În armata ucraineană a anului 2025, infanteristul a devenit simbolul unei tragedii tăcute. Pe hârtie, este coloana vertebrală a apărării. În realitate, este o piesă tot mai greu de înlocuit într-un mecanism epuizat.

La cei 54 de ani, Ruslan – fost condamnat și acum infanterist în Brigada 93 Mecanizată – a avut parte de o singură misiune de luptă. Dar nu o misiune oarecare: una de 146 de zile.

Când a pășit pe jos, în luna martie, către linia zero din estul regiunii Donețk, copacii erau goi și aerul încă tăios. Când a ieșit de acolo, la început de august, lăsase în urmă primăvara și mare parte din vară, într-un adăpost îngropat, sub bombardamente aproape zilnice.

“Credeam că stau o lună și gata,” povestește Ruslan, jurnaliștilor de la Kyiv Independent, într-o cafenea din Kramatorsk. “Dar după o lună am înțeles cât de naiv am fost.”

Mobilizarea se blochează în orașe și sate, iar pe linia frontului, oamenii care mai ajung să ocupe pozițiile sunt puțini, obosiți și adesea fără pregătirea sau motivația necesare. În paralel, cerul devine din ce în ce mai periculos: roiuri de drone rusești, dotate cu inteligență artificială și precizie letală, au schimbat complet regulile jocului.

Aceste două crize – lipsa de oameni și hiper-tehnologizarea câmpului de luptă – nu doar că se agravează una pe cealaltă, dar pun la îndoială însăși capacitatea Ucrainei de a duce un război convențional cu mijloace convenționale.

Viața sub pământ

Pentru infanteristul ucrainean de azi, tranșeele nu mai seamănă cu cele de la începutul războiului, deși fotografiile induc în eroare. Echipamentele sunt mai moderne, dar condițiile mai periculoase ca oricând. Atacul nu mai vine doar din față, ci din aer, cu drone FPV și încărcături explozive lansate cu o precizie milimetrică.

“În 2023, lucram normal — atac, apărare. Azi, soldatul ascultă sunetele din aer mai mult decât vede inamicul,” explică Taras, un locotenent de 24 de ani din Brigada 37 Marină.

Subsolurile și gropile fortificate devin singurul refugiu real. Într-un astfel de adăpost, doi soldați se schimbă la post: unul doarme, altul stă de pază. Aprovizionarea – cu apă, mâncare, muniție – vine tot prin drone. Dacă vine. Uneori, nici ele nu mai ajung.

“Înainte de asalt, ne bombardează cu drone, uneori și cu gaze,” povestește Hani, un alt luptător din batalionul de deținuți „Alcatraz”. “Apoi, dacă cred că nu mai e nimeni, vin să curețe poziția. Îi auzim. Doi, trei. Și începe schimbul de focuri.”

Pentru mulți, această rutină se întinde pe săptămâni sau luni. Comunicarea cu lumea de dincolo de tranșee e minimă. Un radio. Poate un telefon. Soldații revin din misiuni epuizați, uneori tăcuți, alteori complet transformați. “Nu devin sălbatici, dar nu mai privesc lumea la fel,” explică un comandant de batalion.

Criza în cifre

În primele șapte luni ale lui 2025, peste 110.000 de cazuri de absență neautorizată au fost înregistrate în armata ucraineană, potrivit datelor oficiale. Asta înseamnă mai mult de jumătate din toate cazurile înregistrate de la începutul invaziei ruse.

Pentru unii, e frica de a merge pe front. Pentru alții, e încercarea de a fugi după ce au fost trimiși acolo. Iar rezultatul este o realitate pe care puțini o spun cu voce tare: sunt brigăzi unde nu există nici măcar zece infanteriști activi. Comandanți care trebuie să apere poziții cu bucătari, mecanici sau șoferi.

“Primești aceleași ordine ca în 2022,” spune Andrii, comandant de batalion. “Doar că acum, nu mai ai infanterie. Ai artileriști și șoferi.”

Rupturile din apărare

Lipsa de oameni se traduce în fisuri largi de-a lungul liniei frontului. Acolo unde ar trebui să fie zeci de soldați pe un kilometru, sunt uneori doar doi sau trei. Între poziții, sute de metri goi. Aceste breșe sunt exploatate metodic de trupele ruse, care infiltrează mici grupuri de asalt și avansează rapid.

Așa s-a întâmplat și în apropiere de Dobropillia, în august, unde o mână de infanteriști ruși au reușit să avanseze peste 15 kilometri în doar câteva zile. Doar intervenția unor unități de elită, precum Brigada 93 și Corpul Azov, a stabilizat zona.

Comandanții ucraineni recunosc că rușii joacă ofensiv fără milă. “Trec peste propriii morți,” spune Serhii Șatalov, comandantul Brigăzii 37 Marină. “Și câștigă teren exact din acest motiv.”

Când comanda superioară devine parte din problemă

Una dintre cele mai controversate decizii strategice din armata ucraineană este refuzul sistematic al Statului Major de a aproba retrageri tactice. Comandanții de la sol sunt obligați să țină poziția “cu orice preț”, chiar și când nu mai au cu cine.

În aceste condiții, unii mint. Marchează pe hartă poziții fictive, unde nu există soldați. Alții trimit oameni nepregătiți doar pentru a bifa un ordin.

“Dacă pierzi o poziție, nu vine nimeni să analizeze. Primești ordin: recucerește, recucerește, recucerește,” spune Andrii. “Cu ce oameni? Cu cine apuci. Medici, transmisioniști, tanchisti. Toți sunt distribuiți ca infanterie.”

Această logică – păstrarea terenului cu orice preț – este denumită de soldați “radianșcina”, o moștenire sovietică care, în loc să protejeze, duce la pierderi inutile.

Eroismul fără opțiune

Pentru cei ca Ruslan, însă, opțiunea nu există. Ca parte dintr-o unitate penală, va rămâne pe front până la finalul războiului. Nu are iluzia că va fi scutit. Dar are un scop: i s-a promis că, la întoarcere, va fi grațiat. Și o fiică îl așteaptă acasă.

“Fără infanterie, nu ajungem nicăieri,” spune el. “Câteodată ai impresia că înnebunești în tranșee, dar știi că fără tine, linia cade.”

“Am vrut să fiu erou. Și cred că am reușit,” spune el.