România Mare a fost un vis împlinit al românilor de la începutul secolului al XX lea și totodată un proiect politic care și astăzi stârnește mândrie națională. A rezistat doar două decenii și a fost marcat de evenimente care au influențat decisiv istoria și mentalitățile românești.

România Mare, din punct de vedere istoric este o sintagmă care a desemnat o construcție statală de la începutul secolului XX, ce reunea teritoriile locuite majoritar de români. În mentalul colectiv al poporului nostru a rămas însă ca un moment de glorie al națiunii române, un vis împlinit și chiar un deziderat pentru o parte dintre cei de astăzi.

Cuprinsă ca interval temporar între cele două războaie mondiale, sau, pe scurt, în perioada interbelică, România Mare a avut cea mai mare întindere teritorială din istoria românilor, aproximativ 295.600 de kilometri pătrați, cu peste 60.000 de kilometri pătrați mai mult decât întinderea actuală a țării noastre. A fost considerată o perioadă de aur a României, mitizată, supraevaluată, romanțată. În realitate, România Mare a fost o perioadă plină de provocări pentru poporul român, marcată de o puternică criză economică, de ascensiunea extremei drepte, de instabilitatea politică dar și într-adevăr de mari progrese pe teren spiritual-cultural. Mulți spun că dacă democrația interbelică nu ar fi fost întreruptă de anii negrii ai comunismului, societatea românească ar fi avut un alt destin și o altă dezvoltare. Istoria nu se face însă contrafactual.

România Mare nu a luat naștere în 1918 și a fost un rod al diplomației

Deși majoritatea românilor știu că unificarea tuturor provinciilor românești s-a încheiat la 1 decembrie 1918 prin exprimarea dorinței de unificare a românilor transilvăneni cu țara mamă (după ce în prealabil au făcut același lucru basarabenii și bucovinenii), în realitate România Mare a luat naștere, oficial, doi ani mai târziu. Adică putem vorbi de România Mare doar din anul 1920, atunci când prin Tratatul de la Paris a fost recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România. Basarabia a fost ultimul teritoriu recunoscut oficial ca făcând parte din România. Anterior, în 1919, în cadrul Conferinței de la Paris a fost recunoscută unirea Bucovinei și Transilvaniei prin tratatele de la Saint Germain și Trianon. Totodată, Marea Unire nu a fost obținută doar cu arma în mână, ci mai degrabă cu ajutorul diplomației.

Este bine cunoscut faptul că din cauza corupției și a inconștienței clasei politice românești, țara noastră a intrat în Primul Război Mondial, în anul 1916, slab pregătită. Anul 1916 a fost marcat de un adevărat dezastru militar în urma căruia, România pierdea Bucureștiul dar și jumătate din teritoriul său. Eroismul militarilor români din campania anului 1917 a împiedicat dispariția României de pe hartă, blocând ofensiva germană la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Chiar și în aceste condiții, izolați în urma revoluției bolșevice din Rusia, românii au fost nevoiți să încheie o pace umilitoare, cu Germania, la Buftea-București, în primăvara lui 1918, care practic ne scotea din război cu o țară ciunțită. În cele din urmă, când era evident că Puterile Centrale vor pierde războiul, românii au denunțat tratatul și au revenit în luptă de partea Antantei. Cu alte cuvinte, nu am avut parte decât de o scurtă perioadă de glorie militară și nu se poate spune că am câștigat ceva cu forța armelor. În schimb am avut parte de o elită intelectuală și politică providențială care a reușit să câștige victorii strălucite la masa negocierilor.

România a fost privită de la început cu superioritate și cu neîncredere, fiind acuzați că am încheiat pace separată cu inamicul. La negocieri au apărut situații tensionate, iar România era la un pas să piardă totul. Lucrurile au fost salvate parțial de diplomați români foarte talentați precum Alexandru Vaida Voevod.

