Unul dintre cei mai mari îmbogățiți pe seama războiului a fost Albrecht von Wallenstein. A trăit în secolul al XVII-lea și datorită abilităților sale militare, dar și de a jongla cu puterea politică a reușit să ajungă de la mic nobil scăpătat la unul dintre cei mai bogați din Europa.

Războaiele s-au numărat printre cele mai negre coșmaruri ale umanității. Au adus moarte, distrugere, molime, foamete.

Dar nu numai. Pentru unii războiul a fost șansa lor de a prospera, de a se ridica pe scara socială și politică. Pe seama conflictelor militare , personaje, inițial obscure din punct de vedere social, au reușit să facă averi impresionante și să ducă o viață de huzur în timp ce moartea secera în jurul lor.

Unul dintre aceste personaje a fost Albrecht von Wallenstein, un personaj istoric real cu o poveste de roman sau de film. În timp ce popoarele Europei vestice și centrale se sfâșiau între ele, într-unul dintre cele mai ucigătoare conflicte din istoria planetei, von Wallenstein devenea un nabab al războiului, un om pentru care praful de pușcă și sângele vărsat pe câmpurile de luptă însemnau profit. Wallenstein a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai Europei, cu o avere constituită aproape exclusiv din război.

Un orfan născut într-o lume sfâșiată de conflicte religioase

În anul 1583 Europa Centrală și de Vest era sfâșiată de conflicte religioase. Martin Luther, Jean Calvin dar și alți teologi și învățați, se ridicaseră împotriva abuzurilor, formalismului și conservatorismului din sânul bisericii catolice întemeind un nou mod de gândire și expresie religioasă, numit protestantism. Rapid, noua confesiune a devenit un instrument politic puternic, un acoperiș sub care se ascundeau interese cât se poate de lumești. De la mijlocul secolului al XVI lea, Europa s-a împărțit confesional între catolici și protestanți.

Credința protestantă a fost îmbrățișată în general de națiunile mai mici sau de cele aflate sub controlul marilor imperii, în timp ce catolicismul era îmbrățișat de marile familii nobiliare sau de adepții absolutismului monarhic, precum Habsburgii, regii Franței sau ai Spaniei. Făceau excepție Regatul Angliei, țările nordice dar și Țările de Jos, acolo unde protestantismul a prins teren. Evident și în cazul acestor state, motivele convertirii religioase au avut un fundament politic.

În această lume divizată politic sub pretexte religioase, un adevărat butoi de pulbere care stătea să explodeze în Europa Centrală, s-a născut Albrecht von Wallenstein, fiul unui nobil sărăcit din Boemia (n.r. Cehia actuală, parte a Imperiului Romano-German la aceea vreme). Mai precis, acesta a văzut pentru prima dată lumina zilei pe data de 24 septembrie 1583 în Hermanice, Boemia, cea mai estică și una dintre cele mai importante regiuni ale Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (n.r. Cehia actuală). Provenea dintr-o ramură protestantă scăpătată a familiei nobiliare Wallenstein, cea care deținea Castelul Hermanice și satele înconjurătoare. Albrecht von Wallenstein era fiul lui Wilhelm al IV lea von Wallenstein și al baronesei Marketa Smiricka de Smirice.

La vârsta de 13 ani, Wallenstein rămâne orfan de ambii părinții. Este crescut de unchiul său matern, Heinrich Slavata de Chlum, un protestant convins. Fiind un copil inteligent, Albrecht este trimis de unchiul său la școală, prin toată Europa, reușind să-i asigure o educație foarte solidă. Prima dată a fost trimis la școala protestantă din Goldberg, Silezia, iar în 1599 la universitatea protestantă din Altdorf. Timp de doi ani a străbătut Europa. Drumul cunoașterii l-a purtat prin Germania, Franța și Italia. În Italia a participat la cursuri la Padova și Bologna și a prins o adevărată pasiune pentru arta și arhitectura barocă italiană.

Scrupulele erau opționale

La vârsta de 19 ani Wallenstein vine din periplul său universitar european. Între timp prin Franța și Italia dăduse de gustul mânuirii armelor, dar și de arta războiului. De aceea, în ciuda dorinței unchiului său, a pus cartea-n cui. Oricum era unul dintre cei mai educați tineri ai generației sale, mai ales pentru acele vremuri. În plus, Albrecht von Wallenstein nu era genul de om care să-și piardă timpul cu lucruri care nu-i aduceau nici bani, nici glorie. Sau oricum, nu atât de repede pe cât și-ar fi dorit.

Așa cum remarca Johannes Kepler, celebrul astronom, astrolog și matematician german, Albrecht von Wallenstein era un personaj fără scrupule atunci când dorea să-și atingă scopurile, mai degrabă înclinat către magie și dornic de faimă și avere, fără să-i pese câtuși de puțin de morală când era vorba să le obțină. „Neîndurător, lipsit de dragoste fraternă sau matrimonială, neataşat de nimeni, urmăridu-şi doar propriile dorinţe, sever cu inferiorii, zgârcit, invidios, prefăcut, necinstit în tranzacţii, de obicei tăcut, adesea impetuos, belicos şi neînfricat“, scria Kepler în horoscopul realizat la comanda lui Wallenstein (n.r. când a fost întocmit horoscopul, Kepler avea 25 de ani și era ofițer în detașamentul lui Albrecht von Wallenstein).

