Tragedia femeilor închise pe nedrept cărora comuniștii le-au furat pruncii. Istoric: „Nășteau fără asistență, în prezența gardienilor“

Pe 9 martie, România are marcată în calendar Ziua Deținuților Politic Anticomuniști. În arhivele comunismului românesc, puțin peste 5% din deținuții politic sunt femei. În realitate, în spatele procentului stau mii de destine frânte și familii destrămate. Au fost mame, călugărițe, profesoare, țărănci, funcționare sau simple casnice. Unele au fost acuzate de „înaltă trădare“, altele de „uneltire contra ordinii sociale“, iar unele au ajuns în închisoare pentru o glumă, o legătură de familie sau o suspiciune – toate cu eticheta de „dușmance ale poporului“.

Expoziția „Dușmance ale poporului“, realizată de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, aduce în fața publicului 71 dintre aceste povești. Deschisă pentru prima dată în 2021, la București, expoziția a devenit itinerantă și a fost prezentată până acum în mai multe orașe din România și din străinătate, de la Timișoara și Brăila până la Chișinău, Sighet sau Roma. În vara acestui an va ajunge la Suceava. Pe lângă portretele celor 71 de femei etichetate de regim drept „dușmance ale poporului“, expoziția include și cazuri de fetițe născute în închisoare sau reținute alături de mamele lor. În spatele fiecărui nume se află documente de arhivă, fișe matricole penale și fragmente de memorialistică, care conturează o radiografie a modului în care statul totalitar a privit și a pedepsit femeia.

„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Virginia Ion, istoric și cercetătoare, curatoarea expoziției, despre pedepsele aplicate femeilor, funcționarea sistemului penitenciar, condițiile de detenție, formele de solidaritate din închisori și despre ce însemna maternitatea în plină represiune.

„Weekend Adevărul“: În cazul femeilor condamnate în perioada comunistă, cele mai frecvente capete de acuzare au fost uneltirea contra ordinii sociale, favorizarea infracțiunii, trecerea frauduloasă a frontierei și omisiunea de denunț. Ce însemnau concret aceste infracțiuni și care dintre ele era considerată cea mai gravă?

Virginia Ion: În privința acestor capete de acuzare, după cum ați văzut, cel mai frecvent întâlnit articol din Codul Penal este cel de uneltire contra ordinii sociale. Era o formulare foarte ambiguă, sub care puteau intra tot felul de motive. Puteai să fii condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale pentru că ai participat la o organizație anticomunistă. În aceeași măsură, puteai să fii condamnat în baza acestui articol și pentru că ai spus o glumă împotriva regimului. În privința condamnărilor, din ce am observat eu în fișele matricole penale și în dosarele pe care le-am studiat, cele mai mari pedepse se dădeau pentru înaltă trădare sau pentru acte de teroare. În general, la înaltă trădare erau încadrate persoane acuzate de spionaj în favoarea unor state din Occident. La acte de teroare intrau cei care luptaseră în munți sau țărani care se opuseseră colectivizării, iar acțiunile lor fuseseră considerate mai violente și încadrate la acest articol. În ceea ce privește articolul privind uneltirea contra ordinii sociale, pedeapsa putea varia de la câțiva ani de închisoare până la pedeapsa capitală.

Deci era un spectru foarte larg: pedeapsa putea fi mai mică sau mai mare…

Da. Sub acest articol putea să intre absolut orice i se părea regimului că ar putea să fie periculos pentru el.

Frigul era același pentru toți

Din totalul acestor condamnări, aproximativ 84% au fost administrative. Ce însemna, în practică, o condamnare administrativă și cum se diferenția de una penală?

Condamnările penale erau pronunțate de un tribunal. Persoanele respective erau duse în fața instanței, erau judecate și se pronunța o sentință. În schimb, condamnările administrative erau un tip special de sancțiune. Nu erau condamnări propriu-zise, pentru că cei reținuți administrativ erau luați în baza unor liste emise de Ministerul de Interne și duși în închisoare pentru perioade cuprinse între 6 și 72 de luni. Aceste condamnări erau exprimate în luni, nu în ani, cum se întâmpla în cazul celor penale. Erau ținuți în detenție fără niciun proces.