Exasperat de situația în care se afla, Ion I.C. Brătianu a plecat de la Paris și a demisionat. Locul i-a fost luat de Alexandru Vaida Voevod. „Mai flexibil şi mai pragmatic decât Brătianu, Al. Vaida-Voevod avea să dezamorseze criza din relaţiile dintre Bucureşti şi Paris, şi, obţinând unele reformulări ale textelor (între care dispariţia referirii la recunoaşterea independenţei României), a semnat tratatele incriminate”, spune Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”.

Noile realități geopolitice au funcționat și ele în favoarea României. Nimeni nu se aștepta ca Rusia să devină stat bolșevic, iar marele imperiu Austro-Ungar să se prăbușească, lăsând dreptul la autodeterminare al popoarelor din cadrul acestuia. Adică românii aveau pentru cine și pentru ce lupta. Rolul decisiv, se pare, l-a avut regina Maria. Aceasta a fost trimisă la Paris pentru a rezolva, diplomatic, situația. Și a făcut-o admirabil. Carismatică, cultă și îndrăzneață a fost angrenată imediat în discuții neoficiale cu președintele Franței, Raymond Poincare, dar și cu reprezentanți ai Marii Britanii.

Regina Maria a avut însă două întâlniri decisive care au schimbat soarta României. Prima cu George Clemenceau, primul-ministru al Franței. Trebuia să fie o întrevedere de numai 20 de minute, dar a durat două ore, timp în care Regina Maria a schimbat total optica primului-ministru francez despre România și situația ei. La fel s-a întâmplat și în cadrul celei de-a doua întâlniri cu președintele american Woodrow Wilson. Ambii au fost convinși să susțină România și să accepte unirea de la 1918. A fost o victorie diplomatică uriașă. „Maria a reuşit în câteva zile ceea ce politicienii n-ar fi reuşit într-o lună întreagă”, a recunoscut Ionel Brătianu.

Ulterior, românii au reușit să se impună și cu arma în mână, mai ales că Ungaria căzută în mrejele comunismului își dăduse pe sub masă mâna cu bolșevicii și aveau de gând să cotropească România, chiar în anul 1919. Armata română a reușit să respingă o incursiune rusească, dar i-a împins și pe unguri din Transilvania. Mai mult decât atât, românii au ocupat Budapesta, momentul de glorie națională al armatei române. În concluzie odată cu recunoașterea unirii Basarabiei cu România în cadrul Tratatului de la Paris, pe data de 28 octombrie lua naștere, oficial, România Mare.

Promisiunea îndeplinită a regelui și distrugerea agriculturii productive

În anul 1917, înainte de marile victorii românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz, regele Ferdinand a promis țăranilor pământ. Adică o reformă agrară în adevăratul sens al cuvântului. Ca orice neamț de neam mare, regele Ferdinand s-a ținut de cuvânt. În anul 1921 a fost dată reforma agrară prin care țăranii erau împroprietăriți. Această reformă agrară era o necesitate mai ales fiindcă 80% din populația țării era formată din țărani, majoritatea fără pământ.

Suprafața marilor moșii se ridica înainte de reformă la peste 9.2 milioane de hectare, în timp ce țăranii erau dependenți de moșieri, arendași și tot felul de proprietari mai mult sau mai puțin bine intenționați. Reforma agrară din anul 1921 a fost elaborată de liberali și pusă în practică de guvernul Averescu. Propriu-zis pământurile marilor moșieri au fost expropriate și date țăranilor, pe loturi și parcele. Prin această lege peste 1.4 milioane de familii de țărani au fost puse în posesie. Prioritate au avut cei care au luptat în Primul Război Mondial, văduvele de război, orfanii de război.

