Contesa Leopoldina, una dintre cele mai bogate femei din secolul al XIX-lea, a trăit la Poieni, în Munții Poiana Ruscă, iar amintirea sa a fost păstrată în acest ținut. La marginea satului, locul de veci al fiului său ascunde o poveste tulburătoare.

Satul Poieni (județul Timiș), ascuns pe valea râului Bega, în Munții Poiana Ruscă, a păstrat amintirea contesei Leopoldina (1841–1913), un personaj excentric care a trăit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Măria sa din Poieni

În acea vreme, localnicii o numeau „Măreasa”, de la „Măria Sa”, și o întâlneau adesea pe drumurile care urcau spre castelul său înălțat deasupra satului, purtată de slujitorii săi într-un palanchin (un pat luxos), de la drumul care străbate valea până la moșie.

În sat, familia contesei deținea alte conace și toate locurile în jurul cărora se desfășura viața comunității: moara, cârciuma, instalațiile și butoaiele pentru țuică, exploatarea forestieră, terenurile agricole, pădurile, locurile de pășunat și, spre finalul secolului al XIX-lea, o rețea de căi ferate forestiere construită între fabrica sa de cherestea de la Poieni și zonele de exploatare a pădurilor seculare.

Contesa Leopoldina, care în ultimii ani ai vieții purta numele Karolyné Osten von der Plathe, după a doua sa căsătorie, deținea peste 5.500 de hectare în Munții Poiana Ruscă, în cea mai mare parte ocupate de păduri seculare de fag și ulm, pe care până atunci nimeni nu le exploatase.

Locuia în Poieni, dar și la Monaco și Budapesta, iar una dintre grijile sale era averea imensă din Munții Poiana Ruscă. În jurul anului 1908, după ce în munții săi au fost descoperite zăcăminte prețioase de fier, „Măreasa”, atunci văduvă, și-a vândut moșia, cu excepția a peste 100 de hectare, statului austro-ungar, pentru 4,5 milioane de coroane (echivalent astăzi al unei averi de aproximativ 20 de milioane de euro).

Ultimii ani de viață și i-a petrecut călătorind între două destinații de lux: lunile de iarnă le petrecea în Riviera Palace, un hotel de pe Coasta de Azur construit la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar vara își avea reședința în faimosul hotel Bristol din Budapesta, și el un „palat urban” ridicat în aceeași perioadă.

„Contesa, care era rudă cu Ferenc Deák (n.r. o personalitate a maghiarilor în secolul al XIX-lea), dispunea din averea ei de milioane de o rentă anuală de peste 300.000 de coroane și ducea un stil de viață foarte extravagant, mai ales pe Riviera, unde mergea în fiecare an cu un tren special, împreună cu suita ei formată din cinci servitori. Cățelul ei, Lord, avea propriul vagon. La hotel, Lord primea mâncare după meniu. În succesiunea contesei s-au găsit numeroase toalete (rochii) în valoare de 20.000 până la 60.000 de coroane, pălării în valoare de 500 până la 1.000 de coroane, un colier de 80.000 de coroane etc. Întreaga avere este estimată la circa două milioane de coroane”, informa presa vremii, la scurt timp după decesul ei din 1913.

Satul Poieni, locul de veci al fiului contesei

Adesea, contesa călătorea cu trenul și până la Poieni, legat între timp printr-o cale ferată îngustă (Poieni–Margina) de rețeaua feroviară a Banatului.

Aici păstrase o mică parte din fosta sa mare moșie, dar motivul pentru care se întorcea în Munții Poiana Ruscă era cripta fiului său, Ferencz Bogdanovich, decedat în împrejurări stranii la vârsta de 19 ani. Tânărul, care locuia în Budapesta, s-ar fi împușcat, notau ziarele vremii, dezamăgit în dragoste, în timp ce o legendă locală punea moartea sa pe seama unui duel.

„Despre motivul gestului tragic al tânărului de 19 ani, cunoscuții încă vehiculează diverse ipoteze. Cea mai plauzibilă pare a fi o dragoste nefericită: voia să se căsătorească, dar familia nu putea nicidecum să accepte această unire. În acest sens, zvonurile despre un duel par a fi nefondate. Tatăl sinucigașului, Bogdanovich Vilibald, fost deputat în Dieta din 1848, trăia separat, la Timișoara”, informa ziarul ungar Independent în 1881.

