Stelian Tănase, scriitor, istoric și martor direct al evenimentelor din decembrie 1989, vorbește deschis pentru „Weekend Adevărul“ despre pactul dintre Iliescu și vechile structuri de putere. Cu detalii inedite și o memorie vie, Tănase descrie un Ion Iliescu secretos, temător și lipsit de viziune democratică.

Cum plasați figura lui Ion Iliescu în cronologia istoriei recente a României? Este el mai degrabă o verigă de legătură între regimul comunist și cel democratic, sau un obstacol în calea unei tranziții autentice?

El a ajuns în frunte, în 22 decembrie, pentru că a fost adus de elemente ale Securității, ale aparatului de partid și ale Armatei, a câtorva generali. El a ajuns în clădirea CC a PCR – eu eram acolo, deci nu vorbesc din auzite – și la etajul 5 li s-au dat activiștilor niște creioane și niște pixuri. Au venit Silviu Brucan și Alexandru Bârlădeanu, nu mai țin minte cine mai era, că era acolo ca la meci. Ion Iliescu a fost uns șef de către Armată, de către reprezentanți ai Partidului Comunist și ai Securității și așa a rămas. A fost un pact aici între Iliescu care a promis că nu-i va pedepsi, nu-i va urmări, nu-i va judeca pentru ce au făcut în zilele Revoluției, adică pentru crime, și Armata care îl va apăra pe Iliescu în caz de revolte. Acest pact a funcționat până acum, când a murit. România a stat la nivelul împărțirii puterii pe acest pact între cele două tabere.

Din această cauză, România s-a mișcat atât de încet pe drumul reformelor și al schimbărilor. Din această cauză, România este ultima roată la căruța Europei și lucrurile merg cum merg, pentru că este acest compromis care ne împiedică să avansăm mai repede, să democratizăm mai repede, să ne mișcăm mai repede. Așa că mi-e greu să spun că Iliescu a făcut legătura între două regimuri. Nu, el luat Puterea cu un gând: să facă glasnost în România. El era comunist. El nu a fost un democrat, el a vrut să facă ca la Moscova, glasnostul lui Gorbaciov sau, dacă vreți, Primăvara de la Praga, cam așa ceva, pentru că acesta era orizontul, limitele pe care le trasa chiar Gorbaciov. Nu se doreau regimuri democratice de tip occidental, piață liberă etc. Se dorea un fel de partidul unic.

Eu am avut o discuție și cu Iliescu și cu Brucan, la un moment dat, la GDS, în care ei au susținut nevoia unui partid unic. Eu am spus că trebuie să fie mai multe partide pe stânga, pe dreapta, de opoziție, la putere etc., că altfel nu se poate, nu funcționează. Voiau să inventeze o nouă formă politică și a fost o ceartă teribilă. Dar, în sfârșit, cert este că n-a dorit să facă democrație. N-a fost un democrat și a rămas până la sfârșitul zilelor lui un comunist.

A fost foarte influențat de amintirea tatălui său, care a fost comunist, cominternist, a stat în Uniunea Sovietică în anii ’30, din 1931 până în 1938, a venit înapoi, că altfel Stalin, care-i urmărea pe toți bolșevicii din garda veche, îi lichida – Marea Teroare. A venit în țară în 1938 și a fost arestat și trimis la pușcărie, la Doftana, la Caransebeș și apoi a ajuns în lagărul de la Târgu Jiu, Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid pentru că n-a dorit să meargă pe mâna lui ca să-l schimbe pe Ștefan Foriș și a mers pe mâna lui Lucrețiu Pătrășcanu care a spus „nu fac facțiune, nu mă bag în lupte din astea“. Asta l-a costat pe Pătrășcanu și a fost împușcat în Valea Piersicilor în 1954. El a fost foarte influențat de figura tatălui său, și a rămas cu aceleași adeziuni ideologice pe care le avea de la tatăl său, de asta vă spun că a rămas comunist.

Cum credeți că va fi reținut Ion Iliescu în memoria colectivă a românilor? În condițiile în care se vorbește despre el de cele mai multe ori într-o notă ironică sau comică (parte din cultura pop a României), și doar cu ocazia comemorării evenimentelor din 1989 sau a mineriadelor, cu furie mai degrabă.

Eu pot să vă spun cum rețin eu: ca un om care a ținut țara în loc, cu aparența că el asigura o coeziune, o concordie între diferite grupuri sociale și grupuri de interese. El, de fapt, și-a văzut de interesele nomenclaturii. Odată, a făcut o întâlnire la Cotroceni în care au fost mai mulți oameni, societate civilă, lume publică, și el a venit și cu o mână de oameni de afaceri ca să ne facă impresia că promovează capitalismul – știți cine erau acești capitaliști? Numai foști securiști. Înțelegeți? Ideea lui era să menajeze nomenclatura, să-i ajute. A avut o viziune foarte limitată, dar lumea asta, la așa mare distanță, e și normal că nu mai reține exact care erau limitele, discursul lui politic.

Piața Universității și ruptura ireparabilă

Cum evaluați, în termeni istorici, responsabilitatea lui Iliescu atât în privința evenimentelor de după 21 decembrie 1989, cât și în privința mineriadelor?

De ce credeți că ne-am despărțit la Piața Universității? Care era conflictul între el și Piața Universității? Că el voia să facă o democrație tip glasnost, iar noi voiam o democrație pur și simplu. Asta ne-a despărțit. Așa că asta ne-a despărțit până astăzi. El nu s-a îndreptat, să știți.