În plus, au fost înființate islazurile comunale, un lucru extraordinar pentru țăranii care depindeau masiv de moșieri și arendași. Cu toate acestea legea agrară a avut neajunsurile ei și s-a dovedit un eșec cu repercusiuni până în zilele noastre. În primul rând a diminuat marea proprietate funciară, adică moșiile de peste 100 de hectare reprezentau doar 17% din suprafața arabilă a țării. Restul era împărțit în loturi mici date țăranilor. Propriu-zis a fost o fărâmițare a suprafeței agricole.

Este bine cunoscut faptul că o agricultură performantă, mai ales din punct de vedere economic se face pe suprafețe mari, nu pe parcele cu productivitate limitată. Această fărâmițare a suprafeței agricole a avut repercusiuni și după 1990. După retrocedarea terenurilor confiscate de comuniști, oamenii s-au trezit cu loturile pe care le dețineau bunicii sau părinții din timpul regatului. A trebuit să mai treacă un deceniu până la noi comasări de terenuri și productivitate crescută. Adică fermieri cu suprafețe mari de teren, capabili de producții substanțiale, mai valoroase din punct de vedere economic. Reforma agrară din 1921 a sabotat și moșiile model, precum cea de la Rânghilești, județul Botoșani, unde marii moșieri Goilav, făceau agricultură modernă pentru acea vreme, comparabilă cu cea din Anglia. Situația a devenit și mai complicată în momentul în care statul român a eșuat, după 1921, să acorde sprijinul necesar țăranilor de a-și lucra eficient pământul. Mulți țărani săraci s-au trezit cu lotul de teren dar nu aveau cu ce-l cultiva. Practic, dintr-o țară care începuse să practice o agricultură modernă și productivă pe suprafețe mari, România Mare devenise un stat al micilor agricultori, în mare parte cu producții de subzistență.

Cei cu proprietăți mici, încurajați să se împrumute chiar de autorități au ajuns din lac-n puț, adică de la arendași, pe mâna cămătarilor și a băncilor. Fiind mulți analfabeți în rândul țărănimii nici măcar nu înțelegeau prea bine mecanismele bancare și ajungeau la sapă de lemn sau fără pământ. „Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari”. Țăranii s-au trezit cu o bucată de pământ și credite pe deasupra. Statul nu s-a gândit să sprijine financiar țăranul pentru a-și întemeia ferme model. Și mulți au eșuat, odată cu agricultura românească.

Specialiști ai vremii - precum Gheorghe Ionescu-Sisești - precizau că era nevoie urgentă de intervenție a statului pentru dezvoltarea tehnologiilor agricole, pentru ajutorarea țăranilor să se doteze tehnic după împroprietărire. Acest lucru nu s-a întâmplat iar țăranul interbelic a rămas în mare parte împroprietărit, dar tot sărac. Au fost și povești de succes, dar prea puține în comparație cu tabloul general.

Cel mai mare dezastru economic din istoria României

Un alt moment care a marcat destinul României Mari a fost criza economică mondială care s-a abătut invariabil și asupra țării noastre. Și are legătură inclusiv cu reforma agrară și efectele ei asupra țărănimii și economiei rurale. Pentru a încerca să se întrețină sau chiar să facă avere, țăranii deveniți proprietari au ajuns să se împrumute la bănci. Fie să-și cumpere pământ, utilaje sau animale, fie pentru a investi în crâșme sau magazine universale pe la sat. Moșierii, la rândul lor, simțind perspectiva câștigului s-au împrumutat pentru a-și spori producția fermelor.

În anul 1929, căderea bursei de pe Wall Street a declanșat criza economică mondială. Românii au nu resimțit-o imediat. Abia după doi ani.

În timp ce mulți americani ajungeau în sapă de lemn, țăranii și moșierii români, sărbătoreau. Fusese un an bun, iar recoltele incredibil de bogate. Investițiile în agricultură păreau că dau roade. A urmat, însă, dezastrul. Dacă în 1929, țăranii, moșierii și samsarii de cereale au reușit să vândă cumva grâul dar și alte mărfuri agricole, anul următor, în 1930, prețul chintalului de grâu nu mai acoperea nici măcar cheltuielile de producție.