Săpat într-o stâncă pe malul râului Bega, la marginea satului Poieni, locul de veci al lui Ferencz Bogdanovich a devenit o atracție neobișnuită a ținutului din Munții Poiana Ruscă.

Din castelul de la Poieni, aflat pe un deal împădurit, nu a mai rămas decât fundația, iar alte foste conace ale familiei nobiliare au fost transformate de regimul comunist în tabere școlare și acum sunt ruinate. Cripta tânărului nobil a rezistat timpului, d eși a fost vandalizată de mai multe ori. Prima dată localnicii au devastat-o la zece ani după moartea tânărului, dintr-o superstiție bizară.

„Pe moșia contesei Osten Leopoldina din Poieni (comitatul Caraș-Severin) a fost spart cavoul familiei nobiliare. Din împrejurarea că din cavou și din sicrie nu s-a furat nimic, se trage concluzia că localnicii superstițioși au pătruns acolo doar pentru a rupe o bucățică din hainele mortului. Superstiția spune că, având un astfel de obiect, ploile pot fi oprite”, informa presa vremii în 1891.

Cavoul, devastat de mai multe ori

În perioada comunistă, cavoul a fost jefuit de mai multe ori, așa cum s-a întâmplat și cu multe cripte ale unor familii nobiliare maghiare din Ardeal, lăsate fără îngrijire.

Unii localnici din Poieni au relatat pentru Adevărul că după 1990 au fost martorii deshumării tânărului, după spargerea cavoului, și au observat că trupul acestuia, aflat într-un sicriu metalic, era extrem de bine conservat. Dar după actele de distrugere, sicriul a rămas descoperit, iar osemintele lui Ferencz, amestecate cu rămășițele sicriului și cu moloz, au rămas vizibile de la intrarea în criptă.

Satul Poieni, faimos în trecut pentru întinsele păduri seculare care furnizau mangal și lemn uzinelor de fier din Hunedoara, devenise în perioada comunistă un loc al taberelor școlare pentru numeroși copii din Banat.

„Aici au funcționat trei tabere școlare, cu clădiri în vechile conace. Veneau sute de copii, elevi și pionieri. Se puteau plimba cu mocănița pe valea Begăi, apoi vizitau Cascada Șopot de la marginea satului, peșteri și altele. Ajungeau însă și la criptă, iar aceasta a căzut astfel pradă vandalismelor. Taberele au fost închise după 1990, clădirile au rămas în paragină, calea ferată forestieră Margina–Poieni, veche de peste un secol, a fost demontată”, spune Mircea Pașca, un fost angajat al mocăniței din Poieni.

După dezafectarea căii ferate, începută în 1995, satul contesei a rămas un loc izolat, străbătut doar de cei care se aventurează în Munții Poiana Ruscă sau vor să urce dinspre Banat în Ținutul Pădurenilor. Unul dintre trasee urcă de aici spre satul Bătrâna din Hunedoara, cea mai mică comună din România, aflată la circa 20 de kilometri distanță, pe un drum forestier.

Contesa Banatului, originară din Voivodina

Leopoldina Stojanovits s-a născut în 1841, la Novi Bečej (în Banat, azi Voivodina, Serbia), într-o familie de moșieri ortodocși din vechiul comitat Torontál, care cuprindea atunci teritorii aflate astăzi în Serbia (Voivodina), Ungaria și România (județul Timiș). Tatăl său, Mihály Stojanovits, era nobil de Torontál, iar mama sa, Johanna Radonics, provenea la rândul ei dintr-o familie nobiliară din același ținut.

În jurul anului 1860, Leopoldina s-a căsătorit cu Vilibald Bogdanovich (născut la Oradea, 1813 – decedat la Párdány, în 1878), un nobil din același comitat, deputat de Párdány în Dieta Ungariei, mai întâi în 1848, iar apoi din nou în legislatura 1865–1868. Bogdanovich fusese comandant al gărzii naționale și al trupelor de insurgenți din Torontál, iar după înfrângerea revoluției de la 1848–1849 a fost condamnat la cinci ani de închisoare, fiind întemnițat la Arad.

