Tolontan, text CUTREMURĂTOR despre CARTEA Mariei Olaru: Copiii bătuți ai României!

Cătălin Tolontan publică astăzi, pe Tolo.ro, un text emoționant despre Maria Olaru și gimnastele de aur ale României. Da, acele copile care ne-au adus bucurie în suflet și pe care, la televizor, le vedeam iradiind de bucurie. Nimic mai fals! Niciodată nu vom putea, chiar dacă ne vom dori din inimă acest lucru, să umplem golul din sufletele acestor ființe atât de rănite!

Textul lui Cătălin Tolontan:

Acum 9 luni, când Maria Olaru a trimis la redacție manuscrisul cărții ei, am sunat-o.

„Probabil că oamenii care au citit manuscrisul îți spun același lucru: ești sigură că vrei s-o publici?”. Atât de tulburătoare era cartea.

Maria a răspuns că vor decide ea și viața.

Și m-a rugat să scriu o prefață, dacă va fi s-o publice.

Am încercat să redau în prefaţă ce am simțit citind cartea.

Asta a ieșit.

„Dacă această carte va fi publicată, ea reprezintă cea mai sinceră mărturie a performanței sportive apărută vreodată la noi. Și mai mult decât atât.

Paginile Mariei Olaru sunt o depoziție despre prețul succesului care traversează zările luminoase ale sportului. Un inginer, un medic, un profesor sau un șofer crescuți în România ar putea spune aceeași poveste.

În orice domeniu care presupune efort și creativitate umană, performerii achită o notă de plată pe care, de cele mai multe ori, nu și-o povestesc nici măcar lor înșişi.

Când scriu aceste rânduri nu știu dacă Maria Olaru va tipări cartea. Mi-a trimis manuscrisul la jumătatea lui septembrie 2015, pe email.

Nu suntem apropiați. De fapt, făcându-ne amuzați recenzia trecutului, am realizat că nu vorbiserăm niciodată până atunci dincolo de cadrul oficial al unor declarații, când drumurile ni s-au intersectat la Jocurile Olimpice.

Nu știu, așadar, dacă o va publica. Și nu știu nici ce aș decide în locul ei.

E atât de multă experiență personală în carte, disecată până la fibra ultimă a confesiunilor!

***

Un copil povestește scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beție ale mamei.

Povestește și despre iubirea părinților, după care a tânjit și pe care, deseori, a simțit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică și ridică ochii către norocosul șir de antrenori, admirând-o și bătând-o. O relație tandră și nepermisă.

Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Și cîte sinonime avem, tot atâtea generații avem de fete și băieți care au suportat o educație cu palma.

Un copil povestește, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la școală, în ateliere, la rude și în internate.

Un copil a trăit toate aceste lucruri.

Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută și campioană olimpică.

Un copil și-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu și Mariana Bitang.

Antrenorii erau furioși că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete. 

„Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte. 

Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, [subliniere]tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.[/subliniere]

A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.

De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.

Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».

Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.”
Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

*** 

Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca și cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii…

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipsește chiar și Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în țară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie și după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva și nu putea vorbi.

Departe, la Tianjin, copilul câștigase și titlul cu echipa, și titlul individual. Tot ce se putea câștiga.

Și vine ziua a treia. Concursul pe aparate.

Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. „Hai, Olaru, că maică-ta… iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe”.

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani și nu mai e copil. Ca și cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii! 

„M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă. 

M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.

Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?».”
E o descriere uluitor de precisă a mecanismului rușinii. A felului în care rușinea ne tăvălește și ne reduce la zero.

Pentru că rușinea nu e despre un gest sau despre eroare.

După o expresie a lui Brene Brown, rușinea nu ne spune „am greșit”, ci „eu sunt greșit!”.

Ei, hai, nu ziceți că n-ați trăit același sentiment, poate când ați luat o notă mică, poate când ați fost bătuți, poate când v-ați masturbat, habar n-am când, când ați făcut ceva și ați avut senzația că toată lumea din jur cunoaște motivul precis al rușinii prefăcute în vinovăție de nepurtat!

***

Nu știu dacă Maria Olaru va publica această carte.

E despre un copil care are puterea să vină și să-și apere antrenorii, scriind că Bellu și Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă și cartea aduce ceva chiar și în acest misterios episod de la Antipozi.

E despre un copil care și-a iubit părinții, antrenorii, supraveghetorii și pe toți cei de la care n-a pretins nimic.

Și pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.

Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.

Cartea e necesară și insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Își cunoaște valoarea, își amintește efortul.

E o carte despre toți copiii de sub comunism.

Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalți, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reușitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele și Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm și să le ducem la bun sfârșit.

Pentru că noi suntem copiii caftiți ai României.

Semnați-vă sub mine!” 

