Pe 23 decembrie 1989, a doua zi după fuga Ceaușeștilor de pe Comitetul Central, s-a petrecut unul dintre cele mai cumplite măceluri de la Revoluție. 50 de recruți nevinovați au fost masacrați fără nicio noimă pe aeroportul Otopeni, în timpul psihozei induse a teroriștilor.

Soții Ceaușescu au fugit cu elicopterul din București în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, după ce mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Central al PCR. Fuga lor nu a fost un act neapărat de voință proprie. După ce Nicolae Ceaușescu a jucat mascarada retragerii din viața politică în fața „locotenenților”, doar slugile preferate ale dictatorului s-au opus vehement acoperindu-l cu lingușeli.

Restul oamenilor regimului au tăcut sugestiv. Ba chiar generalii i-au sugerat să fugă pentru că situația ar putea escalada. Odată ce cuplul Ceaușescu a decolat de pe Comitetul Central, se poate spune că regimul comunist a căzut în România. Seara, românii erau informați de la Televiziunea Română, de Ion Iliescu, un fost nomenclaturist comunist, căzut în dizgrația Ceaușeștilor din motive controversate, că vor fi organizate alegeri libere și că până atunci Frontul Salvării Naționale, un organism revoluționar aparent constituit ad-hoc, urma să asigure guvernarea țării.

Culmea, deși pe 22 decembrie regimul comunist, aparent, căzuse, morții au început să se înmulțească. Se trăgea ca la război în București. În ziua următoare trei camioane cu tineri recruți, 82 de copiii cu vârste de 18 și 19 ani aveau să fie atacați și masacrați fără milă pe aeroportul Otopeni. Se spune că au fost efectiv trimiși la moarte pentru a justifica o situație inexistentă, o minciună, o psihoză inventată de liderii FSN pentru se erija în salvatorii națiunii și a pune mâna pe putere. Masacrul de la Otopeni a rămas în istorie drept unul dintre cele mai tragice evenimente ale Revoluției din 1989.

Teroriștii, o poveste inventată pentru deturnarea Revoluției

Istoricii spun că de pe data de 16 decembrie și până pe 22 decembrie, adică perioada în care au avut loc evenimentele de stradă de la Timișoara și București, în România s-a putut vorbi de o revoluție populară îndreptată împotriva regimului comunist. A fost o acumulare a nemulțumirilor strânse de-a lungul lugubrilor ani 80 marcați de lipsuri grave la produsele de bază, curent și încălzire cu porția, represiune ideologică și sărăcie lucie. Să ne înțelegem toate acestea le-au trăit doar oamenii de rând. Nomenclaturiștii, oamenii partidului, securiștii și oficialitățile comuniste o duceau foarte bine. Nu le lipsea mai nimic, din punct de vedere material.

După noaptea de 21 decembrie 1989, în care revoltele de la București erau înecate în sânge, lucrurile au luat o altă turnură în Capitală. Deodată cei care cu o noapte înainte băteau, arestau și omorau oameni, s-au retras. Generalii care cu mai puțin de 24 de ore înainte luptau să închidă gura românilor și să-l mențină pe Ceaușescu la putere, au trecut de partea cealaltă a baricadei și au devenit, peste noapte, revoluționari anti-comuniști. Istoricii spun că atunci a fost momentul în care Revoluția românească de la 1989 a fost deturnată. De cine? De foștii comuniști care încercau să se salveze și să pună mâna pe puterea lăsată din mâini de Ceaușescu. Iliescu, fost preferat căzut în dizgrație al lui Ceaușescu, a profitat de ocazie pentru a salva ce se mai putea din comunism și totodată pentru a încerca o variantă gorbaciovistă de socialism cu față umană.

„Ion Iliescu este principalul autor al deturnării revoluției române autentice începută pe 17 decembrie. Iar deturnarea s-a petrecut cu siguranță pe 22 decembrie. În jurul lui Ion Iliescu s-au coagulat cel puțin două tipuri de forțe. Prima și cea mai consistentă numeric a fost cea a oamenilor dispuși și doritori să salveze cât mai mult din regimul Ceaușescu în perioada post-Ceaușescu. Și aici am în vedere în primul și în primul rând structura Securității extinsă și rețelele de partid cu tot ce implicau ele. Sigur că erau eșaloanele doi și trei, dar au fost și forțe care s-au aflat multă vreme în eșalonul primar, oameni care au condus România de pe poziții foarte relevante politic în perioada în care țara noastră reprezenta un aliat disciplinat al Uniunii Sovietice. Primul grup a fost deci cel al salvatorilor ceaușismului iar al doilea grup a fost cel al oamenilor care-și doreau o revenire a României în nucleul de state vasale al URSS. Iar Ion Iliescu a deservit în egală măsură, cu egal entuziasm ambele grupuri”, preciza pentru „Adevărul”, doctor Cosmin Popa, cercetător ştiinţific al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

Specialiștii spun că pentru a deturna atenția populației și a-și duce planul la bun sfârșit, Iliescu și apropiații săi ar fi inventat un inamic imaginar. Acei teroriști, inamicii care trăgeau în oameni și împotriva cărora lupta armata aflată în slujba poporului.