Prețurile la produsele agricole au scăzut cu 70%. Într-o țară agricolă, ca România, criza a făcut ravagii. Peste noapte moșierii au ajuns faliți, la fel și intermediarii sau comercianții de cereale. De țărani nici nu mai are rost să vorbim. Nu aveau ce mânca. Nu-și puteau achita taxele și nici datoriile la bănci. În anul 1932, peste 2.5 milioane de agricultori aveau datorii neachitate la bănci, în valoare de 52 de miliarde de lei. Efectele sociale au fost devastatoare. Cămătarii profitau de starea de mizerie a țăranilor.

Le împrumutau bani, cu dobânzi uriașe, să supraviețuiască, după care, fiindcă nu reușeau să plătească, le luau pământul și agoniseala. La orașe, mahalale erau în stare deplorabilă. Oferta a scăzut dramatic, iar atelierele mici se închideau pe capete. Nimeni nu mai cumpăra nimic. Marii industriași s-au trezit și ei pe chituci, marcați mai ales de criza exporturilor. La grâu și petrol, exporturile românești au scăzut cu 58%.

Au urmat concedierile masive. Între 1930 și 1933, peste 500 de fabrici au dat faliment, iar peste 300.000 de români ajunseseră șomeri. Patronii falimentați peste noapte și angajații concediați se sinucideau pe capete. „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea”, se arată în revista „Realitatea ilustrată” din 1930.

În anul 1931, până și puternica bancă Marmorosch Blank a celebrului Aristide Blank a dat faliment. De altfel, dezechilibrul bancar a fost creat și de faptul că în perioada 1929-1931, băncile și întreprinderile cu capital străin au plecat din România, retrăgând din țară peste 18 miliarde de lei, pentru a-și salva profitul. Măsurile statului român au fost la fel de incomplete și ineficiente ca și în cazul reformei agrare din 1921.

În 1931, au început „curbele de sacrificiu”, evident ale populației de rând nu și ale parlamentarilor sau a funcționarilor cu ștaif. Salariile au fost tăiate la jumătate sporind și mai tare mizerie și sărăcia. În 1932, salariile au mai fost tăiate cu încă 12%. Oamenii erau efectiv disperați. Salariile profesorilor și educatorilor aveau șase luni de întârziere. În tot acest timp, primul ministru de la aceea vreme (1931-1932), Nicolae Iorga, se relaxa, la mare, la Mamaia.

În această perioadă au fost puternice greve muncitorești, în Valea Jiului, pe Valea Prahovei, la Atelierele „Grivița”. Criza a început să scadă ca intensitate abia după anul 1933.

Românii și extremismul, între legionarism și comunism

Constituirea României Mari a fost un prilej de mare bucurie pentru populație, un vis împlinit. A venit însă la pachet cu multe provocări administrative. Unificarea a presupus cheluieli uriașe, sume importante cheltuite cu despăgubirile pentru grofii unguri care dețineau moșii în Ardeal, dar și multe altele. În plus, unificarea a presupus și o creștere a populației, inclusiv a celei minoritare. Un număr impresionant de evrei a venit pe teritoriul României sau au fost înglobaţi odată cu alipirea Bucovinei şi Basarabiei. Mai precis, numărul acestora a crescut de la 300.000 la 800.000. Pentru mulţi români, semăna cu o invazie. Şi asta în condiţiile în care mulţi dintre noii veniţi nu cunoşteau limba română. Sentimentele anti-semite care existau în societatea românească au fost alimentate și de Tratatul de la Saint Germanin en Laye, prin care Regatul României trebuia să accepte oferirea cetăţeniei evreilor.

„Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul a dat trepat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit [..] În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale”, scria Francisco Veiga, în ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”.

