Prețul sângelui: Cum a costat România peste 800.000 de vieți ordinul „Treceți Prutul!”

Anul 1940 rămâne în istoria României ca o perioadă de o deosebită amărăciune națională, marcată de dezmembrarea țării. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Ulterior, în aceeași vară, Ungaria horthystă, susținută de Adolf Hitler, a preluat nord-vestul Transilvaniei, iar Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, un alt aliat al Germaniei Naziste. România Mare a încetat să mai existe, iar umilința cedării fără luptă a acestor teritorii a lăsat cicatrici adânci în conștiința națională și militară.

România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii.
– Ion Negoiţescu, scriitor martor al evenimentelor

Această capitulare fără rezistență a generat o profundă dezamăgire și în rândul armatei. Agentul secret britanic Julian Amery, aflat la București în acea perioadă, relata o anecdotă revelatoare: „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: «Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”. Această umilință avea să fie urmată un an mai târziu de o revanșă, însă satisfacția de moment s-a dovedit a fi extrem de costisitoare, ducând la 45 de ani de comunism și la pierderea a aproximativ 800.000 de vieți omenești.

România se aliază cu Axa pentru o revanșă așteptată

În toamna anului 1940, regele Carol al II-lea a fost constrâns să abdice, fiind succedat de fiul său, Mihai I. Noul monarh a domnit sub tutela mareșalului Ion Antonescu, un militar de carieră și erou al Primului Război Mondial, care a preluat conducerea de facto a țării. În contextul unei Europe aproape în întregime sub controlul lui Hitler, cu Franța ocupată și Marea Britanie preocupată de propria supraviețuire, iar cu vecini ostili precum URSS, Ungaria și Bulgaria, opțiunile României erau drastic limitate. Antonescu a ales o alianță cu Puterile Axei – Germania Nazistă, Italia fascistă și Japonia imperială.

Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare (...) Nu aveam nicio altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin.
– Mareșalul Antonescu, într-o scrisoare, înainte de execuție

Hitler, la rândul său, avea nevoie de resursele petroliere ale României și de teritoriul său pentru lansarea Operațiunii Barbarossa, invazia URSS. Istoricul Florin Constantiniu subliniază că "Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat «ardoarea» revizionistă a Ungariei şi Bulgariei". Antonescu spera ca, alături de germani pe Frontul de Est, să recupereze nu doar Basarabia și Bucovina de Nord, ci și Transilvania de Nord-Vest, visând la refacerea României Mari. La prima întâlnire cu Hitler, el a declarat: "Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la patria-mamă a Basarabiei şi a regiunilor de nord ale Bucovinei şi Transilvaniei. Prefer să fac această declaraţie de la începutul raporturilor noastre".

Ordinul istoric și "Operațiunea München"

Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov din 1939 s-a dovedit a fi doar o amăgire. Pe 22 iunie 1941, Germania a lansat Operațiunea Barbarossa, invadând Uniunea Sovietică, care, în ciuda avertismentelor serviciilor secrete, a fost luată prin surprindere. O forță colosală de 3 milioane de soldați germani, susținută de sute de mii de militari din statele aliate Axei (România, Finlanda, ulterior Italia, Ungaria și Slovacia), a pornit la atac.

Pe 12 iunie 1941, Antonescu a fost informat de decizia Germaniei de a ataca URSS și de includerea României în ofensivă. Deși armata română, după un proces tardiv de înarmare în anii '30, era deficitară la capitolul tehnică grea, blindate și artilerie modernă, depinzând de echipamentul german, dorința de revanșă era copleșitoare. Trupele române se bazau preponderent pe infanterie și tracțiune hipo, în timp ce marile puteri adoptaseră deja războiul motorizat. Tancurile ușoare franceze Renault R-35 și cele cehoslovace LT-35 (R-2), cu blindaj subțire și tunuri de 37 mm, erau ineficiente împotriva tancurilor sovietice T-34, iar artileria grea eterogenă crea probleme logistice. Cu toate acestea, umilința din 1940 a generat un entuziasm masiv pentru luptă. Istoricul Ioan Scurtu notează că, "atunci când, la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoştinţă decizia Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat că «el însuşi doreşte să lupte din prima clipă»".

Pe 22 iunie 1941, Antonescu a semnat celebrul ordin de zi: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”. Entuziasmul național a fost uriaș, așa cum consemna ziarul „Universul”: „Toate instituţiile publice, magazinele şi instituţiile particulare arborează drapelul ţării... Românimea, din cele mai îndepărtate coclauri, în genunchi, îşi închină nădejdea pe calea reîntregirii”. Regele Mihai I însuși a transmis o telegramă mareșalului, lăudând demersul său: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei, pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către Domnia Voastră, domnule general, şi către ostaşii ţării”.

Vestea intrării în război a fost primită cu bucurie de întregul popor, în pofida îngrijorării fireşti privind soarta celor dragi şi apropiaţi chemaţi să lupte pentru reîntregire. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului. Declaraţii asemănătoare au făcut, încă din prima zi de război, şi foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.
– Alesandru Duțu, în „1941. Eliberarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și Ofensiva pe Țărmul Pontic”

Ofensiva româno-germană pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, denumită "Operațiunea Munchen", a început pe 2 iulie 1941. Comandamentul german a stabilit misiunile și dispozitivele de luptă ale armatei române. Inițial, a fost pregătită o variantă defensivă, dar pe 20 iunie 1941, s-au conturat două opțiuni ofensive: "Nachstoss" (urmărire rapidă spre Nistru) sau "München" (atacarea și străpungerea pozițiilor inamice). În cazul operațiunii "München", efortul principal urma să fie făcut pe flancul stâng, pe direcția nord Iași-Moghilev, cu Armata a 11-a germană și unitățile românești subordonate. Armata a 4-a română trebuia să execute atacuri demonstrative pe Prut, pentru a pregăti o acțiune ofensivă în sudul Basarabiei.

