Povestea lui Victor Babeș, primul medic român nominalizat la Nobel care a găsit leacul bolilor sărăciei. Statul l-a umilit și i-a cerut bani pe folosirea grajdului și a cailor

Dincolo de contribuția sa fundamentală în dezvoltarea medicinei infecționiste, prin realizarea primului tratat de bacteriologie, și de a fi primul medic român nominalizat la Nobel, Victor Babeș a dus un război cu bolile sărăciei – difterie, pelagră, lepră, tifos exantematic, febră tifoidă, malarie, tuberculoză, rabie – pe care l-a câștigat: a inventat seruri și vaccinuri, atât de vindecare, cât și de prevenție. La 100 de ani de la moartea lui, aflăm că domeniul cercetării științifice a fost dintotdeauna subfinanțat de stat – la aniversarea lui de 60 de ani, Babeș le ura studenților: „Să ajungeți vremea în care oamenii de ştiinţă nu vor mai fi umiliți şi ignorați“.

Când prințul Carol al II-lea avea un an și jumătate, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, dovadă că oricât sânge albastru ți-ar curge prin vene, nu ești ferit de boli. Inițial, a fost tratat cu un ser de proveniență germană, însă temperatura copilului nu scădea nicidecum. Disperat, tatăl său, principele-moștenitor Ferdinand, viitorul rege al României Mari, a căutat leacul pe pământ românesc. Așa a primit un ser preparat la institutul condus de Victor Babeș și copilul a fost salvat. Întâmplarea, povestită în ședința Academiei Române din anul 1913 de către Victor Babeș, venea ca un argument al faptului că politicienii acelor timpuri încercau să discrediteze și munca savantului, și institutul de cercetări. La acea vreme nu exista leac pentru multe boli care astăzi sunt eradicate – lepră, febră tifoidă, malarie, pelagră. Nu exista tratamentul antirabic, nici împotriva scarlatinei și al paraziților care infectau celulele sângelui care s-au numit „Babesia“ după numele lui.

„Jumătatea copiilor mor în primul an al vieței“

Dar ca să avem o oglindă a stării de sănătate a românilor acelei epoci să ne întoarcem în timp și să vedem cum o descria Victor Babeș în lucrarea sa de referință „Boalele țăranului român“: „Țăranul suferă și moare de o parte din cauza boalelor infecțioase cari pot fi combătute și ar putea fi combătute și la noi, pe când un alt grup de boale de cari suferă țărănimea sunt boalele mizeriei, adică sunt în strânsă legătură cu necesitatea statului față de starea economică a țăranului“.

În primul rând, era vorba de febra puerperală, care, spunea savantul, era aproape necunoscută în țările civilizate, care la noi se propaga prin „moașele empirice și prin alte moașe neconștiincioase, cari nu observă la manipulațiunile facerei și la îngrijirea lăuzei principiile asepsiei și antisepsiei“. Mortalitatea în rândul nou-născuților era o altă mare problemă a lumii românești. „Dacă la noi în țară, mai cu seamă la țară mor copiii cu sutele și miile în primul an al vieței, aceasta de datorește numai lipsei de cunoștințe și de îngrijire a copiilor mici. Degeaba natalitatea e mare la țărani, căci jumătatea copiilor mor în primul an al vieței, și este încă de mirare că cealaltă jumătate scapă de moarte. Puțini copii sunt hrăniți în timpul necesar cu laptele mumei, însă chiar aceștia trebuie să se mulțumiască cu laptele unor mame slăbite, bolnave, rău nutrite, obosite de muncă grea, astfel încât copilul abea găsește laptele necesar în sînul măsei, cei mai mulți capătă lapte prost, mămăligă, varză, și alte mâncări indigeste pentru stomacul copilului“.

