Războiul nu a fost doar o lume a bărbaților. De-a lungul istoriei, femeile s-au dovedit la fel de capabile acționând ca generali, oameni politici și cuceritori. Povestea lor puțin cunoscută publicului larg este de-a dreptul fascinantă și motivațională.

Conform percepției generale, războiul și politica au fost, de-a lungul istoriei, un apanaj al masculinității. Cei mai faimoși cuceritori ai istoriei au fost bărbați. Faptele lor au rămas nemuritoare datorită cronicarilor și istoricilor din vremuri de demult. Isprăvile de arme ale marilor războinice au fost cântate în saga, balade populare și poeme epice din toate colțurile lumii. Realitatea istorică arată însă că războiul și politica nu au fost practicate cu succes doar de bărbați. Au existat de-a lungul secolelor și mileniilor adevărate „femei de fier” care au condus armate, campanii victorioase și au devenit întemeitoare de stat. Mai mult prin inteligență, curaj și o carismă aparte, au compensat forța brută a războinicilor și au îngenucheat armate temute ale vremurilor lor, ba chiar au făcut mari împărați și șefi de stat să îngenuncheze în fața puterii lor politice și militare. Din păcate, faptele lor deosebite au rămas puțin cunoscute publicului larg, uitate în subsolul istoriei, poate și din cauza prejudecăților și a ideii că asemenea isprăvi de arme ale unei femei au fost doar o întâmplare bizară a istoriei. Câteva dintre aceste femei au povești de roman sau de film care impresionează și totodată reprezintă un exemplu de ambiție și curaj într-o lume a bărbaților.

„Marea contesă”, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremurilor sale

Una dintre aceste „femei de fier” a făcut legea în Europa medievală . Se numea Matilda de Canossa și a trăit în Italia secolului al X-lea. A rămas în istorie sub numele de „Marea Contesă”, unul dintre cei mai importanți de stat europeni ai acelei epoci, un personaj care a schimbat destinul Italiei și al continentului. A fost prima femeie din istorie înmormântată în Bazilica Sfântul Petru și, totodată, conform relatărilor călugărului-cronicar Donizo, singura femeie care a deținut titlul de vicar imperial și viceregină a Italiei. Povestea Matildei este absolut fascinantă și are toate ingredientele unui roman sau film de succes, intrigă, pasiune, curaj și bătălii eroice.

Nu de puține ori, Matilda de Canossa a îmbrăcat cămașa de zale și a condus armate de mii de oameni în misiuni de luptă și cucerire, pe care le-a câștigat în mare parte. Povestea Matildei începe la Lucca, în Toscana, în anul 1046. Aici s-a născut în celebra Casă Attoni, o puternică familie aristocratică din Italia medievală. Tatăl ei, Bonifaciu de Cannosa, controla zona Toscanei și teritorii din zona Emiglia Romana. De la mama sa, Beatrice, a moștenit o ambiție și un curaj de fier, plus un instinct de supraviețuire pe care de multe ori doar femeile îl posedă. Copilăria Matildei a fost marcată de războaie și lupte pentru putere între papă, principii germani, marii feudali și orașele italiene. La numai 6 ani rămâne singura moștenitoare a întregului neam de Canossa. Tatăl ei, Bonifaciu, este asasinat în 1052, iar fratele și sora sa mai mare au murit la scurt timp.

Pentru a putea supraviețui într-o epocă a intrigilor și a violenței, Beatrice se căsătorește cu Godfrey, duce de Lorena Superioară, un feudal puternic, dușman al împăratului Imperiului Romano-German Henric al III-lea. În urma luptelor dintre cei doi, Henric le-a luat ostatice pe Beatrice și Matilda în 1055 și le-a dus în Germania, dar în anul următor s-a împăcat cu Godfrey și le-a eliberat. La scurt timp, mama și fiica rămân din nou singure, amenințate de feudalii hrăpăreți și împărații romano-germani dornici să-și extindă teritoriile. Matilde este căsătorită cu fratele său vitreg, în 1069, și stă o vreme în Lorena, în timp ce mama sa luptă să mențină intacte întinsele domenii ale Casei de Canossa. După moartea copilului său, în primii ani de viață, Matilda își părăsește soțul și se întoarce pentru a-și ajuta mama. Beatrice moare în 1076, iar la vârsta de 30 de ani Matilda rămâne singură stăpânitoare a domeniilor familiei. Pământurile Matildei cuprindeau zonele de nord ale Italiei din valea joasă a râului Po, orașele din câmpie și cele din apropierea Apeninilor, cu Toscana ei natală.

