Devenite din a doua parte a secolului XX atracții turistice, unele saline din România ascund istorii tulburătoare. Au fost vreme îndelungată locuri destinate robilor, prizonierilor și condamnaților la moarte, care i-au înfiorat pe cei veniți să le exploreze.

România păstrează unele dintre cele mai mari rezerve de sare gemă din Europa, iar tradiția exploatării ei se întinde pe mai bine de 2.000 de ani. Zăcămintele de sare se desfășoară de-a lungul Carpaților, din Maramureș până în Dobrogea.

Cele mai cunoscute saline se află la Turda, Praid, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Ocna Sibiului și Slănic Prahova, exploatate de secole.

Unele mine de sare au fost reamenajate și transformate în atracții turistice populare, dar și în locuri de tratament. Sunt vizitate anual de zeci de mii de oameni, însă unele ascund un trecut tulburător, mai puțin cunoscut publicului larg.

În Antichitate, pe actualul teritoriu al României, se presupune că romanii foloseau sclavi pentru extragerea sării, la fel cum procedau în minele de au și fier, munca rezervată sclavilor și prizonierilor fiind grea și extrem de periculoasă.

Din Evul Mediu și până în secolul al XIX-lea, unele ocne din Carpați au fost locuri în care și-au găsit sfârșitul numeroși prizonieri, iobagi și condamnați, fiind considerate printre cele mai înfiorătoare locuri de detenție.

Ocnele Mari, locul osândiților

Paul de Alep, arhidiacon sirian și cronicar ortodox antiohian, a călătorit la mijlocul secolului al XVII-lea în ținuturile actuale ale României și a vizitat faimoasele ocne din Transilvania și Muntenia. A fost tulburat de priveliștea de la Ocnele Mari, considerată pe atunci cea mai mare ocnă din Țara Românească.

„Este cercetată de toți negustorii din Țara Turcească (care vin) să cumpere sare și să o încarce pentru Constantinopol, căci toată sarea întrebuințată în Rumelia și la Constantinopol este adusă din această țară”, nota cărturarul sirian.

Tăierea sării era extrem de anevoioasă, adăuga clericul. Lucrătorii săpau puțuri adânci de câteva zeci de metri până ajungeau la stratul de sare.

„Și toți cei care au fost prinși ca hoți sau care se află sub osândă sunt trimiși în lanțuri de către domn în acest loc, unde ei taie sarea în timpul nopții și apoi o scot afară în timpul zilei. Fiecare bucată este un bolovan mare, cântărind între două și trei sute de ocale. Acești bolovani mari sunt ridicați de lucrători cu funii lungi, cu ajutorul unor mașini învârtite de cai”, nota acesta.

În vremea domnitorului Matei Basarab, ocnele erau considerate locuri din care niciun prizonier nu mai avea scăpare, adăuga cronicarul.

„Aici am văzut o priveliște care îți rupe inima, căci atunci când acești nenorociți care sunt închiși în ocnă nu-și puteau primi în nicio altă dimineață decât în ziua sorocită de sosirea domnului, dintre rândurile lor au ieșit unii plini de sânge, cu ochii scoși și cu fețele tumefiate, (luându-le) un chibrit. Tot astfel execută tăierea sării aceia, și după cum am spus: din Alep este sărată, aici este sarea dulce și curată, limpede ca zahărul”, relata Paul de Alep.

Turda, cămara de sare a Transilvaniei medievale

Salina Turda ar fi fost exploatată încă din perioada ocupației romane în Dacia, când orașul purta denumirea latină de Potaissa.

„Exploatarea sării în epoca romană este probabilă, însă lipsesc dovezile certe privind această activitate. Se poate ca marile exploatări medievale și moderne (până în prima treime a secolului XX) și prăbușirile bolților în vechile ocne, urmate de apariția lacurilor sărate, să fi distrus urmele exploatărilor antice”, se arată în istoricul Salinei Turda, publicat pe site-ul atracției turistice.

În Evul Mediu, Salina Turda a fost, pentru o lungă perioadă, principala sursă de aprovizionare cu sare din regiune. Potrivit istoricului salinei, aici sarea era exploatată doar de oameni liberi, angajați ca mineri la începutul fiecărui an.

Totuși, unii cronicari medievali contrazic i maginea unei exploatări controlate de comunitatea locală. La mijlocul secolului al XVII-lea, Evliya Çelebi, celebrul călător și cărturar otoman, a vizitat ocnele de la Turda și a fost profund impresionat — și șocat — de ceea ce a găsit.

„Orașul Turda se află sub stăpânirea craiului Ardealului, dar formează un district deosebit, care produce venituri cât vistieria egipteană. Din acest oraș se duce sare la toate cetățile de serhat și în alte ținuturi. Locuitorii lui sunt toți sărari. Cine n-a văzut ocnele de sare de aici înseamnă că n-a văzut încă ceea ce e o minune în lume, pentru că acestea sunt niște subterane înfiorătoare și primejdioase. Fiecare ocnă este o groapă care ajunge în adâncurile pământului, până în fundul iadului, și, ferească Allah, cei din poporul lui Mahomed sunt băgați în aceste ocne, dacă ajung în robie; nu mai este cu putință nicio scăpare”, relata cronicarul.

Ocnașii din Turda ofereau o priveliște dramatică.în galeriile adânci din pământ erau băgați criminalii și hoții, puși să taie sarea.

„Ei sunt o categorie de ființe ce nu seamănă deloc cu oamenii. Sunt niște ticăloși în chip de sălbatici. Sparg munții nesfârșiți cu ciocane mari și scot sarea făcând peșteri și gropi”, relata cronicarul care a călătorit în Transilvania în jurul anului 1660.

Ocnele din Moldova, închisori medievale

Evliya Çelebi a ajuns și la Târgu Ocna, în Moldova, unde condițiile în care munceau oamenii nu erau mai blânde.Printre ocnași erau numeroși prizonieri otomani siliți să muncească până la moarte.

„Întreg muntele și stânca de aici sunt de sare, iar robii, găurind muntele, scot sarea din stâncă. Aici am găsit vreo două sute de prizonieri mahomedani pe care i-am eliberat, scoțându-i din peșteri. Dar mulți dintre ei au murit când au ieșit la lumina zilei. I-am înmormântat acolo. Alții au murit pe drum, când mergeau cu noi călare. Foarte puțini dintre ei au scăpat cu viață. Dacă aș descrie peșterile de la această ocnă, așa cum sunt ele, aș spune că sunt niște puțuri uriașe și seamănă cu infernul”, relata cărturarul.