O altă problemă era îngrijirea nou-născutului: „Copiii sunt duși la câmp și rămân expuși soarelui ore întregi fără nici o îngrijire. Apoi capătă indigestii, diaree, disenterii și se prăpădesc“. Pojarul și scarlatina erau boli care, pe atunci, nimiceau copiii la vârste fragede: „Pe când în alte țări pojarul abia dă vre-o mortalitate, la noi există județe unde mor 10-12 la sută de pojar, ceea ce însemnează o mortalitate colosal de mare, dacă avem în vedere faptul că pojarul e o boală pe care o contractează toți copiii“.

La fel se întâmpla și cu scarlatina: „Studiind formele acestor boale, am putut constata că ele sunt datorite unor complicațiuni, și anume la țară nu numai din cauza bronșitelor și pneumoniilor, ci mai cu seamă în urma disenteriilor cu cari se complică, pojarul devine periculos, pe când în scarlatină am constatat pe lângă nefrite niște complicațiuni hemoragice și gangrenoase“.

Serul preventiv

Din fericire, spunea el, difteria, în urma descoperirii serului antidifteric – chiar și cu subfinanțarea din partea statului –, a pierdut mult din gravitatea sa. „E adevărat că în timpul din urmă institutul nostru, care a aprovisionat toată țara, cu toate protestările mele, a fost atât de redus în mijloacele sale, încât abea a găsit mijloacele de a da cantitatea necesară de ser. Astfel în cât urmările nepriceperei guvernatorilor, cari reduceau bugetul Institutului de Bacteriorologie, era cât colo să se răsfrângă asupra populațiunei întregi“.

În aceeași carte, Victor Babeș vorbea și despre producerea unui tratament cu ser în combaterea anginei difterice, la care nu se putea însă gândi din lipsa fondurilor. „Acest mijloc este inocularea copiilor sănătoși cari se găsesc împrejurul copiilor cu difterie cu așa numitul ser preventiv“, explica Victor Babeș. Era, din punctul său de vedere, singura metodă de luptă pentru a pune capăt epidemiilor de difterie. „Toate celelalte mijloace, adică isolarea și desinfectarea, nu dau decât un rezultat problematic“, spunea el.

Victor Babeș a adus conceptul de medicină profilactică și s-a preocupat de problemele sociale ale satului românesc, mai ales de alimentarea cu apă a orașelor și satelor. Astfel, el i-a învățat pe români cum ar trebui modificate obiceiuri religioase pentru a evita moartea și boala copiilor mici, reclamând faptul că la cârciumi se găsesc mame care alăptează sau chiar copii mai mari care încep să bea rachiu. Când mai cresc, acești copii sunt puși la munci grele. „Apoi copiii rău nutriți și slăbiți devin prada malariei și tuberculosei“, explica el de ce apar bolile.

Cabala statului împotriva savantului

Pare greu de crezut că, în acele timpuri, guvernanții nu alocau fondurile necesare pentru funcționarea institutului care producea seruri care puteau salva viața a mii de copii și adulți. Și, cu toate acestea, așa s-a întâmplat. Dovadă sunt luările sale de poziție de la înălțimea pupitrului Academiei Române împotriva „cabalei“, așa cum el o numea. „Din cauza stăruinţei celor ce voiau să discrediteze această instituţie, statul ne-a interzis acum cîţiva ani să mai vindem ser în străinătate, totuşi Curtea bulgară a cerut, ca o favoare, să continuăm tot noi a-i furniza serul. Această încredere arătată institutului nostru, de persoane aşa de sus puse, nu poate decît să ne măgulească“, spunea savantul într-o comunicare făcută Academiei Române, în care anunța că anul 1900 a fost un an de glorie pentru serul antidifteric preparat după metoda românească.

Ca dovadă, aducea procentele de reușită după injectarea serului: „De unde înainte de întrebuinţarea serului, mortalitatea de difterie era în Moldova de 60-70 la sută, astăzi ea nu e decît de 10 la sută, iar dl dr. Mirinescu prin întrebuințarea serului la spitalele de copii a reuşit să facă ca mortalitatea să dispară aproape, nemaifiind decît o mortalitate de 3 la mie“. În țară, însă, colegii săi nu făceau decât să-l denigreze, astfel, dezvăluia el, mai mulți medici care s-au reunit într-o asociație „au adunat doze de ser vechiu, le-au denaturat și le-au trimis în Germania, spre analiză“.

