Renașterea militară a Germaniei și Japoniei
Aceste două foste puteri militare se pregătesc pentru conducerea regională, fiecare în propria zonă, notează Geopolitical Futures .
<< Statele Unite fac un pas înapoi din rolul de garant al securității mondiale – poziție pe care au deținut-o timp de aproximativ 80 de ani. Însă, pe măsură ce apar noi aranjamente multilaterale care să-i ia locul, actori-cheie precum Japonia și Germania – țări care, timp de ani buni evitaseră în mod deliberat remilitarizarea – încep să facă mișcări unilaterale pentru a gestiona amenințările specifice în noua ordine mondială. Succesul lor în această privință va depinde de cât de mult se vor retrage SUA. La urma urmei, Washingtonul nu va abdica în întregime de la responsabilitatea sa.
Pe 10 iunie, The New York Times a relatat că Japonia se află în plin proces de consolidare militară majoră – parțial ca răspuns la incursiunile navale tot mai frecvente ale Chinei în Pacificul de Vest și parțial ca reacție la cererea Washingtonului ca națiunile aliate să preia o parte mai mare din povara asigurării securității regionale. Cu o zi înainte, Beijingul își intensificase activitatea navală prin prima desfășurare simultană din istorie a celor două portavioane ale sale – Liaoning și Shandong – în apropierea apelor din jurul insulei japoneze Iwo Jima.
Între timp, cancelarul german Friedrich Merz și ministrul Apărării, Boris Pistorius, au participat în luna mai la o ceremonie de inaugurare a staționării permanente a trupelor germane în Lituania – prima astfel de mișcare a Berlinului de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Apoi, pe 9 iunie, șeful serviciului german de informații externe a declarat, într-un interviu, că Berlinul deține dovezi privind hotărârea Rusiei de a testa NATO, împingându-se spre vest dincolo de Ucraina.
Incertitudinea privind implicarea Washingtonului în eforturile de securitate colectivă din Europa și Asia a determinat Japonia și Germania – doi aliați-cheie ai SUA – să își modifice radical postura militară. Ambele țări au reușit să devină unele dintre cele mai mari puteri economice ale lumii pentru că s-au bazat pe Statele Unite pentru satisfacerea nevoilor lor de securitate. Teama de Uniunea Sovietică a adus Germania în arhitectura multilaterală a NATO în 1955. În schimb, Japonia a fost parte a unui acord bilateral de securitate cu SUA încă din 1951; abia în ultimii câțiva ani a fost integrată în câteva coaliții multilaterale de securitate conduse de SUA.
Reapariția Germaniei
Germania este motorul economic și inima Uniunii Europene, așa că este sortită să joace un rol de lider în orice efort colectiv de apărare la nivel continental. După cum arată avertismentul emis de serviciul său de informații externe, Berlinul speră totuși că Washingtonul va continua să fie implicat în securitatea europeană. Însă SUA se află în fazele incipiente ale retragerii sale, astfel că nici măcar ele nu știu cu exactitate ce formă va lua prezența lor în Europa. Procesul prin care America se repliază în Europa va depinde de cât timp îi va lua Europei să preia controlul asupra unor funcții pe care le-a îndeplinit până acum SUA.
Dar înainte să prindă contur împărțirea sarcinilor în chestiuni militare tactice, este de aborsat o problemă strategică mult mai importantă: Cine deține, de fapt, autoritatea supremă într-un organism cu 27 de membri, cum este Uniunea Europeană? NATO a fost o alianță militară eficientă pentru că Washingtonul, prin Cartierul General Suprem al Forțelor Aliate din Europa și Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa, s-a aflat la conducere. O parte din îngrijorarea Europei legată de retragerea Statelor Unite se datorează faptului că națiunile europene vor trebui să decidă cum și când să se subordoneze unei anumite puteri europene.
Odată cu ieșirea Regatului Unit din UE, în 2020, Franța este singura putere din bloc care deține arme nucleare și este membră în Consiliul de Securitate al ONU. Deși a suferit mai multe înfrângeri, Franța are o istorie îndelungată în proiectarea puterii militare. Prin urmare, se vede ca un candidat la conducerea unui nou regim regional de securitate. La fel, Polonia, aflată în prima linie a conflictului din Ucraina și o putere emergentă în est, este, de asemenea, un actor major în orice astfel de aranjament.