Acestea fiind spuse, Wallenstein și-a dat seama că nu ajunge nicăieri cu protestantismul și cu studiile universitare. Așa că s-a orientat către cariera militară care oricum îl atrăgea mai mult. Își dovedise deja priceperea atât în mânuirea armelor în anul 1604 atunci când a fost trimis împreună cu un contingent din Boemia împotriva otomanilor din Ungaria.

S-a făcut imediat remarcat de ofițerii imperiali. Și a profitat de oportunitate. A renunțat fără să clipească la religia familiei sale, ba chiar a întors armele împotriva celor de-un neam cu el. În 1606 se convertește la catolicism și încearcă să-și croiască drum pe scara socială a Imperiului Romano-German. Banii i-a obținut cu orice preț. Inclusiv profitând o văduvă bogată și ceva mai în vârstă. În anul 1609, proaspăt catolic, von Wallenstein se căsătorește cu Lucreția Neksova, văduva cehoaică de care am pomenit anterior. Lucreția Neksova avea moșii imense în Moravia. Pe deasupra a murit în anul 1614, lăsându-l pe Wallenstein cu o avere frumoasă. Banii văduvei i-a învestit în noua pasiune, armata. Dar nu fără a gândi un profit și mai mare pe termen lung. Nu era deloc stilul lui Wallenstein.

„Alert, vioi, neliniştit, dornic de noutate, comportament diferit de cel obişnuit, încearcă să găsească soluţii noi, ingenioase“, își completa Kepler, horoscopul dedicat lui Wallenstein.

Așa că Albrecht mereu vioi, neliniștit și dornic de a-și spori gloria și averea, pune pe picioare un contigent de mercenari, în special cuirasierii. Adică acei soldați din cavaleria grea, echipați cu platoșe de metal, care au apărut în Europa la sfârșitul secolului al XV-lea. Acești călăreți erau trupe de șoc, folosind atât săbii de cavalerie, dar și arme de foc, precum pistoale, scopul lor fiind de a sparge liniile inamice. Cu ajutorul lor Wallenstein l-a impresionat pe împăratul habsburgic, Ferdinand al II lea în războiul împotriva Veneției.

Războiul, blestemul care suna ca o simfonie în urechile lui Wallenstein

În anul 1618, în urma defenestrării de la Praga, Boemia protestantă se răscula împotriva Habsburgilor. A fost scânteia care a aprins întreaga Europă Centrală și de Vest. Statele protestante sau catolice, în realitate regate împinse de setea de putere, și-au declarat război una alteia. În istorie acest conflict a rămas cunoscut drept „Războiul de 30 de ani”, unul dintre cele mai devastatoare din istoria Europei.

Până în 1648 acesta a cauzat peste 8 milioane de morți, fie din cauza bătăliilor, fie a foametei și a bolilor. Europa Centrală a fost cea mai afectată fiind efectiv transformată în câmp de luptă. Unele regiuni germane au înregistrat o scădere a populației de peste 50%. Conflictul a început ca o dispută religioasă în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, dar a escaladat într-un război multinațional devastator. Dacă pentru majoritatea europenilor a fost un adevărat blestem, pentru Wallenstein a însemnat avere, faimă, domenii, lux. De cum a început războiul, Albrecht s-a poziționat de partea celor puternici și a investit eficient în mercenari și echipament militar. Și-a abandonat fără regret și domeniile din Boemia, confiscate de compatrioți.

A avut grijă să care după el câteva cufere cu bani. Wallenstein a ridicat un nou regiment de cuirasieri și în iunie 1620 și-a condus mercenarii împotriva contelui Ernst von Mansfeld, un catolic care servea cauza protestantă. Baricadați în propriul lor tren de căruțe (n.r. după model husit), contele și oamenii săi au fost surprinși de cavalcada lui Wallenstein. Mansfeld a scăpat, dar în noiembrie, același an, rebelii au fost învinși la Muntele Alb, în ​​afara Pragăi. Wallenstein a câștigat glorie, dar mai mult decât atât, exact ce-și dorea, a făcut profit. „Wallenstein nu numai că și-a recâștigat proprietățile familiei, dar a cumpărat și 60 de moșii confiscate la prețuri reduse, iar printr-o a doua căsătorie avantajoasă a dobândit și mai multă avere( n.r. s-a căsătorit cu Isabelle von Harrach, fiica unui consilier imperial)”, preciza istoricul Don Hollway pentru „Warfare History”.

Faptele lui de arme erau însă abia la început. Franța, Anglia și Danemarca au pus mână de la mână și au înjghebat o armată de 30.000 de oameni. Erau atât armate populare din Danemarca, dar și mercenari plătiți de francezi și englezi.