Pe plan extern, însă, era acoperit de lauri. Spre exemplu, el amintea că „la congresul de higienă ţinut atunci la Paris, am expus metoda mea perfecţionată şi economică pentru prepararea serului antidifteric şi comunicarea a fost primită de acel congres ştiinţific cu un adevărat entuziasm“. Mai mult decât atât, el dezvăluia că la Institutul Pasteur din Paris, tratamentul antirabic „se face după metoda mea descoperită la institutul bactereologic din București şi că serul antidifteric se prepară la acest mare institut ştiinţific, cel mai mare din lume, înfiinţat de genialul Pasteur, folosindu-se tot metoda descoperită de mine în modestul nostru institut cultural, ştiinţa romînească“. Primul pacient vaccinat a fost Nicolae Ardeleanu, un soldat din Focșani, care fusese mușcat de un lup.

Statul i-a cerut bani pe folosirea grajdului și a cailor

Cu toate acestea, lupta continua să se ducă pe tărâmul dâmbovițean. Presa vremii transmitea interpelările și discuțiile din Senat care, nu de puține ori, aveau ca subiect serul antidifteric produs de Victor Babeș. Ziarul „Dimineața“ scria, în anul 1913, că un anume domn Jenică Atanasiu „își continuă interpelarea relativă la serul antidifteric al d-lui Babeş. (...) D. Atanasiu spune că se cheltueşte prea mult cu laboratorul d-lui Babeş. În schimb, ministrul Take Ionescu îi lua apărarea savantului, spunând că serul era eficace“. Înainte de introducerea tratamentului cu serul antidifteric, mortalitatea era în medie de 40%, spunea el, iar după, de doar 16,6%, procentul fiind mai mare în lumea satului românesc. La spitalul de copii din Bucureşti, din 345 de bolnavi au murit 45. „Va să zică serul e bun. Media de 16-6 la sută o găsim aproape pretutindeni. Dar această medie atîrnă de momentul cînd bolnavul este supus la injecţie. În privinţa dozărei, ştiinţa nu e aşa de hotărîtă“, spunea Take Ionescu.

Dar de unde venea supărarea pe serul produs de Victor Babeș? Aflăm că omul de știință era și comerciant și vindea ser „pe socoteala sa proprie“ și „îl desfăcea la farmacii“, dar că în urma „intervenției energice a lui Haret, dl dr. Babeș a consimțit să dea statului o sumă din încasările pentru ser ca o despăgubire pentru localul, caii, grajdurile etc. pe cari statul le punea la dispoziția d-lui Babeş ca să producă un ser pe care-l vindea pe cont propriu“.

„N-am făcut niciodată politică“

De altfel, atunci când a fost sărbătorit de către studenți la împlinirea vârstei de 60 de ani, Victor Babeș spunea, cu amărăciune, în discursul oficial: „În această ţară de politicianism exagerat, cu cât un profesor îşi face mai pe deplin datoria, cu atât el e mai neglijat, mai umilit, neavând ceea ce se numeşte cunoştinţe înalte. N-am făcut niciodată politică; cuvântul meu deci nu s-a auzit în rândurile diletanţilor arivişti, cari nu o singură dată au avut conducerea destinelor acestei ţări“. În încheiere, el le ura studenților să ajungă acolo unde el n-a reușit după 28 de ani de muncă: „Să ajungeți vremea în care oamenii de ştiinţă nu vor mai fi umiliți şi ignorați“.

Meritele lui Babeş au fost recunoscute mult prea târziu, după moartea sa. Dr. Emil Pocrean scria în „Luceafărul“ din anul 1938 despre tot ce a adus marele bacteriolog în medicina românească. Chiar în acel an se împlinea jumătate de secol de când savantul salvase de la moarte și de la turbare pe românii care erau mușcați de câinii turbați. Până când să apară vaccinul, oamenii erau trimişi la Institutul Pasteur din Paris, unde „soseau cu mari greutăţi şi întârzieri fatale“.