Nu ajungeau în fața unui judecător sau a unui complet de judecată care să se pronunțe asupra unor fapte concrete. Oamenii erau pur și simplu luați pentru că erau considerați un pericol pentru regim. Nu făcuseră nimic, dar puteau, teoretic, să facă ceva împotriva regimului – erau considerați un potențial pericol. La baza acestor condamnări administrative a stat Decretul nr. 6/1950, în temeiul căruia numeroși deținuți politic au fost trimiși la Canal.

Cele mai multe pedepse au fost corecție, urmate de muncă silnică și temniță grea. În funcție de ce se stabilea pedeapsa și ce însemnau formele acestea de pedeapsă: muncă silnică, temniță grea, detenție riguroasă, detenție simplă, închisoare pe viață?

Sunt prevederi din Codul Penal care făceau referire la regimul ce trebuia aplicat deținuților, în funcție de pedeapsa primită. De obicei, cei care primeau o pedeapsă mai mică, până la 10 ani, primeau închisoare corecțională. Apoi erau cei condamnați la muncă silnică sau la temniță grea. Teoretic, ar fi trebuit să existe diferențe în regimul de detenție. Din mărturiile pe care le-am citit și le-am ascultat, însă, deținuții care aveau condamnări mai mici nu aveau un regim de detenție mai puțin dur decât cei care aveau condamnări foarte mari. Eventual, cei cu pedepse foarte mari erau scoși mai rar la plimbare sau erau mai izolați de restul deținuților. Dar asta nu înseamnă că cei cu pedepse mai mici primeau mâncare mai bună sau că nu erau pedepsiți pentru lucruri minore, de exemplu dacă vorbeau în celulă sau dacă li se găsea asupra lor un obiect care nu ar fi trebuit să fie acolo, cum ar fi un creion sau o hârtie. Nu vorbim de obiecte speciale: nu aveau dreptul să aibă în celulă niciun obiect și nu primeau nimic cu care să-și ocupe timpul. Nici hârtie, nici creion, nici ace, absolut nimic. Nu a existat o diferență foarte mare în regimul aplicat deținuților. Asta reiese din mărturiile pe care le-am citit și le-am ascultat până acum.

Clasa, profesia și dosarul familiei

Datele arată că multe dintre femei proveneau din categorii mai modeste – țărănci, muncitoare –, dar avem și o zonă puțin mai elevată, mica burghezie, familii considerate chiabure. Erau anumite categorii vizate mai dur, în funcție de statutul social? Conta și originea atunci când se dădea o pedeapsă?

Declarativ, regimul era îndreptat împotriva burgheziei și chiaburimii. Dar, după cum vedem din aceste statistici, dacă adunăm țărani săraci, mijlocași și chiaburi, observăm că numărul lor este foarte mare. Chiaburul nu era neapărat un țăran foarte înstărit; în această categorie putea fi încadrat și un țăran cu trei-patru hectare dacă se opunea politicilor agricole ale regimului.

Termenul de „chiabur“ era, așadar, destul de ambiguu. Teoretic, regimul era împotriva burgheziei și susținea țărănimea muncitoare și muncitorimea. Însă, procentual, țăranii și muncitorii reprezentau împreună mai mult decât micii burghezi, moșierii sau marea burghezie. Originea conta în măsura în care ți se aplica eticheta de „origine socială nesănătoasă“. Asta însemna că tatăl, mama sau altcineva din familie fusese condamnat, arestat sau anchetat, intrase în vizorul autorităților. Nu era nevoie să fi avut o avere importantă. Celor din familie li se aplica aceeași etichetă, iar din acest motiv, fetele erau date afară din școli sau aveau probleme la locul de muncă. Băieții erau trimiși în detașamentele de muncă ale DGSM pentru efectuarea stagiului militar.