Țărănimea îi privea cu neîncredere pe evrei, mai ales odată cu instaurarea sistemului arendăşesc, al cărui monopol în Moldova era deţinut de evreii veniţi din zona Bucovinei. Totodată, scriitori şi jurnalişti apreciaţi scriau de multe ori manifeste cu caractar antisemit.

După Primul Război Mondial, situaţia s-a înrăutăţit, iar odată cu conturarea ideii de naţiune şi goana după o identitate naţională, străinii nu erau priviţi cu ochi buni. Mai ales cei care păreau că îi concurează pe localnici. Antisemitismul a pătruns în mediul universitar, acolo unde studenţii români se plângeau că evreii le ocupă locurile. Totodată, era acuzat faptul că, beneficiind de o pregătire prealabilă bună, tinerii evrei provenind din familii înstărite aveau astfel mai multe şanse să obţină rezultate bune. „Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, scria Francisco Veiga.

De exemplu, un raport al ambasadorului francez din 1923 scotea în evidenţă că 80% din studenţii universităţii din Iaşi erau evrei. Nemulţumirile de sorginte antisemită a studenţilor români a dus la revolta din 1922. Practic, în zilele de 3 şi 4 decembrie, a izbucnit un conflict la Facultatea din Medicină din Cluj, acolo unde studenţii românii le-au cerut celor mozaici să facă disecţii pe cadavre furnizate de comunitatea iudaică. Refuzul evreilor, cărora nu le permitea religia acest lucru, a dus la manifestări violente şi proteste.

Pe acest fond, s-au născut diferite proiecte politice bazate pe antisemitism, precum Liga Apărării Național Creștine (LANC) coordonată de profesorul A.C. Cuza. Și această problemă a antisemitismului dar și a minorităților în raport cu autohtonii a fost tratată deficitar de autoritățile române ale vremii. Adică a fost lăsată să curgă de la sine. Cel puțin o vreme. Pe fondul nemulțumirilor sociale și mai apoi pe fondul crizei economice curentele de extrem au început să prindă tot mai bine la români.

În mediile muncitorești era preferat comunismul, deși era doar un fenomen marginal. În schimb, o amploare deosebită a luat-o extrema dreaptă.

În anul 1927, un student la drept, închis de două ori pentru că a creat agitație antisemită, dar și pentru tentativă de atentat la autoritățile statului, numit Corneliu Zelea Codreanu, alături de alți câțiva adepți a dat naștere Mișcării Legionare, cunoscută la început drept „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Mişcarea Legionară cu mesajul său antisemit, îndreptat în special împotriva evreilor, a prins în special în rândul studenţilor şi a ţăranilor din Moldova, care încă îşi mai aduceau aminte cu aversiune de arendaşii evrei.

Liderii mişcării legionare , în frunte cu Codreanu, propovăduiau o ţară fără elemente străine, ceea ce i-a adus multă popularitate, după cum arată şi Francisco Veiga, dar şi Max Weber. „Acest tip de rebeli primitivi numiţi haiduci în România şi într-o mare parte a zonei balcanice au ocupat, timp de multe decenii, un loc principal în tradiţiile orale ţărăneşti ale românilor şi chiar în literatura modernă a ţării. Imaginea disperatului, care-şi încarcă arma în singurătate pentru ”a spăla cu sânge”, o pretinsă nedreptate, înfruntând chiar pe boier sau poliţia, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata, justiţie”, preciza Veiga.

Codreanu şi Moţa căutau să promoveze această imagine haiducească în rândul simpatizanţilor. „Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom soate din nou pistoalele şi vom trage ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. [...] Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împărştia moarte şi milă”, spunea Codreanu într-o cuvântare.

Specialiștii spun că spiritul acesta și capacitatea legionarilor de a atinge coarda sensibilă a categoriilor sociale diverse a fost unul dintre secretele ascensiunii extremei drepte românești.