Iată cum apăruse vaccinarea antirabică: „Întors de la Paris, doctorul Babeş introduce în ţară, acum 50 de ani, vaccinarea antirabică, numai la 3 ani după Pasteur, servindu-se de virusul fix de laborator, adus de la Institutul Pasteur. Mai târziu, în colaborare cu Puşcariu, modifică metoda pasteuriană, in vederea gravităţii speciale pe cari o prezentau muşcăturile de lupi şi câini în România, adăugând la tehnica de inoculare a măduvilor atenuate prin pasaj, procedeul atenuării prin căldură, cunoscut sub numele de «metoda românească Babeş-Puşcariu»“.

Teoria imunității

Tot de la Victor Babeș a rămas în medicina românească teoria imunității, baza tratamentului cu ser în caz de tetanos, difterie, holeră. Conform acesteia, „prin serul animalelor vaccinate anterior împotriva unei infecțiuni se realizează o imunoterapie pasivă, adecă se introduc in organismul suferind anticorpi, substanțe de vindecare“, explica el.

Pelagra, o altă boală care făcea ravagii în rândurile oamenilor săraci de la sate, care bântuia atât în Vechiul Regat, cât și în Basarabia, şi-a găsit leac. Cum se manifesta ea? „Pielea neacoperită de haine a acestor bolnavi, adecă de pe mâini, faţă şi piept, se roșește, devine aspră, pe urmă apar tulburări gastro-intestinale şi, uneori, grave tulburări psihice, mergând până la nebunie (psihoza pelagroasă)“.

Pentru combaterea acestui flagel, Victor Babeș a cerut o lege pentru reglementarea controlului de porumb alterat, înlocuirea mămăligii cu pâine și cartofi, ducând o adevărată propagandă prin conferințe de popularizare și nenumărate scrieri, așa cum a fost monografia completă asupra pelagrei din anul 1923, fapt pentru care Academia de Ştiinţe din Paris i-a acordat Premiul Montyon.

Tot Victor Babeș a adus contribuții importante în lupta cu holera, sifilisul și tuberculoza. În anul 1913, când a izbucnit Războiul din Balcani, iar Bulgaria era bântuită de holeră, el s-a dus în mijlocul bolnavilor din Armata română, a descoperit focarele și a salvat mii de vieți. Combaterea holerei avea și în perioada interbelică tot normele stabilite de vestitul bacteriolog: căutarea şi izolarea bolnavilor, fierberea apei de băut, dezinfectarea locuințelor și latrinelor, vaccinarea preventivă a locuitorilor din regiunile în pericol de contaminare.

Tot el s-a ocupat de cauzele care duc la feți diformi, cu anomalii congenitale, cum ar fi cu șase degete la o mână, sau monștri cu două capete sau trei picioare. „Predispoziţiunea misterioasă ar rezulta, în asemenea cazuri, din colaborarea multor factori vătămători, înăscuţi şi câştigaţi. Boalele mamei, o lovire, intoxicaţiuni, inflamaţiuni, accidente în timpul de desvoltare a fătului, pot provoca, pe lângă predispoziţiunea ereditară, cele mai variate anomalii de desvoltare. Colecția de monștri a lui Babeș este una din cele mai variate din toată lumea“, nota în anul 1938 dr. Emil Pocrean.

Bacteriologul nominalizat la Nobel care a salvat Bucureștiul de tifos în Marele Război

Victor Babeș s-a născut în Imperiul Austro-Ungar, la Viena, pe 28 iulie 1854. Mama sa, Sophia Goldschneider, era descendenta unei influente familii vieneze. Tatăl său, Vincenţiu Babeş, un militant pentru drepturile românilor din imperiu, era de profesie avocat și pleda la Ministerul Împărătesc de Justiție. Din anul 1861 a intrat în viața parlamentară, fiind ales deputat în patru rânduri în dieta de la Budapesta. Fondator al ziarului „Albina“, ca organ de presă al partidului național, a fost nevoit să oprească apariția lui după ce redactorilor și colaboratorilor publicației li s-au pornit mai multe procese. Dacă ziarul a încetat să mai existe, au rămas năzuințele din care s-a format mai târziu Partidul Național Român din Transilvania, unde Vincenţiu Babeş a avut rol conducător până prin 1891. Ca teolog, a luptat pentru înființarea Mitropoliei Ardealului sub arhiepiscopul Andrei Șaguna.