În funcție de statutul profesional, vedem că multe femei erau casnice, dar întâlnim și învățătoare, profesoare, cadre medicale sau funcționare. Ocupația era un criteriu relevant pentru comuniști?

În perioada comunistă, regimul s-a îndreptat împotriva anumitor categorii profesionale. Mai ales în primii ani după instaurare, pentru a prelua controlul complet asupra societății, au fost reprimate anumite profesii. Dacă ne gândim la polițiști, Poliția a fost comunizată și transformată în Miliție, iar cei care activaseră înainte de instaurarea regimului și nu au dorit să se înregimenteze ideologic au fost îndepărtați din instituție. La fel s-a întâmplat și în cazul preoților, indiferent de confesiune – catolici, greco-catolici, ortodocși. Au existat categorii profesionale reprimate sistematic. În cazul femeilor, în expoziție există o categorie pentru care ocupația a reprezentat un factor agravant. Este vorba despre femei care ocupaseră funcții ce presupuneau legături cu țările occidentale. De multe ori, ele erau acuzate de înaltă trădare sau de spionaj, erau arestate și primeau condamnări foarte mari.

Ne puteți da niște exemple de astfel de cazuri?

De exemplu, Arlette Coposu este acuzată de spionaj în favoarea Franței; ea primește 20 de ani de închisoare, iar sora ei, 25 de ani. Surorile Annie și Nora Samuelli primesc 15 și 20 de ani de închisoare pentru că lucraseră la oficiile de informații și de presă ale Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, care erau, de fapt, centre culturale ale acestor țări în România. La fel este cazul surorii Catrina Laslău, care a lucrat pentru Nunțiatura Apostolică.

Era călugăriță romano-catolică, iar în 1950, după plecarea diplomaților Sfântului Scaun din București, restul personalului nunțiaturii este arestat. Se încearcă demonstrarea faptului că ar fi făcut spionaj în favoarea Sfântului Scaun, însă autoritățile nu găsesc dovezi și, în cele din urmă, este încadrată la articolul 209, uneltire contra ordinii sociale, și primește 15 ani de închisoare. În majoritate, însă, femeile erau casnice. Acest lucru arată și faptul că femeile nu erau la fel de prezente în spațiul public precum bărbații. Totuși, regimul nu era împiedicat să reprime o femeie indiferent de ocupația ei, fie că era casnică sau activa într-un domeniu profesional.

Observăm că, deși peste 50% dintre aceste femei nu aveau o apartenență politică, există și membre ale unor organisme de partid care au fost arestate. Cum putem explica faptul că inclusiv femei din interiorul sistemului au ajuns să fie condamnate?

Faptul că cele mai multe nu aveau apartenență politică se explică și prin aceea că femeile nu erau foarte prezente în spațiul public, așa cum se vede și din categoria ocupațiilor. În același timp, multe dintre femeile încadrate politic în aceste formațiuni se înscriseseră nu neapărat din convingere, ci forțate de împrejurări. Regimul nu ținea cont, însă, de apartenența politică atunci când decidea să înlăture pe cineva. Dacă ne gândim la cazul Anei Pauker – care nu apare în expoziție – vedem că, în momentul în care regimul voia să se descotorosească de o persoană, o făcea indiferent dacă aceasta făcea sau nu parte din partid.

Solidaritatea, singura formă de libertate

„Weekend Adevărul“: În ceea ce privește sistemul penitenciar, cele mai multe cazuri apar la Jilava, dar există și alte locuri unde au fost concentrate numeroase deținute. Cum era organizat sistemul de detenție pentru femei, atât geografic, cât și administrativ? Avea fiecare penitenciar un specific anume? Unde erau duse femeile cu pedepsele cele mai mari?

Virginia Ion: În perioada respectivă au existat câteva penitenciare unde erau duse numai femeile, în special Mislea și Miercurea Ciuc. Jilava apare frecvent, pentru că era un penitenciar de tranzit. Aici erau aduși deținuții înainte de proces sau după pronunțarea condamnării. De asemenea, dacă erau aduși ca martori într-un anumit proces, tot la Jilava ajungeau. De aceea, procentele sunt mari atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Exista și posibilitatea ca un deținut să fie adus aici de mai multe ori. În ceea ce privește organizarea, au existat penitenciare dedicate femeilor, precum Mislea și Miercurea Ciuc, dar în alte orașe funcționau închisori mixte, cum era cazul Oradiei, unde existau secții atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Unde erau cele mai dure condiții și cele mai aglomerate locuri?