Primul soț al contesei, înrudit cu Ferenc Deák

La mijlocul secolului al XIX-lea, Vilibald Bogdanovich, fin al marelui politician Ferenc Deák, se afla în plină ascensiune în aristocrația Imperiului Habsburgic, sprijinit și de influența nașului său. Construsese un castel impunător în stil scoțian la Párdány și, împreună cu fratele său Virgil Bogdanovich, deținea moșia întinsă de la Poieni, ale cărei păduri seculare îi sporeau considerabil averea. Frumusețea tinerei sale soții devenise subiect de anecdote în saloanele aristocrației din Budapesta.

„Locul lui Deák fusese ocupat de Bogdanovich Vilibald (avea o soție foarte frumoasă). Observând aceasta, Deák se scuză: – Stai tu doar pe locul meu, eu mă voi culca pe al tău. Cineva comenta: Ar fi păcat, căci niciunul nu ar umple cum se cuvine locul celuilalt”, relata presa anilor 1860, redând o glumă mondenă a vremii.

În deceniile 1860–1870, însă, Vilibald ajunsese într-o situație materială precară, din cauza datoriilor acumulate. Statul austro-ungar îi scosese la vânzare moșia, iar soția îl părăsise, acuzându-l de infidelitate, în ciuda diferenței de vârstă de 28 de ani dintre cei doi.

Recăsătorită cu un conte

În 1882, Leopoldina s-a recăsătorit cu contele von der Osten Károly Frigyes din Würzburg, înrudit cu ramura nobilă prusacă von der Osten-Plathe, o familie de mari latifundiari din Pomerania, atestată încă din secolul al XIII-lea.

Din acel moment a purtat titlul de contesă, după cel al soțului ei, care însă a murit la câțiva ani după nuntă. Chiar dacă își petrecea cea mai mare parte a timpului la Budapesta și pe Riviera Franceză, Leopoldina a rămas puternic legată de moșia sa din Poieni, locul de veci al fiului său.

Documentele vremii amintesc despre sărbătorile și actele de caritate la care contesa participa la Poieni, dar și despre construcția liniei ferate forestiere care lega fabrica de cherestea de pădurile seculare, ori episoade tulburătoare, cum a fost o răscoală sângeroasă a țăranilor.

„În luna mai a acestui an, pe moșia contesei von der Osten Leopoldina, din comuna Poieni (comitatul Caraș-Severin), populația românească s-a răsculat și a atentat la viața contesei. Țăranii, care până atunci lucrau exclusiv pentru domeniu, au ocupat pășunea de 1.300 de iugăre a contesei, au pus mâna și pe peste o sută de clăi de paie și au declarat că nu vor mai munci pentru stăpână. Când administratorul moșiei a protestat împotriva ocupării terenului, aproape 200 de țărani români, împreună cu femei și copii, înarmați cu furci de fier, au mărșăluit spre palatul moșiei, hotărâți să o ucidă pe contesă. Doi funcționari ai domeniului au fost într-adevăr uciși, iar pădurarul-șef a fost rănit mortal. În acel timp, contesa se afla la moșia sa din Germania. Jandarmeria a arestat 20 de țărani”, relatau ziarele în anul 1900.

Mina de fier care îmbogățit-o pe contesă

Soarta contesei de la Poieni avea însă să ia curând o turnură neașteptată. Pe domeniul ei întins din Munții Poiana Ruscă fusese descoperit un zăcământ de fier, iar în 1908 statul austro-ungar i-a oferit 4,5 milioane de coroane pentru cumpărarea întregii moșii, de aproape 5.500 de hectare.

Tranzacția a stârnit mari controverse, presa acuzând guvernul ungar că achiziționase o „mină pe hârtie” de la contesă.