CV MARIA OLARU

– născută pe 4 iunie 1982 la Fălticeni (Suceava)
– în 1998 a devenit campioană europeană cu echipa şi a obținut locul II la sărituri (Sankt Petersburg) și s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York).
– în 1999, la Tianjin, a obținut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri
– în 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney, a obținut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus
– a fost decorată cu medaliile „Serviciu Credincios” în Grad de Comandor (1999) și Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I (2008).

*** 9 povești din "Prețul aurului. Sinceritate incomodă" » Maria Olaru: ”A fost teroare, m-a bătut, m-a călcat în picioare!" 

Cartea scrisă de Maria Olaru va avea lansarea oficială sâmbătă, la 13:30, la București. Evenimentul va avea loc la Târgul de carteBOOKFEST, de la Romexpo. Apoi, volumul va putea fi achiziționat de la standul editurii Vremea. 

1. "A FOST TEROARE, M-A BĂTUT, M-AM LOVIT LA COASTE"

"După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut și s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră și făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri.

Acolo mi‑am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m‑a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m‑a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepție, m‑am lovit la coaste.

După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri și mi‑a mai spus catâr încăpățânat. Era iute la mânie și la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte... mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele și obsesiile mele - era tocmai ce nu‑mi trebuia.

Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine".

2. "BLESTEMATUL CÂNTAR ȘI SURPLUSUL ALIMENTAR"
"Tot acolo, la lot, am învățat și metoda cea mai sigură de a scăpa de surplusul alimentar îngurgitat, pentru ca acesta să nu producă efecte ponderale: provocarea vomei.

Oricât de dezagreabil ar fi fost (inclusiv de povestit), cam toate fetele procedau astfel, pândind un moment în care să nu fie văzute, strecurându‑se la toaletă și băgându‑și capul în WC. Asta nu era deloc simplu, întrucât doamna Eta, tot dânsa, era numai ochi și urechi... la fel și antrenorii.

La cum era amplasat grupul sanitar, trebuia să te strecori într‑un moment favorabil spre a nu fi observată (puteai alege și dușul pentru asta, dar eram fete bine‑crescute, nu dădea frumos să ne curățăm acolo unde - pardon - borâsem).

Oricum, cele care scăpam astfel de preaplinul lăcomiei nu mai eram «obligate» să ne spurcăm cu Furosemid, înfruntând cu un sfidător curaj blestematul de cântar".

3. "M-A BĂTUT, M-A CĂLCAT ÎN PICIOARE!"
"Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineață am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic.

Când a văzut d‑nul Cărpinișan că fac prost la treișaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în fața lui în poziție de drepți și iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele și iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare.

Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste față și m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii și fața. La ochi eram puțin vânătă".

4. "STĂTEAM CA PROASTELE ȘI SALIVAM DE POFTĂ"
"Drumul Deva-București, străbătut cu microbuzul lotului, trece peste Dealul Negru. Într‑un loc, de o parte și de alta a șoselei, se află înșirate un fel de dughene care oferă covrigi calzi, mici și grătare. Afacerea are mare căutare, foarte multe mașini opresc pentru ospăț.

Oricum, toată zona este bântuită de un miros înnebunitor pentru orice om normal, darămite pentru cei flămânzi. Celor mari din microbuz (oameni și ei, nu?) li se făcea poftă. Ca și nouă, celor mici.

Cum să nu oprești? Se făcea câte o scurtă escală. Antrenorii coborau să mănânce, iar noi, «obiectele muncii», rămâneam cuminți acolo, în mașină. Oricât am fi ferecat geamurile, degeaba... Stăteam acolo ca proastele și salivam de poftă".

5. GOGOȘILE ȘI "NO PUEDO HOY. MAÑANA!"

"În Venezuela, am mai avut parte și de o întâmplare nostimă: la parterul hotelului unde eram cazate, funcționa o gogoșerie. Și răspândea un parfum... să leșinăm, nu alta. Dar cine îndrăznea să cumpere? Prea era la vedere, ne puteam întâlni cu oricine.

Așa că, într‑o după‑amiază, a fost rugată să ne ajute camerista foarte amabilă care lucra pe etaj. Când colo, tipa ne explică, în spaniolă, arătându‑și ceasul că «No puedo hoy. Mañana!» Și, cum pronunția este maniana, una dintre colege a crezut că până și venezueleanca se teme de doamna Mariana.

Drept pentru care m‑a chemat să‑i explic că doamna Mariana nu este în hotel. De fapt, femeia spunea că «Nu pot azi. Mâine!»".

6. JOCURILE COPILĂRIEI ÎN SPAȚIU ÎNCHIS

"Jocurile noastre copilărești se desfășurau, desigur, în perimetrul școlii. Rareori eram scoase în oraș. Ce‑i drept, la vârsta aceea nici nu simțeam cine știe ce nevoie de a «socializa» în exterior.

Lumea noastră acolo era și ne simțeam bine în curtea mare, mărginită de clădirile liceului, ale sălii și căminelor. (...) Mai târziu, când am mai crescut, puteam ieși pe poarta școlii, dar cu bilet de voie semnat de către antrenor și apoi de pedagog.