Trupele erau comandate de același Mansfeld. Salvarea lui Ferdinand al II-lea vine tot de la Wallenstein care se pregătea să investească din nou. Din fonduri proprii a pregătit o armată de mercenari, comparabilă ca număr cu cea strânsă de inamicii imperiului. Mansfeld a înaintat pentru a traversa Elba la Dessau. Wallenstein a ocupat podul. Pe 25 aprilie 1626, protejat de un baraj de artilerie, Wallenstein a strecurat o unitate de cavalerie într-o pădure și a lansat un atac surpriză pe flanc. Crezându-se înconjurați, mercenarii lui Mansfeld au ales să fugă. Armatele daneze, franceze și rebelii lui Mansfeld au fost împrăștiate de oamenii lui Mansfeld.

„Dacă nu sunt încă prinț, s-ar putea să trăiesc și să devin unul”

Cu armata sa Wallenstein a făcut curat în Germania, reușind să câștige victorie după victorie. Era cel mai titrat general european și cel mai mare comandant de mercenari. Numele său strecura spaimă în rândul inamicilor. Ferdinand al II-lea și-a răsplătit din plin generalul. Oricum la asta se și aștepta Albrecht von Wallenstein. Lucrurile erau cât se poate de calculate. Wallenstein a primit cadou Mecklenburgul, al patrulea ducat ca mărime din imperiu. Pe lângă acestea numeroase alte domenii, ducate și comitate.

Mai mult, Ferdinand al II-lea, l-a promovat pe Wallenstein la rangul de generalissimo, împuternicit „să hirotonească și să comande, oral și în scris, în mod obișnuit și extraordinar, chiar ca și cum Noi, în propria Noastră Persoană, am hirotoni și am comanda astfel de lucruri”. Era o numire fără precedent și totodată niciun alt general nu a avut puteri atât de mari.

„Împărat în toate privințele, cu excepția titlului, Wallenstein s-a dovedit a fi un conducător iscusit. Prăzi și tributuri din întregul imperiu curgeau prin mâinile sale. La rândul său, și-a transformat ducatele în depozite militare, aprovizionând armata cu tot ce avea nevoie, de la pulbere de pușcă și gloanțe la îmbrăcăminte, pâine și bere. De asemenea, a finanțat drumuri și școli, spitale și aziluri de bătrâni - chiar și un observator pentru astrologul său preferat. În mijlocul unuia dintre cele mai sălbatice războaie din istorie, Wallenstein și-a făurit propriul mic fief prosper și pașnic”, preciza Don Holloway.

Cum deja se profila amenințarea suedeză, Ferdinand al II-lea l-a numit pe Wallenstein, Amiral al Mărilor Oceanice și Baltice și i-a ordonat să înceapă construirea unei flote. La 45 de ani, Wallenstein era unul dintre cei mai bogați și influenți oameni din Europa. Și asta în timp ce o bună partea a continentului ardea, la propriu.

Invidie? Teamă? Un asasinat care a schimbat cursul istoriei

Wallenstein avea o armată de 100.000 de oameni. Și nu orice fel de oameni, ci soldați profesioniști. Mulți prinți și electori ai imperiului se simțeau intimidați și amenințați. Ba chiar și împăratul era bântuit de gânduri negre. Dacă Wallenstein s-ar fi întors împotriva lui? „A trebuit să-mi fac dușmani din toți electorii și prinții, ba chiar din toți, din cauza împăratului. Faptul că sunt urât în ​​Imperiu s-a întâmplat pur și simplu pentru că l-am slujit prea bine pe împărat”, recunoștea Wallenstein.

Profitând de faptul că Wallenstein s-a opus aplicării unui edict iezuit, fiindcă i-ar fi încurcat afacerile și bunăstarea de pe domenii, Ferdinand al II-lea, la presiunea nobilimii, l-a eliberat pe Wallenstein din funcții și i-a cerut să-și trimită acasă mercenarii. Wallenstein s-a supus. De această situație a profitat regele Suediei, Gustav Adolf. Cu zeci de mii de soldați acesta a invadat teritoriile germane. Ferdinand al II-lea l-a chemat disperat pe Wallenstein. Deși inițial a refuzat să preia din nou comanda, fiind chinuit de gută, Wallenstein a plecat din nou la război. După ce i-a bătut pe suedezi la Nuremberg, a pierdut orașul Lutzen.

A fost o victorie protestantă spălată în sânge și cu prea mari pierderi. Inclusiv regele suedeze Gustav Adolf a murit pe câmpul de luptă. Suedezii s-au retras. Chiar și așa, puterea incredibilă a lui Wallenstein îi zgândărea pe împărat și pe electori. În plus, jocurile politice ale lui Albrecht Wallenstein care negocia cu saxonii și suedezii l-a determinat pe împărat să-l suprime.

Pe 25 februarie 1634, Wallenstein a fost asasinat de căpitanul englez de mercenari, Walter Devereux. Wallenstein și povestea sa au devenit subiect de operă literară, în special ciclul Wallenstein al faimosului Friedrich Schiller, muzică și dar și producții cinematografice.