„Tânăra generaţie era pusă în faţa a două soluţii radicale, totale şi urgente: una politică şi alta spirituală. Întâi de toate trebuia să ajungă la putere şi să-i schimbe natura. [...] Acest rol revoluţionar şi l-a asumat Mişcarea Legionară. A doua soluţie consta în afirmarea unei noi paradigme spirituale a naţionalismului românesc care să orienteze forturile şi judecăţile de valoare dinspre planul eroic spre cel al creaţiei culturale [...] Conducătorii politici ai Mişcării Legionare au intuit miza celei de-a doua soluţii şi în schiţele lor de program au venit în întâmpinarea năzuinţelor şi ambiţiilor elitei româneşti (...) Mişcarea Legionară şi-a însuşit cu măiestrie şi rapid percepţia critică a diferitelor pături ale populaţiei, fiind sensibilă faţă de nemuluţirile acestora. Această receptivitate faţă de nemulţumirile aproape ale tututor segmentelor populaţiei reprezintă una dintre explicaţiile succeselor înregistrate de Mişcarea Legionară” , preciza filosoful şi sociologul Achim Mihu.

Mișcarea legionară mistică, antisemită, ultra-naționalistă a fost privită ca o organizație teroristă de autorități. Mai ales după asasinatele îndreptate împotriva lui Stelescu și I.G. Duca. A fost scoasă de mai multe ori în afara legii dar a reușit să-și găsească mulți adepți în rândurile intelectualilor, studenților, țărănimii și clerului. Tocmai de aceea în anul 1937, la alegerile parlamentare din decembrie partidul Mișcării Legionare, „Totul pentru Țară”, a devenit cea de-a treia putere politică la nivel național.

Regele „playboy”, criza dinastică și gustul dictaturii

România a prosperat și a cunoscut cea mai bună perioadă a istoriei sale naționale sub doi regi nemți Carol I și Ferdinand I. Toți credeau că fiul cel mare al regelui Ferdinand, Carol al II lea, va continua această serie fantastică. Nu a fost să fie. Ajuns la vârsta maturității, Carol a creat o adevărată criză dinastică în România, slăbind atât autoritatea regală dar și credibilitatea statului în fața propriilor cetățeni.

A început prin a dezerta din armata română în Primul Război Mondial pentru a se căsători în secret, la Odessa, cu Zizi Lambrino. A și vrut să renunțe la tron. După ce regele Ferdinand a reușit să-l aducă cu picioarele pe pământ și l-a căsătorit cu Elena Greciei, cea alături de care îl va avea pe viitorul rege Mihai I, Carol nu s-a putut abține și a făcut-o lată din nou. Tot din pasiune pentru o femeie. De această dată scandalul a fost și mai mare. Cea de care se îndrăgostise Carol era Elena Lupescu, cea alături de care va rămâne toată viața. Ba chiar fuge din țară, renunță la tron și își ia numele civil de Carol Caraiman. După moartea lui Ferdinand țara rămâne pe mâna unui copil de 10 ani, a mamei și buncii sale, dar și a unei regențe. Carol se răzgândește în privința tronului. Se întoarce pe 8 iunie 1930, după ce a detronat pe propriul fiu, Mihai I. El a revenit în țară pe 6 iunie 1930, ilegal, cu pașaport fals, iar la scurt timp după, pe 8 iunie, a fost proclamat rege.

Ajuns pe tron, Carol al II lea nu a făcut altceva decât să se înconjoare de o camarilă regală foarte păguboasă din care făceau parte mulți indivizi controversați. Unul dintre aceştia a fost Felix Wieder, un fost iubit al Elenei Lupescu ajuns brusc în preajma regelui.