Aparent neajutorată într-o Europă dominată de războinici și cuceritori, Matilda reușește să se impună. Castelul Canossa, fortificat la ordinele ei, devine fortăreața din care tânăra femeie va modela întreaga politică central europeană. Pe granițele domeniilor sale realizează un sistem impunător de fortificații cu nenumărate castele, biserici fortificate și turnuri de apărare. Pune pe picioare o armată de temut și începe să se implice în politica Italiei și Sfântului Imperiu Romano-German. Apropiată a Papei Grigoare al VII-lea, Matilda i-a oferit sprijin militar și s-a luptat cu împăratul german Henric al IV-lea, un dușman neîmpăcat al papalității. Nu de puține ori a îmbrăcat cămașa de zale, și-a încins spada familie la brâu și călare pe cal și-a condus trupele în luptă. Nu participa efectiv la luptă, dar prezența ei și incredibila pricepere militară de care dădea dovadă au transformat-o într-unul dintre cei mai de temut generali ai vremii. Armatele sale au înclinat balanța și l-au făcut pe Henric al IV lea, marele împărat german, să meargă desculț în miezul iernii pentru a cere iertare papei.

Ea este cea care a intermediat pacea dintre papalitate și Sfântul Imperiu Romano-German, salvând vieți, ogoare și orașe. Nu numai că și-a lărgit domeniile cucerind noi teritorii, dar a fost și un mecena al culturii și educației. Domnia Matildei și influența ei au creat o adevărată epocă culturală în Italia care și-a găsit expresia în înflorirea muzicii, literaturii și picturii. Matilda a murit în anul 1115, la Mantua, la vârsta de 69 de ani. Deținea titlul de vicar imperial, recunoscută inclusiv de împărații germani, dar și pe cel de viceregină a Italiei. Domeniile sale era numite „Terre Matildiche”. Nu a avut urmași iar dinastia de Canossa s-a stins odată cu ea.

Surorile care au modelat destinul unei națiuni

Printre cele mai fascinante povești este și cea a surorilor Trung, două femei vietnameze care au reușit să schimbe destinul poporului lor. Ele au fost eroinele primei mișcări de independență vietnameze, în secolul I Î.Hr. Istoria lor începe într-un Vietnam aflat sub ocupație chineză. Marele Imperiu stăpânit de dinastia Han își extinsese influența către mare parte din zonele Asiei de Sud-Est continentale. Nu lipseau abuzurile marilor feudali chinezi asupra populației stăpânite. Aceste abuzuri le-au determinat pe surorile Trung să-și ridice poporul la luptă. Nu se știe mai nimic despre trecutul celor două femei. Izvoarele istorice încep istorisirea faptelor lor după ce s-au ridicat la luptă. Se știe că totul a pornit de la o crimă înfiorătoare. Thi Sach, stăpânul orașului Chau Dien, din nordul Vietnamului, a fost omorât de un general chinez fiindcă avusese îndrăzneală să ceară mai multă autonomie pentru comunitățile de agricultori pe care le conducea. Soția acestuia Trung Trac, rămasă văduvă, a început să aprindă focul revoltei. În anul 39 î.Hr, i s-a alăturat sora sa mai mică Trung Nhi.

Împreună, cu multă înțelepciune, curaj și diplomație au reușit să convingă mulți aristocrați vietnamezi să se alăture cauzei lor. Au înarmat cum au putut oamenii de pe domenii și au plecat în fruntea unei armate de strânsură, formată din țărani și oameni ai feudalilor vietnamezi împotriva orașului Lien Lau, o fortăreață controlată de chinezi. Deși aveau o forță inferioară din punct de vedere al calității militare, surorile Trung reușesc să cucerească fortul și să alunge trupele chineze în frunte cu generalul lor. S-au dovedit extrem de capabile în postura de generali. Ba chiar au reușit să depășeacă dibăcia generalilor dinastiei Han. Au câștigat bătălii, au asediat cetăți și au cucerit teritorii. Într-un singur an au reușit să cucerească 65 de cetăți, eliberând toată zona nordică a Vietnamului. Ba chiar, în delta fluviului Hong Ha( n.r. Fluviul Roșu), au reușit să întemeieze un stat independent, proclamându-se regine. Noua lor stăpânire se întindea din sudul Chinei până la orașul actual Hue. Era unul dintre primele state independente vietnameze. După mai bine de trei ani de lupte grele, armata surorilor Trung s-a împrăștiat.

Țăranii trebuiau să se întoarcă la ogoarele părăginite pentru a-și hrăni familiile iar feudalii s-au întors pe domeniile lor. Rămase fără provizii și cu forțe puține și slab înarmate, în cele din urmă surorile Trung au fost înfânte de chinezi. Împotriva lor a venit faimosul general Ma Yuan cu o armată foarte puternică. Le-a învins la Lang Bac, lângă actualul oraș Hanoi. Ceea ce a mai rămas din armata surorilor vietnameze a contraatacat la Hat Mon, dar a fost învinsă decisiv. Pentru a nu cădea în mâinile chinezilor, surorile Trung s-au sinucis înecându-se într-un râu, în anul 43 îHr. Moștenirea lor a rămas însă. În onoarea lor, ca întemeitoare de stat și un model pentru națiunea vietnameză, a fost amenajată Pagoda Hai Ba (n.r. Cele două surori) în orașul Hanoi și Pagoda Hat Mon din provincia Son Tay. Mai mult decât atât, un bulevard din centrul orașului Ho Chi Minh, cel mai populat din Vietnam, le poartă numele.