Misiunile generale ale armatei române au fost stabilite de către germani, dispozitivul de luptă fiind realizat (în faza iniţială) pentru varianta apărării în cazul unui atac sovietic (apreciat ca iminent). Înaltul comandament german a hotărât foarte târziu (20 iunie 1941) ca viitoarele operaţii ofensive să fie pregătite în două variante: «Nachstoss» (urmărire rapidă spre Nistru, în cazul în care inamicul s-ar fi retras de la început) sau «München» (atacarea şi străpungerea poziţiilor inamice, în situaţia în care trupele sovietice ar fi opus rezistenţă pe Nistru), în acest ultim caz efortul urmând a fi făcut la flancul stâng, pe direcţia generală nord Iaşi-Moghilev, cu Armata 11 germană şi marile unităţi române din subordine. În această ultimă variantă, Armata a 4-a română trebuia să execute atacuri demonstrative pe Prut, între sud-estul Ungheniului şi Galaţi, spre a fi în măsură să acţioneze ofensiv în partea de sud a Basarabiei.
– Alesandru Duțu, în „1941. Eliberarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și Ofensiva pe Țărmul Pontic”

Campania de eliberare și reîntregirea provizorie

Peste 1,1 milioane de militari români au fost mobilizați pentru eliberarea teritoriilor. Până la 1 iulie, trupele române au purtat lupte intense pentru a stabili capete de pod peste Prut, facilitând accesul blindatelor germane. Luptele pentru fiecare parcelă de pământ bucovinean au fost deosebit de sângeroase, cu pierderi semnificative, iar vânătorii de munte români s-au distins în mod special. La 4 iulie, vânătorii de munte din Batalionul 10 au ajuns la Târnauca, unde populația românească i-a întâmpinat cu bucurie, mărturisind atrocitățile sovietice din anul precedent.

Steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, strigau din piepturile lor româneşti: «Trăiască armata română, trăiască România!» Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate.
– Jurnalul regimentului

Pe 5 iulie 1941, trupele românești și germane au eliberat Cernăuțiul, un eveniment salutat cu entuziasm în România. Ziarul „Universul” scria: „Copii ai soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus...”. Hotinul a fost eliberat ulterior, pe 8 iulie 1941, de către vânătorii de munte.

Unitățile românești și germane s-au îndreptat apoi spre Basarabia, unde au întâmpinat rezistență puternică. Alesandru Duțu, în „1941 – Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei”, descrie cum, după Hotin, trupele române au fost dirijate spre Moghilev, pentru a participa la forțarea Nistrului și străpungerea liniei fortificate "Stalin". Cooperarea cu Armata a 11-a germană, sub comanda generalului Eugen von Schobert, a dus la înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălți și a masivului Cornești, facilitând o înaintare rapidă către Nistru.

După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate «Stalin». Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu «flori, pâine şi sare», chiar de către populaţia satelor locuite de alte naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi şi din masivul Corneşti, precum şi ajungerea rapidă pe Nistru.
– Profesorul universitar Alesandru Duțu, în „1941 – Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei”

Pe 16 iulie, Chișinăul a fost eliberat de Armata a 11-a germană și Armata a 3-a română, iar pe 25 iulie 1941, întreaga Bucovină de Nord și Basarabia erau recuperate. Ziarele românești jubilau, „Universul” anunțând: „Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României”. Chiar și Iuliu Maniu, liderul țărăniștilor, a salutat evenimentul, precizând într-o scrisoare către Antonescu: „Am recâştigat două provincii frumoase şi am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”.

O victorie scump plătită

Această victorie, deși "dulce" pe moment, a venit cu un preț exorbitant. Rezistența sovietică a fost extrem de puternică, iar armata română, cu o dotare tehnică inferioară, a suportat pierderi masive. Istoricul Florin Constantiniu subliniază că "rezistența Armatei Roșii a cunoscut, în Basarabia, una dintre zonele de maximă intensitate, explicabilă (...) prin concentrarea în sectorul sudic al frontului a unor unități și comandanți de înaltă valoare".

Se poate afirma fără niciun fel de exagerare că rezistența Armatei Roșii a cunoscut, în Basarabia, una dintre zonele de maximă intensitate, explicabilă, după cum s-a arătat, prin concentrarea în sectorul sudic al frontului a unor unități și comandanți de înaltă valoare, având misiunea de a apăra Ucraina, cu marele ei potențial economic.
– Florin Constantiniu, în „O istorie sinceră a poporului român”

În total, 24.396 de soldați români au fost sacrificați pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, fie murind, fie fiind răniți, îmbolnăviți sau căzuți prizonieri. Această "revanșă" a durat însă doar trei ani de administrație românească. Odată cu înfrângerile germane pe Frontul de Est și contraofensiva sovietică, trupele române au fost împinse înapoi, suferind pierderi uriașe. Momentul de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei Naziste, nu a putut împiedica căderea țării în sfera de influență sovietică, ce a adus cu sine instaurarea regimului comunist, ale cărui consecințe încă bântuie istoria națională.

Explorează subiectele:

Al Doilea Război Mondial Ion Antonescu Basarabia

Distribuie Distribuie Comentarii