Apoi este Germania. Deși nu a mai fost o putere militară de la prăbușirea celui de-Al Treilea Reich în 1945, Germania a fost mai mult sau mai puțin a treia cea mai mare economie a lumii încă din anii 1960. În ultimele trei decenii, poziția sa s-a consolidat prin reunificarea din 1990, prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991 și, mai recent, ieșirea Marii Britanii din UE. Mai mult, Germania înțelege mai bine decât majoritatea cât de dificil este să găsești un teren comun în bloc. De aceea a făcut o mișcare unilaterală pentru a prelua conducerea într-un proces lung de construire a unui nou cadru de apărare împotriva Rusiei.
Pacificul de Vest și Japonia
Timp de decenii, nu a existat niciodată o necesitate pentru o entitate de tip NATO în Pacificul de Vest. După ce Japonia a fost învinsă în al Doilea Război Mondial, SUA au rămas singura putere maritimă dominantă la nivel mondial. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică reprezenta o amenințare mai mult terestră (în Africa și Asia) decât una maritimă. Iar China încă nu devenise puterea care este astăzi.
Nu exista o provocare reală la dominația americană în Pacificul de Vest. În ciuda impasului din Războiul Coreean din 1950-1953, a înfrângerii din Vietnam și a recunoașterii Republicii Populare ca singurul guvern legitim al Chinei, SUA au continuat să asigure cu fermitate securitatea regională. Și au făcut acest lucru prin alianțe cu Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Indonezia, Malaezia, Australia și Noua Zeelandă.
Dar lucrurile s-au schimbat pe măsură ce China, alimentată de investițiile și tehnologia americane, a devenit o putere geoeconomică. În anii 1990, Armata Populară de Eliberare a început să dezvolte capacități de anti-acces/negare a zonei pentru a contracara prezența SUA în regiune. Profitând de preocupările americane legate de războaiele post-11 septembrie din Orientul Mijlociu și Asia de Sud, Beijingul a investit masiv în modernizarea militară în anii 2000. Drept urmare, în anii 2010, a început să dezvolte capacități de navigație pe ape adânci odată cu lansarea primului său portavion, Liaoning. Acum este suficient de capabilă să provoace deschis dominația americană, mai ales datorită avansurilor tehnologice.
SUA au răspuns creșterii capacităților Chinei în mare parte a ultimului deceniu. Câteva repere importante se remarcă în acest sens: efortul din 2017 de a consolida Dialogul Quadrilateral de Securitate, cunoscut drept Quad, care include și India, Australia și Japonia; decizia Pentagonului din 2018 de a combina bazinurile Oceanului Indian și Pacific într-o singură comandă, transformând PACOM în INDOPACOM; încheierea în 2021 a unui acord trilateral de securitate cu Regatul Unit și Australia (AUKUS); și crearea unor acorduri similare în 2023 și 2024 care includ Coreea de Sud (JAROKUS) și, respectiv, Filipinele (JAROPUS).
Nu este o coincidență că majoritatea acestor mișcări implică Japonia. Tokyo înțelege că Washingtonul se bazează foarte mult pe el ca aliat principal în contracararea amenințării tot mai mari din partea Chinei pe întreaga sa coastă a Pacificului. Tokyo știe, de asemenea, că China consideră Japonia cel mai puternic adversar din regiune și că, în consecință, va avea foarte multe de pierdut în orice confruntare. Acesta este motivul pentru care Japonia își intensifică eforturile de a-și consolida forțele militare. În cele din urmă, această vastă zonă maritimă nu dispune de nimic care să se asemene măcar cu o structură de tip NATO, așa că, atunci când SUA se vor retrage inevitabil (oricât de mult), Japonia vrea să fie pregătită.
Este prea devreme să spunem ce va deveni schimbarea aflată în desfășurare în sistemul global de securitate. Dar este clar că două foste puteri militare își vor recăpăta probabil rolul important. >>