„În al 16-lea an al erei Jianwu (40 d.Hr.), femeia Zheng Ce(Trung Trac) din Jiaozhi și sora ei mai mică Zheng (Trung Nhị) s-au răzvrătit și au atacat fortărețele comandamentului. Cât despre Zheng Ce, ea era fiica generalului Luo al prefecturii Miling. S-a căsătorit cu Shi Su, un bărbat din Zhouyuan. Ea a fost remarcabil de eroică și curajoșă. Su Din, administratorul Jiaozhi, a încercat să o captureze dar s-a înfuriat, s-a răzvrătit și a atacat. Astfel, barbarii din Jiuzhen, Rinan și Hepu au susținut-o cu toții. În total, ea a cucerit șaizeci și cinci de cetăți și s-a impus ca regină”, se arată în „Cartea dinastiei Han Târzii”.

Ana Nzinga, perla Africii

O altă femei deosebit de puternică s-a remarcat într-o perioadă deosebit de tulbure pentru continentul african. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, coastele de vest ale Africii era bântuite de adevărate „commandouri” portugheze în căutare de sclavi. Situația era și mai complicată din cauza faptului că multe triburi africane au văzut o șansă bună de câștig în a răpi și a vinde sclavi răpiți sau capturați în urma războaielor intertribale. Nevoia europenilor de forță de muncă ieftină și numeroasă pentru coloniile nou înființate în Americi au adus teroare pe continentul african . Portughezii operau în zona Angolei de astăzi cu larga complicitate a multor triburi africane care-și dădeau rivalii pe mâna negustorilor de sclavi. Multe state africane începuseră să devină puteri regionale datorită comerțului de sclavi. Își capturau conaționalii și îi vindeau negustorilor portughezi pentru a fi duși peste ocean în Brazilia dar și alte colonii.

Portughezii și-au dat seama că nu au nevoie de intermediari. Așa că au început o campanie de cucerire a statelor africane de pe coasta de vest. În plus, trimiteau raiduri de capturare a sclavilor în interiorul continentului. Foștii parteneri africani s-au trezit cuceriți de portughezi și trimiși în sclavie. În acest context dificil, în anul 1624, Ana Nzinga, o femeie de 41 de ani, moștenea coroana regatului Ndongo din Angola, populat de popoarele Mbundu. Regatul ei era atacat din toate părțile. Pe de o parte, erau atacurile constante ale portughezilor din vest, iar de cealaltă parte ale rivalilor africani din est. Inamicii erau încurajați de faptul că regatul era condus de o femeie și îl considerau vulnerabil. Fiind într-o situație critică, Ana a încercat cartea diplomației. A ajuns la o înțelegere cu portughezii și s-a aliat cu aceștia împotriva triburilor rivale. Datorită alianței, a reușit să pună capăt raidurilor portugheze, în căutare de sclavi, de pe teritoriile regatul său. Ba chiar s-a și creștinat, guvernatorul portughez devenind nașul său. După ce a scăpat de amenințarea din est, Ana Nzinga s-a trezit atacată de portughezii. Europenii o trădaseră. Fără să le poată face față a trebuit să fugă împreună cu poporul ei în zona Matamba. Aici a fondat un nou regat, departe de atacurile portughezilor.

În urma acestei trădări, Ana Nzinga s-a hotărât să-i alunge pe portughezi de pe coastele Africii. Așa că și-a creat o armată extrem de puternică. Ana a oferit azil tuturor sclavilor fugari și soldaților africani antrenați de portughezi. Pe toți i-a introdus într-un sistem numit kilombo. Tinerii renunțau la legăturile lor familiale și de clan și trăiau la comun, în tabere militare, în care se antrenau constant. Din Matamba, Ana Nzinga cu noua sa armată a lansat atacuri devastatoare asupra posesiunilor portugheze de pe coastele Africii. Ba chiar s-a aliat cu olandezii. În paralel, a dezvoltat regatul Matamba și l-a transformat în cel mai puternic centru comercial din zonă. Ba chiar egalase coloniilor portugheze din Africa ca eficiență și putere economică. Până la moartea sa, în 1663, Matamba era un stat comercial formidabil cu o armată foarte puternică, care putea face față oricărui atac. Ana Nzinga a murit la 81 de ani și a lăsat o moștenire incredibilă poporului său. A devenit faimoasă în Europa după ce Jean Louis Castilhon a publicat o biografie cu ilustrații intitulată „Reine d’Angola”. .