Filon de artist

Vincențiu Babeș a avut nouă copii. Primul dintre ei, Aurel, a fost chimist, iar fiul său, Aurel Alexandru, a realizat testul pentru descoperirea și prevenirea cancerului și a altor infecții ale aparatului reproducător feminin, care se numește Babeș-Papanicolau. Cel mai renumit fiu a fost însă Victor Babeș. La vârsta de 15 ani, pe când se afla cu familia la Budapesta, Victor s-a îmbolnăvit de o gripă complicată, este menționat pe pagina de Facebook a Muzeului „Victor Babeș“ din București. A stat la pat aproape două luni, cu febră mare, timp în care familia lui a vândut mobilier din casă pentru a plăti tratamentele necesare.

După ce băiatul a descoperit sacrificiul părinților săi, s-a gândit cum să ajute și el. La puțin timp după ce s-a însănătoșit, a început să lipsească după amiezile și să vină tot mai târziu seara acasă: mama sa începuse să-și facă gânduri negre, crezând că fiul său a apucat-o pe căi greșite, asta până când a găsit pe birou un carnețel, în care Victor își notase programul: dădea lecții de științe naturale, de fizică, de chimie, de istorie și de latină, iar pentru o revistă de specialitate traducea texte din limba latină. Cu banii astfel primiți, Victor îi cumpărase fratelui mai mare cravate de bună calitate, iar surorile sale se mândreau cu podoabe mărunte, dar alese cu bun gust.

Visul lui Victor nu a fost dintotdeauna acela de a deveni medic. A urmat gimnaziul la Lugoj, iar apoi, inițial, s-a înscris la Conservatorul de artă dramatică din Budapesta pentru a urma cursurile de dicțiune și dramă, dar a renunțat curând, din mai multe motive. Alma, sora sa, a murit la vârsta de 14 ani de tuberculoză, iar familia sa era victima prigoanei reacționarilor șovini maghiari. Așa se face că tânărul s-a hotărât să se îndrepte spre Facultatea de Medicină. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că Victor Babeș scria și poezii în limba germană, obicei pe care l-a păstrat și în vremea studenției. Cum vedea un poet moartea? În „Halucinație“, el scrie în versuri despre un tânăr medicinist care se îndrăgostește de cadavrul unei fecioare și înnebunește de durere: „În odaia tristă a morților/ Sub clar de lună, liniștea domnește/ Și o flacără pâlpâie ușor/ Dar umbrele nu le izgonește“.

În laboratoarele lui Koch și Pasteur

Victor Babeș a studiat la Budapesta și apoi la Viena, unde şi-a luat şi doctoratul în Medicină în 1878. Și-a început cariera științifică în Budapesta ca asistent într-un laborator de anatomie patologică, și și-a continuat specializarea în Germania, în laboratoarele lui Robert Koch. Babeș a mers mai departe, în Franța, unde a fost alături de celebrul Louis Pasteur, care, alături de fizicianul Jules Joubert, a descris antagonismul bacterian în 1877, cu 50 de ani înainte ca Alexander Fleming să descopere penicilina.

Descoperirea lor a trecut neobservată, nefiind un studiu aprofundat, ci doar o mențiune. Informația aceasta însă i-a dat de gândit lui Victor Babeș, care a continuat să cerceteze fenomenul antagonismului dintre bacterii. „Studiind «indiferenţa» sau dimpotrivă «duşmănia» dintre diferitele specii de microorganisme, tânărul cercetător român a dovedit în premieră că antagonismul bacterian nu este doar un fenomen particular ce ţine de relaţia dintre bacilii antraxului şi microbii comuni, ubicuitari, ci este un fenomen larg răspândit în natură“, scriau prof. dr. Petre Calistru și prof. dr. Radu Iftimovici în portretul pe care-l fac savantului pe site-ul Centrului Medical de Diagnostic și Tratament „Dr. Victor Babeș“.