„Pesti Napló a scris de mai multe ori că mina a fost cumpărată de guvern cu patru milioane și jumătate de coroane de la contesa care avea relații foarte înalte la Viena. Se spunea că guvernul voia să asigure aprovizionarea cu minereu de fier a uzinei de la Vajdahunyad. Să trecem peste faptul că la Poieni există doar ieșiri la suprafață de minereu de fier neexplorat și de valoare îndoielnică, să trecem peste faptul că transportul este extrem de dificil, că Poieni se află la aproape patruzeci de kilometri de gara Margina, legată doar prin drumuri proaste și întortocheate”, scria Pesti Napló în 1909.

Același ziar nota că, potrivit contractului de vânzare, contesa și-a păstrat peste 200 de iugăre pentru ridicarea unui mausoleu, un drept de care ar fi profitat din plin.

„Dacă ar fi vrut să deschidă o mină acolo, nu ar fi fost o problemă, pentru că dreptul minier este independent de dreptul de proprietate asupra terenului. Numai că doamna contesă a întors pe dos articolul 17 din legea minieră, care interzice exploatările lângă cimitire sau curți închise: a început să construiască un mausoleu lângă mina statului, a declarat zona «curte» și a îngrădit-o, pretinzând ca exploatarea să fie oprită”, informa ziarul.

Un proces îndelungat a urmat afacerii minei de fier, iar contesa a fost invitată să depună mărturie. A relatat că numai valoarea pădurilor seculare se apropia de prețul tranzacției cu statul austro-ungar, iar posibilitățile de exploatare a zăcămintelor din Munții Poiana Ruscă rămâneau accesibile, în ciuda terenului păstrat. În acei ani, o cale ferată forestieră a fost construită până la Margina, scoțând din izolare mica localitate a contesei.

Controversele moștenirii contesei

Contesa a murit în 6 noiembrie 1913, lăsând în urmă o avere impresionantă, donată în mare parte orașului Budapesta.

„Duminică după-amiază a fost înmormântată din casa mortuară a cimitirului de pe strada Kerepesi, în mijlocul unei mari asistențe, contesa Osten von der Plathe Károlyné, născută baroneasa Leopoldina Stojanovics, cunoscuta doamnă aristocrată faimoasă pentru activitatea ei filantropică. Pe lângă rude, la înmormântare a participat un public numeros și de rang înalt, dar și multe personalități marcante ale vieții sociale. Ceremonia religioasă a fost oficiată cu fast de preotul protopop Bikar Radivoj, de rit greco-oriental. Corul bisericii ortodoxe sârbe a interpretat cântări funebre. După slujba de doliu, sicriul a fost așezat pe un dric tras de șase cai și depus temporar într-un mausoleu din cimitir, de unde mai târziu va fi transportat spre odihna veșnică în mausoleul construit în parcul castelului din Lățunaș al baronului Ioan Stojanovics”, informa presa vremii.

Nepotul ei, politicianul Ioan Stoianovics, nu a mai beneficiat de moștenirea așteptată, iar trei ani mai târziu, ajuns în faliment, s-a sinucis. Baronul Stoianovici a fost nepotul și, timp de mulți ani, procuristul contesei von der Osten-Plathe, născută baroneasă Stoianovici, informa presa în 1916.

„Contesa, cunoscută pentru excentricitățile sale, îl declarase unicul moștenitor al averii ei, estimată la 12 milioane. La dorința contesei, baronul a ridicat pe moșia sa un frumos mausoleu, lucrare care l-a costat câteva sute de mii de lei. Din această pricină, s-a pomenit strâmtorat, iar mătușa sa nu voia să-i dea, cât timp era în viață, niciun ban și nici să-i restituie cheltuielile. Silit, baronul a acționat-o în judecată. Răspunsul contesei a fost drastic: a rupt testamentul și și-a dezmoștenit nepotul. Apoi contesa a murit”, informa presa vremii.

Baronul a atacat noul testament, însă procesul în curs nu părea să fie în favoarea sa. Între timp, situația financiară i s-a înrăutățit.

„Marțea trecută, castelul său strămoșesc urma să fie scos la licitație. Disperat, baronul și-a pus capăt zilelor. Avea 42 de ani. Era căsătorit și tată a trei copii”, informau ziarele din 1916.

Primul Război Mondial a schimbat complet situația satului Poieni și planurile pentru mina de fier ți exploatările forestiere. Amintirea contesei s-a păstrat însă de-a lungul timpului, în legendele localnicilor.