Eram întrebate unde ne ducem și cât stăm. Se cronometra totul. Unii ar numi asta «cazarmă», dar eu nu am resimțit‑o în felul acesta. Eram totuși niște copilițe, nu locuiam în localitate, fiind lăsate în grija școlii și a celor care se ocupau de creșterea și devenirea noastră".

7. AMERICANII ȘI FILMĂRILE DE LA SYDNEY

"La unul dintre antrenamente venise să filmeze echipa unei televiziuni americane - probabil imagini de ansamblu, pentru ilustrarea reportajelor zilnice. Era limpede că nu trăgeau la întâmplare, alegând cu grijă ceea ce li se părea lor mai interesant.

Noi tocmai lucram la paralele, iar domnul Bellu a găsit de cuviință să mă mobilizeze: «Hai, Olaru, vezi ce faci, că te filmează ăștia!». Am răspuns reflex, fără prea multă gândire, căci treaba mea era alta acolo, nu să fiu (cum mi se reproșa frecvent) o Sharon Stone: «Păi și... ce treabă am eu, că mă filmează americanii? Mă urc și‑mi fac, oricum, treaba». Atât mi‑a trebuit... Am mai adăugat, pe loc, încă o «tresă» la gradul meu de «miserupistă», tupeistă, obraznică... aia care mereu răspunde"

8. MOMENTUL RETRAGERII ȘI "MĂRUL STRICAT"

"Mi‑am anunțat retragerea și aproape toți știau că mă țin de cuvânt. Unii poate nu credeau, dar sperau. Ajunsă la cămin, m‑am aruncat în problemele administrative. Stăteam pe gânduri, la fel de singură, în camera mea.

Televizorul, dat la cel mai mic nivel sonor (abia îl auzeam de acolo, de lângă el), îmi reținea o minimă atenție, căci tocmai se transmiteau niște reclame imobiliare, care mă interesau în mod deosebit. Când... s‑a deschis ușa și a intrat doamna Mariana.

Nu era în cea mai bună dispoziție posibilă, lucru pe care l‑am simțit din prima. S‑a repezit glonț și mi‑a închis - cu un gest de comandant absolut - televizorul. «Dragă, n‑ai de gând să te mai potolești? Nu vezi că deranjezi pregătirea celorlalte, care mai vor să facă gimnastică?!».

Am avut încă o dată confirmarea atitudinii sale constante față de mine. Voia, biata de ea, să scape de «mărul stricat». Oare se temea să n‑o contaminez și pe dânsa? Nicio șansă...".

9. COLOANA DE TITAN

"Durerile de spate, în zona lombară, au apărut brusc și s‑au dezvoltat vertiginos. Nu doar că mi‑au stânjenit și aproape imediat mi‑au blocat mișcările. Dar s‑a instalat o durere insuportabilă, dublată de anchilozarea tuturor segmentelor corporale care implicau coloana. Jale! (...)

În cele din urmă, am fost consultată de șeful Clinicii de Politraumatologie, doctorul Dan Negoescu. Un specialist priceput, atent și responsabil. Spre norocul meu, venea la Timișoara, ca să consulte, şi un eminent specialist ungur: doctorul Robert Vereș, întemeietorul chirurgiei spinale.

Dumnealui m‑a examinat, mi‑a făcut toate investigațiile și m‑a programat pentru temuta intervenție, în clinica lui de la Budapesta. De pe urma ei, aveam să port în coloană, toată viața, o tijă de titan.

Atunci am aflat despre acest metal: două dintre cele mai folositoare proprietăți ale sale sunt rezistența la coroziune și raportul duritate‑greutate mai bun decât al oricărui alt metal. Mai ușor ca aluminiul, mai dur ca oțelul. Numai bun pentru una ca mine, nu?".

"Prețul aurului. Sinceritate incomodă"

pagini: 244
editura: Vremea
preț: 39 de lei
an apariție: 2016

Galerie foto și documente





Trimite pe WhatsApp

Citește și:

populare
astăzi

1 Cum a falsificat PSD deficitul bugetar în ultimii 3 ani. Fraților, nenorociții ăștia ne-au amanetat viitorul!

2 Încep să „transpire” primele cifre din sondaje. La PSD se mizează totul pe prezența scăzută

3 PSD, rozătoarea statului român! După fată, Daea și-a angajat și ginerele, printr-un concurs dubios, în ministe…

4 Ce-o avea asta-n gură, fraților? Priviți-i cum râd, zici că au băut ceai de cânepă...

5 Info / Doliu la PSD! Doar 10% din votanții ProRomânia votează cu Dăncilă! Peste 70% merg cu Iohannis!

recomandări

Te ia DNA: Vasile Puscas

S-a lansat Milionarul pentru Android! Descarcă din Play Store

Aproape aș locui în casa asta în stil gotic