Iată cum explică ei cât de aproape a fost românul nostru de o mare descoperire: „Victor Babeş, dimpotrivă, este primul în lume care a modelat experimental antagonismul bacterian, arătând cu această ocazie că explicaţia producerii sale nu este faptul că una dintre speciile bacteriene fură şi epuizează mediul nutritiv, condamnând-o la pieire pe concurentă, ci faptul că una ori alta dintre speciile bacteriene secretă în mediul de cultură o anumită substanţă, care, asemenea unei toxine, inhibă dezvoltarea concurenței. Lupta dintre speciile bacteriene ori dintre fungi şi bacterii se dă cu arme chimice. Aceste arme chimice au fost numite ulterior antibiotice şi nu putem decât să admirăm clarviziunea omului de ştiinţă român care aprecia atunci (1885) că «va veni o vreme când chimiștii vor reuşi să purifice aceste substanţe difuzibile (antibioticele naturale - n.n.), utilizându-le cu succes în terapie»“.

Vasul Babeș

Tot de numele lui Victor Babeș se leagă și descoperirea cutiei/vasului Petri, eronat atribuită bacteriologului german Julius Richard Petri. Se spune că acesta, elev al lui Robert Koch, le-ar fi inventat în 1887, însă, dacă răsfoim articolele publicate de Babeș în reviste și cărți de specialitate din Franța, descoperim desene și descrierea recipientului încă din 1882. „Am comandat unui sticlar nişte cutii mari circulare de sticlă, închise cu capac. Ele au fost sterilizate şi apoi au fost umplute cu agar-agar. Agarul fiind, apoi, sterilizat de trei ori la etuvă, a fost înconjurat cu un inel de cauciuc, pentru a-l închide bine. Agarul se însămânţează cu un fir de platină care a fost înmuiat într-o cultură bacteriană. Se face un prim cerc mare pe suprafața sa. Se închide cutia şi se pune la temperatura necesitată, de 37 de grade. Cultura creşte formând un cerc complet şi foarte neted. Se lasă astfel opt zile, după care se incubează cultura unui al doilea microb în striurile puţin întinse, paralele cu primul cerc, şi ocupând un segment care radiază de la centru spre periferie. [...] Procedăm tot astfel alături cu o bacterie dintr-o altă specie şi mai departe cu opt, zece specii de bacterii şi mai mult. Dacă primul striu, cel mai apropiat de cercul mare ocupat de cultura circumferenţială, se dezvoltă cam în stare normală, aceasta arată că nu a fost în niciun fel stânjenit. Aţi văzut, în schimb, cât a crescut el“.

Însă, cel mai important, mai ales pentru lumea științifică, în 1885, Victor Babeș a publicat împreună cu savantul francez André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume, o lucrare care a influențat fundamental medicina infecțioasă. Pentru toate aceste descoperiri și contribuții incredibile, în anul 1924, la vârsta de 70 de ani, Babeș a fost primul român nominalizat la Premiul Nobel pentru Medicină, după cum se arată și pe site-ul oficial al suedezilor.

„Dl Babeș a întors spatele Budapestei“

În anul 1881, Victor Babeș era profesor asociat la Universitatea din Budapesta, însă câțiva ani mai târziu a fost chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie din cadrul Facultății de Medicină. Tot în același an a fost înființat, la București, Institutul de Bacteriologie și Patologie, la a cărui conducere a fost numit Victor Babeș. În anul 1919, el a devenit profesor la Universitatea din Cluj-Napoca, instituție de învățământ care poartă din anul 1959 denumirea „Babeş-Bolyai“, după numele savantului român şi după cel al matematicianului maghiar János Bolyai.