Mai erau afaceriştii Aristide Blank, un bancher, şi Nicolae Malaxa, un inginer obscur ajuns inclusiv prin afaceri ilegale un bogat industriaş care obişnuia să-i răsfeţe cu daruri excentrice şi exorbitante pe membrii camarilei. Erau apoi ”lacheii regelui”, oameni cu trecut obscur, dar care obţineau funcţii prin linguşire şi obedienţă. Era vorba despre Nicolae Tabacovici, director la banca lui Aristide Blank, Puiu Dumitrescu şi Alexandru Mavrodi. Tabacovici, cunoscut ca om fără scrupule, ajunge preşedintele consiliului de administraţie al căilor ferate, iar Mavrodi şef al poliţiei secrete. Un alt membru al grupului din jurul regelui a fost magnatul de origine evreiască Max Auschnitt, patronul companiei de fier şi oţel de la Reşiţa.

Toți acești oameni, prin afacerile lor oneroase, au scandalizat opinia publică. Nu mai vorbim de faptul că armata română, mai ales după criza din anii '30, era total nepregătită deși un nou război bătea la ușă. Incapacitatea oamenilor lui Carol al II-lea și chiar a regelui de a anticipa evenimentele din Europa, dar și inerția diplomatică au dus inclusiv la dezastrul din vara lui 1940.

În plus, Carol al II lea s-a ocupat cu decredibilizarea clasei politice, prin schimbări guvernamentale, compromiterea unor oameni iluștrii puși în funcții nepotrivite și în momente grele. Această compromitere a democrației românești nu a făcut decât să pregătească țara pentru dictatură. În primul rând dictatura sa personală iar mai apoi cea comunistă.

Pe 10 februarie 1938 dădea o lovitură de stat și demitea Guvernul Goga-Cuza. Imediat, a constituit un guvern loial condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 20 februarie 1938, regele Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care instituia dictatura regală. Partidele politice erau desființate și au fost organizate grupări și organizații dictatoriale. Tot în 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, singurul partid acceptat şi controlat de rege şi camarila sa. Scopul acestuia era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”.

„Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea”

Întreaga politică falimentară a lui Carol al II lea dar și în general a măsurilor luate de autoritățile române mai ales în anii 30 a dus la un deznodământ tragic. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial a prins România descoperită total. Fără Franța și Anglia, prinse în războiul cu Hitler, cu un rege și un guvern care nu reușise să se adapteze realităților, România Mare a fost scoasă la mezat.

Prin pactul Ribbentrop-Molotov, Germania Nazistă și URSS își dădeau mână liberă prin Europa. În vara lui 1940, ocupat cu frontul de vest, Hitler îi lasă pe ruși să amputeze România, luând Basarabia și Bucovina de Nord. Asta se întâmpla în iunie 1940. Luna următoare, la finele lunii august, Hitler era de acord cu pretențiile ungurilor. Mai precis aceștia au luat prin Dictatul de la Viena , nord-vestul Transilvaniei. La începutul lui septembrie, bulgarii, aliați ai Germaniei Naziste, luau Cadrilaterul. Hitler și-a recompensat aliații și a cumpărat liniștea în est pe socoteala României.

A păstrat-o însă, deși rușii și ungurii râvneau la aproape tot teritoriul țării, fiindcă avea nevoie de câmpurile petroliere dar și de o poziție strategică în ecuația unei viitoare campanii în URSS. „În felul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de codru a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano”, scria diplomatul francez Raoul Bossy.

În tot aceste timp, așa cum mărturisea Ciano, ministrul de exterene al Italiei și ginerele lui Mussolini, românii au avut o atitudine umilă.

Cu proteste vagi au acceptat fără luptă toate aceste amputări teritoriale. S-ar spune că nu au avut de ales, fiind prinși între naziști și sovietici. „Se povestea că un ofiţer apăruse de curând la o paradă în haine civile. Cerându-i-se să-şi explice gestul, a răspuns: „Uniforma mi-e dată la curăţat. M-am pişat pe ea, când am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena", scria agentul secret britanic Julian Amery, venit la Bucureşti în aceea perioadă.

România mare încetase să mai existe după 7 septembrie 1940. „România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generaţii”, scria Ion Negoiţescu, un scriitor, martor la pierderea Ardealului.