Cu câteva mii de euro, românii își pot achiziționa case la țară, dar trebuie să țină cont că investițiile le pot aduce cheltuieli suplimentare uneori mai ridicate decât prețul oferit pe acestea. În plus, casele vechi considerate „chilipiruri” au unele dezavantaje care pot fi greu de gestionat.

Deși piața imobiliară a crescut prețul caselor și terenurilor în satele României, chiar și în prezent, cei care își doresc locuințe convenabile pot găsi oferte accesibile la prima vedere.

Pe unele site-uri de imobiliare, prețul unor case bătrânești în România începe de la 6.000 de euro. Sunt, în general, gospodării nelocuite de mulți ani, cu case vechi de peste șapte decenii, cu una-două camere, ridicate în sate izolate sau îndepărtate de orașe.

Zonele rurale din Vaslui și Bacău, satele izolate din Galați și Brăila, așezările fără prea multe perspective economice din Teleorman, Olt și Giurgiu, din care forța de muncă a migrat în ultimii ani, dar și satele montane din Maramureș, Hunedoara și Caraș-Severin, cu peisaje spectaculoase, dar greu accesibile, includ oferte de vânzare pentru case bătrânești al căror preț nu depășește 10.000 de euro.

Case construite în anii '60, din paie, pământ și nuiele

Pe un site de anunțuri, un român oferă spre vânzare, pentru mai puțin de 8.000 de euro, o casă din chirpici cu acoperiș din tablă și un teren de peste 2.000 de metri pătrați, în satul Câmpeni-Luncă, din județul Buzău. În ofertă sunt incluse și câteva anexe vechi, precum și un WC în curte.

Altcineva scoate la vânzare, pentru mai puțin de 6.000 de euro, o casă în satul Ciocile din județul Brăila, împreună cu un teren de aproximativ 1.300 de metri pătrați și anexe.

„Construcțiile au fost edificate în anii 1960 și au un regim de înălțime parter (P). Casa de locuit are o suprafață construită de 96 metri pătrați. Este construită din paiantă (n.r. schelet din lemn umplut cu un amestec de lut, paie și uneori balegă sau alte materiale vegetale) și are acoperiș de tip șarpantă din lemn, cu învelitoare din tablă. Casa este amplasată în zona periferică a localității Ciocile, la aproximativ 90 de kilometri de Brăila”, arată anunțul.

O altă casă din paiantă, ridicată în satul Guruieni din Teleorman, costă doar 4.000 de euro, potrivit anunțului de pe site-ul de imobiliare, iar una din paiantă și zidărie din BCA, din satul Troianu, tot în Teleorman, costă și ea mai puțin de 5.000 de euro.

Case ridicate din materiale asemănătoare, în anii în primii ani de comunism, în care regimul se mândrea cu locuințele la normă construite în comunele României, în special în zonele de câmpie, sunt vândute la prețuri apropiate în zonele Moldovei și Olteniei.

Costuri mici de achiziție, cheltuieli mari de renovare

Deși multe case bătrânești din satele României sunt scoase la vânzare la prețuri mici, uneori chiar sub 10.000 de euro, cumpărătorii trebuie să ia în calcul investiții considerabile pentru renovare și consolidare. Specialiștii recomandă evaluarea atentă a proprietății înainte de achiziție, deoarece multe astfel de case necesită reparații de bază la fundație, acoperiș, structură, instalații și racordare la utilități – cheltuieli care pot depăși cu mult prețul inițial al casei.

Experiențele unor români care au investit în astfel de proprietăți arată că renovarea completă a unei case bătrânești poate dura până la doi ani și poate costa semnificativ mai mult decât achiziția propriu-zisă. De la refacerea acoperișului și a pereților, până la amenajarea interioară și modernizarea instalațiilor, procesul presupune muncă intensă, răbdare și un buget important, dar la final poate aduce satisfacția unei locuințe moderne la țară.

„Am refăcut acoperișul de la zero, am spart tavanele până la bârnele de lemn, am făcut drenaje în jurul casei pentru a nu mai aduna apă în fundație și beci, am tras scurgerile pluviale prin conducte departe de casă, am adus fosă septică, am schimbat tâmplăria și dublată - tot lemn, am făcut trotuar turnat în jurul casei, beciul renovat din piatră... La interior la fel totul am refăcut de la zero, tencuieli noi, tavane din rigips, izolație în tavane vată bazaltică, gresie și faianță, bucătărie, mobilă, dormitor. Scurgeri, instalația electrică de la zero. Gaze, centrală, apă, trasee, săpături, multă și foarte multă muncă și foarte multă muncă. Totul este să îți găsești echilibrul și să fii mulțumit cu ce a ieșit”, scrie, pe grupul de Facebook „Mutat la țară”, un român care a investit în ultimii doi ani peste 260.000 de lei în renovarea unei case bătrânești.

Satele tot mai pustii, locurile unde sunt casele chilipir

Numeroase sate din România au început să se depopuleze în primii ani după Al Doilea Război Mondial, odată cu deciziile drastice ale autorităților comuniste de colectivizare forțată a agriculturii și de confiscare a terenurilor private.

Chiar și după încetinirea colectivizării din anii ‘60, cotele obligatorii de produse agricole impuse de stat au împins tot mai mulți români să caute alternative în orașe, unde industrializarea însemna și construcția de noi locuințe pentru noii muncitori, mai multă accesibilitate la serviciile publice și oferte de locuri de locuri de muncă.

Începând cu anii ’60, migrația masivă a tinerilor către orașe a lăsat în urmă sate tot mai îmbătrânite și mai sărăcite. Programele comuniste de sistematizare și industrializare rurală, începute în anii ‘70, au transformat înfățișarea multor comune, unde au fost construite blocuri, școli și cămine culturale noi, dar au însemnat, totodată, condamnarea la dispariție treptată a mii de sate, afectate de fenomenul depopulării.

„Satele cu puţine perspective de creştere au fost etichetate drept ‘iraţionale’ şi ‘neviabile’. În anii ’70, aproximativ 3.000 de sate din această categorie erau vizate să fie deservite minim şi treptat eliminate, iar altele au fost programate pentru a fi dizolvate și relocate. Populaţia rurală urma să se concentreze apoi în satele ‘viabile’, unde planurile de modernizare şi industrializare puteau fi implementate mai eficient, iar investiţiile în infrastructură puteau fi mai profitabile”, arătau în 1991 cercetătorii americani în volumul „România, un studiu al ţării”, editat de Ronald D. Bachman (1947–2012).

În ultimele decenii de comunism, numeroase familii s-au împărțit între muncile agricole și cele industriale, iar navetismul de la sat la oraș a devenit o obișnuință. Treptat, multe sate au ajuns să piardă masiv din populație, iar gospodăriile lăsate în grija vârstnicilor, în special în regiunile Moldova, Muntenia și Maramureș, nu au mai beneficiat de investiții și restaurări. După 1990, depopularea satelor a continuat, iar îmbătrânirea populației rurale le-a accentuat declinul. Chiar dacă multe locuințe au rămas pustii și sunt oferite la prețuri aparentaccesibile, ele își găsesc cu greu clienți.