Românii din Ungaria nu l-au iertat niciodată că nu și-a continuat activitatea științifică în Ungaria. În ziarul „Ungaria“ din 1909, Victor Babeș, actualul medic de stat al României, așa cum era etichetat, care „a studiat cu stipendii de stat ungureşti, sfârşindu-şi studiile, poate azi era profesor ordinar la Universitatea din Budapesta de nu-şi părăsia patria. Iată o nouă dovadă, cum ne asupresc Ungurii. Dau şi copiilor noştri ajutorare la studii, dacă să disting şi dacă le cer, fără a pretinde să se lepede de legea lor. Dl Victor Babeș însă s-a purtat ingrat faţă de patria mamă. Fiind odată om, a uitat din a cui milă a ajuns, ce a ajuns, şi ademenit de promisiunile şi plata mai mare din România, a întors spatele Budapestei şi s-a dus la Bucureşti, unde a fost numit profesor universitar“.

Acuzat de colaboraționism cu germanii

Viața nu i-a fost ușoară dată fiind vâltoarea evenimentelor prin care a trecut. Așa se face că, în timpul Primului Război Mondial, Victor Babeș a fost acuzat de „colaboraționism“ cu germanii, după ce a refuzat să părăsească Institutul de Bacteriologie din Capitală. Omul de știință a considerat că poate fi de folos la București întrucât tocmai izbucniseră febra tifoidă și tifosul exantematic. Drept dovadă este o scrisoare aflată în Arhiva Muzeului „Prof. Dr. Victor Babeș“: „Puțin timp înaintea intrării germanilor la București mă aflam la Domnul Ministru Angelescu, fiind însărcinat cu combaterea epidemiilor părții sedentare a armatei, când i-am prezentat colegii mei profesori ai Universității, cerând de la domnul ministru locuri pentru a se refugia în Moldova. Văzându-mă domnul ministru printre ei, m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: «Dumneata Domnule Babeș nu poți să pleci în Moldova, căci este indispensabil ca să rămâi împreună cu Institutul în teritoriul ocupat pentru combaterea epidemiilor». Alți colegi au atras atențiunea domnului ministru asupra faptului că eu sunt unul din cei mai periclitați de a rămâne la Bucuresci din cauza luptelor și manifestelor mele naționale împotriva adversităților românilor din Transilvania. Deci din toate părțile ordinele citate, ca fiind indispensabil, m-au făcut să rămân în Capitală pentru a asigura sănătatea populațiunei și să combat epidemiile“, scria el.

De altfel, Mircea, unicul său fiu pe care l-a avut cu soția sa, Josefina Torma, cu care s-a căsătorit la Budapesta în anul 1890, s-a înrolat ca voluntar în armata română, declarând că are vârsta necesară, deși n-o avea. După sfârșitul conflagrației, a urmat o carieră diplomatică. A fost secretar de legație la Varșovia, consilier la Washington, însărcinat cu o misiune specială la Montreal și apoi la Moscova. Unul dintre celebrii studenți ai lui Victor Babeș, academicianul Constantin I. Parhon, întemeietorul școlii de endocrinologie din România, îl sfătuiește pe Mircea Babeș să doneze statului parterul casei pentru a se amenaja acolo un muzeu memorial „Victor Babeș“. Mircea acceptă (altfel risca preluarea întregii case de către statul comunist) și va îndeplini rolul de muzeograf de la inaugurarea instituției în anul 1956 și până la moartea lui, în 1968.

Victor Babeș a murit la 19 octombrie 1926 în București, la vârsta de 72 de ani. După doi ani, Alexander Fleming descoperea penicilina, leacul pe care savantul român îl căutase toată viața. În anul 1928, englezul plecase într-o vacanță de două săptămâni lăsând într-o cutie Petri, inventată de Victor Babeș, în laboratorul său, descoperită, o bacterie. Când s-a întors, a observat că în cutie apăruseră colonii de mucegai care au distrus bacteriile din jurul lor. Mucegaiul era „Penicillium notatum“, adică penicilina.