„Ceea ce a făcut Ion Iliescu, cel mai important, pentru primul grup coagulat în jurul lui a fost să salveze structurile Securității trimițând tot timpul la teroriști străini care de fapt nu au existat niciodată. Iar una dintre legendele Revoluției române intens întreținută de Ion Iliescu și de cei apropiați lui a fost exact aceasta a intervenției străine foarte consistente, dar care nu făcea decât să ascundă rămășițele aparatului de represiune ceaușist pe care Ion Iliescu le-a întrebuințat copios pentru a-și legitima deturnarea Revoluției”, adăuga Cosmin Popa.

Culmea, povestea nu s-a sfârșit doar cu o minciună meschină, ci cu morți, răniți și destine frânte. Psihoza teroristă inițiată de comuniștii care încercau să-și scape pielea în democrația câștigată cu sânge de români, a născut masacre și fapte deosebit de grave. Efectiv, oamenii cu răspundere în Armată dădeau ordine diversioniste, contradictorii în urmă cărora românii au ajuns să se omoare între ei. Practic, au murit oameni nevinovați.

„Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare", precizau procurorii militari.

Printre cei bănuiți și acuzați de acțiuni diversioniste s-au aflat și Cico Dumitrescu, căpitan de marină, rang I, parte a comandamentului militar de la TVRL, pe 22 decembrie 1989, dar și Iosif Rus, comandant al Aviației Militare Române, la aceeași dată. „Toate acestea formau un plan de intoxicare a populației menit să o facă să creadă că „băieții buni” care trebuiau să o apere erau cei din nou formatul Front al Salvării Naționale. Și pentru o vreme, ca și străinătatea, au crezut. Erau convinși că minciunile debitate reprezentau chiar adevărul”, preciza și Elizabeth Spencer în „ Masacrul de la Otopeni”.

Niște copii trimiși să lupte cu „teroriștii”

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, când lucrurile ar fi trebuit să se liniștească în România iar lumea să se bucure de victoria Revoluției, diversiunile erau în floare, iar „teroriștii” își intrau în rol. Psihoza se instalase și făcea ravagii. Iar cel mai bun exemplu îl reprezintă informațiile împrăștiate de generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare Române. Acesta spunea că primise o informație deosebit de îngrijorătoare.

Și anume că aeroportul din Otopeni urma să fie atacat de teroriști. În aceste condiții generalul Rus ar fi cerut generalului Grigorie Ghiță, comandatul trupelor de Securitate ca în sprijinul garnizoanei de la Aeroportul Otopeni să fie trimisă o subunitate. Procurorii spun că Rus nu avea dreptul să emită un astfel de ordin, mai ales că aeroportul avea propriul plan de apărare. În cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa era un detașament de la UM 0865 de la Câmpina, venit chiar pe 21 decembrie. Erau 220 de militari, majoritatea recruți de 18 și 19 ani. Pentru a scăpa de „teroriștii” de care aflase generalul Rus, generalul Ghiță trimite 82 de militari de la Câmpina. Culmea cei care erau puși să lupte cu „teroriștii” periculoși cu acele „comandouri de arabi” venite să-l „salveze” pe Ceaușescu, erau niște copii abia luați în armată, fără niciun fel de pregătire pentru război.

„Unitatea trupelor de Securitate de la Câmpina era formată din elevi abia ieșiți din adolescență. Aproape niște copii cărora abia le dăduseră tuleiele dar zeloși și gata să lupte pentru patrie. Idealul lor era de a-și servi țara și intrarea în această școală trebuia să reprezinte, sau cel puțin așa gândeau ei, începutul maturizării lor. Erau pregătiți și antrenați pentru a-și da viața pentru patrie luptând împotriva unui inamic oriunde ar fi apărut acesta. Pentru trei scurte luni, acești tineri români au fost învățați să-și facă noi camarazi, au învățat primii pași ai bărbăției. Programa de studii avea menirea de a-i învăța să lucreze în echipă, să preia ordine și să le transmită mai departe. De fapt ceea ce învățau ei se referea exclusiv la domeniul transmisiunilor. Un domeniu complicat, ținând de tehnica contactului electronic în interiorul sau în afara câmpului de luptă de înțelegerea sistemelor telefonice și telegrafice, a tot ceea ce ține de telecomunicații. Ei nu au fost învățați să lupte într-un război și nici cum să se apere într-o atare situație”, preciza Elizabeth Spencer în aceeași lucrare.

„Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni“

În dimineața zilei de 23 decembrie, la ora 5.00, cei 82 de tineri din cadrul trupelor de Securitate de la Câmpina urcau în trei camioane militare. Au primit arme, muniție de război și grenade. Apoi camioanele au plecat către aeroport. În noaptea de 22 spre 23 decembrie crainicul Televiziunii Române Teodor Brateş anunţa: „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni“. De unde să știe copiii de la Câmpina că ei erau de fapt „teroriștii” și că de fapt fuseseră condamnați la moarte. În 1994, Teodor Brateș preciza că informațiile care ajungeau la el pentru a fi transmise pe post erau triate de un grup de militari printre care se aflau contraamiralul Emil „Cico“ Dumitrescu şi generalul Nicolae Militaru. Aceste zvonuri alarmiste deja alertaseră militari care păzeau aeroportul Otopeni.

Camioanele cu trupele de Securitate de la Câmpina au trecut prin mai multe filtre. De fiecare dată au fost lăsate să treacă mai departe, prezența lor fiind transmisă prin intermediul stațiilor. Adică toți ar fi trebuit să știe că în cele trei camioane veneau trupe de Securitate de la Câmpina pentru a suplimenta efectivele de la Otopeni. La ultima oprire, exact pe șoseaua care ducea la aeroportul civil, locotenentul major Constantin Ionescu s-a urcat într-unul dintre camioane pentru a-i ajuta să ajungă la destinație. Imediat ce au intrat în „gura” aeroportului, asupra celor trei camioane cu recruți s-a declanșat iadul. Se trăgea cu mitraliere asupra convoiului, din trei direcții. În jur de 22 de militari de la Câmpina au murit pe loc în urma focului susținut. Restul s-au împrăștiat cum au putut încercând să se ascundă de tirul ucigător. Efectiv au fost așteptați și masacrați.

„Doar torsul motoarelor sparge liniștea dimineții în timp ce în camioanele lor cu prelate moțăie băieții adormiți cu caș la gură încă. Ochii cârpiți de somn, mâinile în buzunare pentru a se apăra de frigul lui decembrie. Au fost opriți de două ori pe drumul național pentru a fi controlați, cercetați, precum vitele deși puteau fi ușor identificați. Parole îngânate de buze de heruvimi care abia dacă învățaseră să sărute. Au măsurat încă o dată din priviri drumul pe care trebuiau să-l parcurgă îndreptându-și privirile către locul unde îi aștepta moartea neprevăzută. Opriți încă odată pentru a fi identificați iarăși în vederea apelului final de la Porțile Sfântului Petru. Rus, Ghiță, Buzescu acești părinți falși și răi , locotenentul Ionescu cel care i-a condus pe acești inocenți la Tatăl cel de pe urmă pentru a-și lăsa sufletele să decoleze cu aripi de îngeri de pe aeroportul Otopeni. În așteptarea lor un cor de mitraliere a început să-și scuipe bocetul de înmormântare rănind ucigând pe la spate chiar și pe cei cu mâinile ridicate”, scria Elizabeth Spencer.

Execuție pe Aeroportul Otopeni

În tirul soldaților de la Aeroport a intrat și un autocar care aducea angajații la muncă. Opt oameni au fost omorâți pe loc. Datorită inspirației șoferului, dar și a faptului că a scăpat nevătămat de tirul mitralierei, restul au scăpat. Șoferul a dat în marșarier și a scos autobuzul din focul de luptă. În momentul acela soldații de la Câmpina care se ascundeau după borduri, camioane sau utilaje au fost somați să iasă cu mâinile sus. Au lăsat armele și s-au conformat. Credeau că se respectă legea sfântă a războiului. Adică nu se trage asupra celor care se predau. S-au înșelat. Odată ce au ieșit cu mâinile sus au fost omorâți. Au murit încă 18 militari. Au supraviețuit doar 22 de răniți. Aceștia au fost bătuți, umiliți și închiși în aeroport. Unii au fost lăsați efectiv să moară din cauza rănilor.

„Se trăgea în rafale de către militarii care apărau la momentul acela aeroportul. L-am auzit pe colegul de lângă mine spunându-mi că a fost împuşcat. L-am întrebat în ce zonă, iar el mi-a răspuns că în picior. De fapt glonţul i-a străpuns pieptul şi apoi a murit. Imediat o rafală mi-a retezat sacul de merinde. Am sărit din camion şi m-am adăpostit în prima fază sub roata camionului, dar când am văzut că se scurge benzină din rezervor m-am făcut una cu pământul, lângă o bordură nu mai înaltă de zece centimetri, care mie mi s-a părut imensă atunci. În jurul meu numai morţi, vaite, zgomot de gloanţe care ricoşau din stâlpi şi un puternic miros de pulbere”, își amintea Simion Ene, pentru „Adevărul” într-un articol realizat de Ștefan Borcea. Simion Ene avea 18 ani în septembrie 1989 când a fost încorporat ca soldat în termen la unitatea de transmisiuni din Câmpina, care aparţinea trupelor de Securitate.

Ulterior s-a deschis un proces, numit chiar așa „procesul Otopeni”. Vinovați au fost găsite trei cadre militare: Drăghin Dumitru, Ghiţă Grigore şi Zorilă Ionel. Cel mai mult a primit Zorilă, opt ani de închisoare. Restul câte șase ani.