„Sunt soacră și îmi bag nasul în familia copilului meu. Dar cu bune intenții!”
Dacă ei doi îmi împărtășesc lucrurile bune și pe cele mai puțin bune din viața lor, dacă mă iau cu ei în excursii și vacanțe, înseamnă că nu le sunt spin în coastă.
Mi-ar fi foarte ușor să inventez, să scriu din imaginație, să pozez în soacra minunată care stă la mantinelă, toată un zâmbet și pupici.
Cine m-ar putea contrazice, cine ar spune că nu sunt așa, devreme ce nu mă cunoaște și nu-mi e în preajmă? Aș putea să scriu că nu mă bag deloc, deloc în viața de familie a fiică-mii, că sunt un monument de discreție, că stau în banca mea cu bandă izolatoare industrială pe gură și abia dacă respir în preajma familiei ei. Foarte ușor mi-ar fi. Dar aș minți. Așa cum unele soacre pesemne că mint. Sau nu neapărat că mint, dar unora poate chiar li se pare că nu fac mare lucru și nu consideră că se bagă în viața de cuplu, de familie, a copilului.
Dar să fim sincere, zic. Pe de altă parte, ar trebui definit cumva ce înseamnă „a te băga în familia copilului”. Ce fapte sunt considerate „amestec în treburile lor”? Ce părinte nu vrea să-i fie bine copilului în căsnicie? Ce părinte are vreo plăcere bolnavă să semene sămânță de scandal și discordie între soți? Și ce părinte își lasă fiul/fiica să greșească, fără să-i spună cum pot fi făcute lucrurile bine? Personal, nu sunt adepta principiului ”Lasă-l să se lovească de pragul de sus!”.
De ce mi-aș lăsa copilul să aibă de suferit dacă suferința poate fi evitată? La ce îmi folosește că am experiență de viață dacă nu o împărtășesc? Ce, când era mică am lăsat-o să pună mâna pe flacăra aragazului să se ardă numai pentru a învăța că este ceva periculos?! Sau am lăsat-o să traverseze pe culoarea roșie a semaforului ca așa să afle că o poate lovi o mașină?