Cum explicați popularitatea uriașă de care se bucura în anii ’90, în ciuda trecutului său comunist? Ce a însemnat victoria sa categorică la primele alegeri prezidențiale din 1990?

Nu e chiar așa o taină. În primul rând, Revoluția n-a cuprins toată țara, cum s-a spus, că ziariștii sunt iuți de mână, inventează mituri foarte ușor. Revoluția a fost în câteva orașe universitare, cu populație mai educată și mai cunoscătoare și mai curajoasă, cum ar fi București, Iași (mai puțin), Brașov, Sibiu, Cluj, Timișoara. Restul țării, micile orașe și lumea rurală, care reprezintă mai mult de două treimi din populația țării, cel mult a văzut Revoluția la televizor, n-au avut nicio adeziune și mai mult au primit speriați schimbarea care se producea, n-au dorit-o. Deci l-au găsit pe Iliescu singurul reprezentant al Puterii în momentul ăla care să-i apere. Rolul acesta l-a jucat Iliescu. De altfel, și discursul lui, dacă-l citiți, era foarte ambiguu. Nu vorbea niciodată de democrație.

Marile greșeli ale lui Iliescu

Care au fost principalele realizări și greșeli ale lui Ion Iliescu în calitate de președinte al României, atât în plan intern (economic, politic, social), cât și în plan extern (relații internaționale, integrare europeană și euro-atlantică)?

Greșeli mari au fost două. Prima: Revoluția și faptul că, după ce-a fugit Nicolae Ceaușescu, s-au produs mai multe victime decât înainte. N-a dat socoteală pentru asta, nu l-a întrebat nimeni de sănătate. A doua mare greșeală a fost Mineriada care a izolat România în conceptul statelor europene și ne-a făcut să fim huliți. Ce entuziasm era pentru România la începutul anului ’90 și după Mineriadă eram ultimii oameni. Eram cea mai nenorocită țară, cea mai nefrecventabilă țară din Europa. Mulți tineri care participaseră la Revoluție au plecat din țară. Am foarte mulți prieteni care au dispărut după Mineriadă, foarte mulți. A fost o mișcare generală, că lumea a crezut că gata, se întoarce comunismul, ceea ce nu se putea, pentru că România voia să intre într-un concern, mergea pe drumul european. Iliescu s-a dat cu Moscova, a vrut să meargă cu Gorbaciov. România e și singura țară din Europa de Est care a semnat un tratat de prietenie cu Moscova. Iliescu l-a semnat la Moscova și asta ne arată că n-avea niciun fel de intuiție politică, pentru că la câteva luni URSS-ul s-a destrămat. Deci n-avea minte, nu vedea bine politic lucrurile. Și atunci, așa, încet, s-a dat spre Occident, pentru că nici n-avea altă cale. Pe de altă parte, a fost o mutare obligatorie, ca la gimnastică, la figuri obligatorii, adică Occidentul a zis „asta aveți de făcut“ și asta am făcut. Din fericire, el a patronat acest transfer fără să se pună de-a curmezișul, căci, fiind un om politic și având instinctul puterii, n-avea cum să se pună de-a curmezișul, că pleca.

La începutul anilor ’90, Ion Iliescu era foarte isterizat și speriat. El era un om fricos. I-a fost frică de faptul că va sfârși ca Salvator Allende. El și-a luat toate măsurile pentru a putea să supraviețuiască. El este un surviver politic. Istoric vorbind, totuși, nu se va putea contesta niciodată că el era la putere când s-au produs aceste transformări și că el, într-un fel, ne-a patronat, nu s-a pus de-a curmezișul, dar nici n-a fost un susținător al lor.

El era temător, dar realist, adică voia să rămână la putere. Până la urmă, rațiunea existenței lui era puterea ca la toți comuniștii: fără putere nici nu existau. Atunci a făcut ce ați văzut și dumneavoastră: nu s-a pus de-a curmezișul pentru că Europa mergea în direcția cealaltă. El știa foarte bine că fără asta el nu există ca politician, așa că din punctul meu de vedere a fost pragmatic, a fost realist, a făcut ceea ce trebuia să facă, dar fără niciun fel de entuziasm și de credință. N-a fost un vizionar, n-a fost Havel, n-a fost Walesa. A fost un activist de partid care a reușit să supraviețuiască prin pactul pe care l-a făcut cu Armata, cu Securitatea și cu aparatul guvernamental și de partid în 22 decembrie 1989.

Cum ar putea fi definit fostul președinte?

Era secretos. Nu vorbea, nu spunea ce vrea să facă. Dacă-l întrebai lucruri mai delicate, nu răspundea. Eu am avut multe discuții cu el. La un moment dat, i-am dat copia dosarului tatălui său, de la Siguranță. De acolo știu poveștile cu Cominternul. Și am avut o discuție despre tatăl său, mi-a povestit cum l-au așteptat să vină acasă și cum rareori primeau câte-un mesaj de la Moscova, venea vreun curier comunist la București și-l căuta. Mi-a povestit toate lucrurile și l-am înțeles cum era format. Pentru el, acea perioadă a fost esențială pentru viața lui. Era prudent, în sensul că nu ți-ar fi spus ceva care depășea limitele convenționalului. Oricum, n-a fost un mare om politic.