Locul celor mai mari mine de fier din România își pierde treptat așezările, în ciuda unor investiții menite să le facă mai accesibile. Vorbim de Munții Poiana Ruscă, unde oamenii își părăsesc satele, care se îndreaptă spre dispariție, în timp ce natura sălbatică își recapătă teritoriul.

Regiuni întinse din Munții Poiana Ruscă redevin sălbatice, la două secole după apariția celor mai multe dintre așezările acestora.

Vechiul ținut al pădurenilor, cu sate mici, închegate pe dealuri ori înșirate în văile abrupte ale unor pârâuri, a avut o perioadă de înflorire la începutul secolului XX, când era populat de mii de familii, însă în ultimele decenii s-a depopulat rapid.

Pădurea a înghițit rămășițele mai multor localități, în timp ce alte așezări, dar și fostele centre industriale, sunt și ele ocupate treptat de natură. Unii dintre cei rămași în sate cele mai mici ale regiunii cred că, în următoarele decenii, doar pădurile vor mai rămâne aici.

Bogățiile din Munții Poiana Ruscă, exploatate în Antichitate

Munții Poiana Ruscă ocupă peste 2.500 de kilometri pătrați în vestul României, fiind o punte de legătură, în lanțul Carpatic, între Apuseni și Carpații Meridionali. Sunt bogați în resurse naturale, iar cele mai înalte culmi ale lor (Padeșul, Păulișul și Rusca) nu depășesc 1.400 de metri.

Masivul este străbătut de văi adânci, iar plaiurile, deși întinse și netede, sunt despărțite adesea de pante abrupte. Astfel, comunitățile așezate aici de-a lungul timpului au fost puține ca număr și izolate față de magistralele de comunicație ale României.

Primele așezări care au lăsat vestigii istorice datează din datează din secolul al doilea, când ținutul „rustic” – toponimul care dă numele masivului - aflat în afara centrului urban Sarmizegetusa a devenit unul dintre districtele miniere importante ale Daciei Romane.

Așezări montane au existat aici și în perioada medievală, însă până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când exploatările miniere au intrat în epoca lor modernă, cea mai mare parte a ținutului rămăsese acoperit de păduri seculare, aproape neatinse.

Noile sate apărute în jurul minelor de fier, al carierelor sau al exploatărilor forestiere au fost aproape lipsite de tradiția agriculturii, din cauza solurilor subțiri și stâncoase. Dezvoltarea lor a fost îngreunată de clima aspră și de resursele de apă reduse de pe culmi. În schimb, pădurea a reprezentat marea comoară a zonei montane, din care o mare parte a primit numele de „Ținutul Pădurenilor”.

15.000 de oameni pe 2.500 de kilometri pătrați

La începutul secolului trecut, Munții Poiana Ruscă era locuiți de aproape 30.000 de oameni și erau considerați chiar suprapopulați în raport cu condițiile de relief. Cuprindeau peste 100 de localități din Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin, unele înființate în jurul minelor de fier, plumb și argint, altele în apropierea carierelor de piatră, talc și marmură ori a unor uzine și topitorii.

La mijlocul secolului XX, în perioada industrializării comuniste, comune ca Nădrag, Ghelari, Teliuc, Rusca Montană și Tomești s-au transformat în centre muncitorești, cu mii de locuitori, iar populația totală a regiunii avea să depășească 30.000 de oameni.

Din anii ‘60, multe așezări au intrat în trendul depopulării, odată cu migrația localnicilor spre orașe. Unele, considerate neviabile, au fost condamnate la dispariție de regimul comunist, care a blocat investițiile în infrastructură, utilități și construcții. Fenomenul depopulării s-a accentuat după 1990, și a dus la dispariția completă a multor sate.

În prezent, cele peste 50 de localității din Munții Poiana Ruscă mai numără împreună aproximativ 15.000 de locuitori, densitatea populației din zonă fiind de 5 - 6 locuitori pe kilometru pătrat. Comunele Bunila, Bătrâna și Cerbăl au o populație de circa trei locuitori la kilometru pătrat.

Mai multe drumuri spre zonele montane greu accesibile au fost asfaltate în ultimii ani, iar altele se pregătesc de modernizare. Unul dintre cele mai importante proiecte de infrastructură vizează reabilitarea „drumului marmurei” (DJ 684 și DJ 684A), un traseu spectaculos, de 50 de kilometri care face legătura prin Munții Poiana Ruscă între județele Hunedoara, Timiș și Caraș-Severin.

