu a fost prizonier de război în Bulgaria (1916-1918).

George Topîrceanu se căsătorise în anul 1912 cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care avea un fiu, Gheorghe, dar căsnicia cu pricina s-a destrămat după puţină vreme. Câţiva ani mai târziu, Topârceanu s-a utat în casa Otiliei din Iaşi.

Mărturiile poveştii lor de dragoste au dispărut la scurt timp după moartea lui, în 1937, când rudele s-au năpustit să apuce tot ce lăsase în urmă, inclusiv scrisorile de amor dintre cei doi, schimbate de-a lungul anilor.

O singură scrisoare a rămas neatinsă, trimisă de Otilia Cazimir unei prietene comune, după moartea poetului. Epistola se află în posesia cristicului şi istoricului literar Nicolae Scurtu şi publicată în revista online a Uniunii Scriitorilor din România.

"Dragă mea prietenă, bună și dulce, te-a întristat scrisoarea mea? Ți-a făcut impresia că resping prietenia matale? Atât de prost știu să mă exprim? Iartă-mă. Am fost poate brutală. Dar când ai ști cum simt nevoia să mă brutalizez! Când sunt rea, cu mine sunt rea. Cu alții, niciodată.

Nu știu ce o să mai iasă și din scrisoarea mea din seara asta (vezi, n-am măcar un plic decent: am fost obligată să scriu atâtea scrisori idioate de politeță, că le-am isprăvit pe toate. Și nu vreau să amân scrisoarea: mi-e așa de frică de ziua de mâne!).

Sunt ostenită. Din ce în ce mai ostenită. Îmi vine să mă așez pe marginea drumului și să mor. Dar... n-am vreme. Am atâtea de făcut! Două zile am lucrat, la via domnului Sadoveanu, ca să pun un pic de ordine în manuscrisele lui. Caietele, însemnările lui, claie peste grămadă într-un sac! Le-am scos, le-am netezit, le-am rânduit.

Filosofie, psihologie, fizică, studii despre stil, versuri, teatru Papură-Vodă, Microcosm... Așa de tare m-a emoționat, așa de cumplit m-a speriat imensa bogăție de material de preț pierdut, așa de tare m-a obosit efortul, că am venit acasă bolnavă, cu corpul prins de dureri rele, cu fălcile încleștate.

Și lipsesc manuscrise! De ce le-au luat? Ce-or să facă cu ele străinii, nepriceputii? Era, știu bine, un capitol dintr-un roman în franțuzește, un deliciu. Romanul s-ar fi chemat Souvenirs d’un nourrisson. Și începea: Je me souviens... Ți-l imaginezi? Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).

Mormântul lui, înțelege mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar... nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el că să nu mai fie nicăieri“. „Didi" [Iași, 16 mai 1937. Doamnei Sandra Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanța; Expeditor – Otilia Cazimir, Stradă Bucsenescu, nr. 4, Iași]

Otilia Cazimir a mai trăit 30 de ani după dispariția lui George Topîrceanu.