Însă investițiile recente nu au putut opri depopularea, urmată de un fenomen tot mai vizibil: resălbăticirea zonei. Mai multe sate din regiunea montană au dispărut complet în ultimii ani, casele abandonate, bisericile ruinate, livezile, pășunile și drumurile fiind înghițite de pădure. Alte localități se pregătesc de aceeași soartă. Urșii, lupii, zimbrii, mistreții, căprioarele, șacalii și cerbii împart acum teritoriul animat în trecut de oameni.

Valea Govâjdiei, tot mai sălbatică

Valea Govâjdiei din Hunedoara se numără printre locurile care ilustrează cel mai bine fenomenul resălbăticirii. Valea abruptă se întinde pe mai mult de zece kilometri, din apropierea Hunedoarei spre vechiul furnal al Govâjdiei și fostele mine de fier de la Ghelari, iar pe traseul ei multe din vechile case ale localnicilor sunt acum pustii. Pădurea ascunde rămășițele unei industrii dezvoltate în secolele trecute.

O veche hidrocentrală construită în jurul anului 1900 a rămas abandonată, împreună cu castelul său de apă, viaductul și amenajarea hidroetehnică a acesteia. Furnalul împărtășește aceeași soartă, iar rămășițele minelor de fier și carierelor de talc și dolomită din zonă au fost și ele înghițite de natură.

Calea ferată Hunedoara - Govâjdia - Ghelari a dispărut din anii 2000, iar animalele sălbatice îi mai folosesc traseul lung de peste zece kilometri, prin pădure. Chiar și șoseaua de pe valea Govâjdiei a fost cuprinsă de pădure, o parte a carosabilului fiind ocupat de un „perete” de vegetație luxuriantă.

„Mulți localnici stau în Hunedoara și au case de vacanță aici. Unii sunt plecați în Germania sau alte țări și nu s-au mai întors. Au vrut să vândă casele, dar nu au găsit clienți. Aici este și o zonă mai dificilă, fiind aproape tot timpul umbră, din cauza văii adânci. Turiștii mai trec pe la furnal, zăbovesc un pic la el, fac poze și apoi își văd de drum. Altceva ce să facă?”, se întreabă o localnică.

Viitorul incert al satelor din Munții Poiana Ruscă

Un studiu despre depopularea Munților Poiana Ruscă, publicat de Universitatea Babeș-Bolyai, oferă explicații asupra situației din zonă.

„Depopularea, cel mai alarmant fenomen manifestat în Munții Poiana Ruscă, a imprimat acestor sate o stare de letargie teritorială, reflectată cel mai adesea la nivelul funcționalității, fizionomiei și dimensiunii demografice a așezărilor. Astfel, statusul demografic actual al satelor din Munții Poiana Ruscă se caracterizează prin numărul redus al resursei umane active și destructurarea piramidei vârstelor, care trădează un accentuat proces de îmbătrânire demografică și o creștere a ratei de dependență demografică, totodată susținut de exodul rural, declanșat în principal de dorința de creștere a nivelului de trai (emigrarea pentru ocuparea unui loc de muncă sau pentru formarea profesională/educațională)”, arată autorii cercetării (Pompei Cocean, Ana-Maria Pop, Gheorghe-Gavrilă Hognogi, Lelia Papp, Alexandra-Camelia Potra și Nicoleta David).

Localnicii intervievați arătau că problemele sociale și demografice cu care se confruntă regiunea nu pot fi rezolvate în termen scurt

„Dând un zoom asupra imaginii globale a satelor montane aflate deja în curs de depopulare, locuitorii acestora (31 intervievați) consideră că problemele socio-demografice acute cu care se confruntă (îmbătrânirea populației, migrația definitivă a tinerilor, starea de degradare a fondului locativ din unele așezări, precum și sălbăticirea arealului — dacă luăm în considerare frecvența apariției unor mamifere precum ursul și mistrețul) nu pot fi soluționate pe termen scurt. Pe de altă parte, printre soluțiile identificate de înșiși membrii acestor comunități amintim necesitatea creării unor locuri de muncă, demararea unor inițiative antreprenoriale în domeniul turistic și agricol și îmbunătățirea infrastructurii de transport, fără de care arealul Munților Poiana Ruscă își accentuează izolarea”, arată studiul „Depopularea spațiilor montane. Munții Poiana Ruscă”.