În privința condițiilor de detenție, acestea erau dure în toate penitenciarele. Jilava este des menționată nu doar pentru că mulți au trecut pe acolo, ci și pentru condițiile specifice: fiind un fort construit de Carol I la marginea Bucureștiului, parte din sistemul de apărare al Capitalei, închisoarea era în mare parte sub pământ. Era foarte întuneric, foarte umed și foarte rece, iar condițiile erau greu de suportat. În plus, fiind penitenciar de tranzit, celulele erau foarte aglomerate. Foștii deținuți își amintesc frecvent lipsa aerului la Jilava.

Totuși, nu se poate spune că în celelalte penitenciare condițiile erau mai bune. La Miercurea Ciuc, de exemplu, multe femei își amintesc frigul îngrozitor din timpul iernii. Temperaturile erau foarte scăzute, iar celulele nu erau încălzite corespunzător. Se dădeau câteva lemne pentru un godin sau un dispozitiv de încălzire, dar acesta nu făcea față frigului. Nici Văcăreștiul nu a fost o închisoare ușoară. Era spital-penitenciar, cu secții pentru bărbați și femei, unde erau aduși deținuți grav bolnavi, cu TBC, cancer sau alte afecțiuni serioase. Chiar și în aceste condiții, nu beneficiau de tratament adecvat. Regimul alimentar era ceva mai bun decât în alte închisori, potrivit mărturiilor, dar insuficient pentru refacerea unui deținut bolnav.

Iar în interiorul acestor închisori există consemnări de solidaritate între deținute, forme de sprijin, de ajutor reciproc?

Solidaritatea a fost unul dintre mijloacele prin care ele au reușit să reziste condițiilor din închisori. De multe ori este menționată și credința în Dumnezeu. În ceea ce privește solidaritatea, ele se susțineau moral și se îngrijeau una pe alta, mai ales în cazul celor bolnave. Îmi vine în minte cazul călugăriței catolice Sora Clara, care are grijă de una dintre colegele ei de detenție, Elena, bolnavă de cancer la sân, și o îngrijește până înainte de moarte, în închisoare. De asemenea, tot din poveștile ei reiese că își susținea colegele de detenție care erau demoralizate și se rugau împreună. În închisoare nu se făcea diferență de confesiune – catolice, greco-catolice sau ortodoxe –, nu se ținea cont de acest lucru. În condițiile în care nu primeau niciun obiect cu care să-și ocupe timpul și nu li se permitea să vorbească sau să povestească liber, încercau să le facă mici bucurii colegelor de detenție.

Inventau diverse obiecte și le dăruiau. În expoziție există o vitrină cu obiecte realizate în închisoare de femei. Ele confecționau ace și alte lucruri cu care să coasă sau să croșeteze și făceau mici obiecte pe care le ofereau colegelor. Inventaseră și o modalitate de a sărbători zilele de naștere. Regimul alimentar era foarte sărac. Deținuții povesteau că primeau turtoi, iar dimineața un cubuleț de marmeladă. Când știau că este ziua uneia dintre colege, păstrau marmelada și puțină mămăligă sau turtoi și reușeau să încropească un „tort“ din aceste bucăți, din propria lor porție.

Au născut în celule și și-au pierdut copiii în orfelinate

Dacă o femeie era însărcinată în momentul arestării, ce se întâmpla cu sarcina de-a lungul detenției?

În general, regimul nu făcea diferențe: dacă o femeie era însărcinată, era arestată fără să se țină cont de acest lucru. Au existat numeroase cazuri de femei arestate în timpul sarcinii care au născut în închisoare. Aceste femei treceau printr-o mare umilință, din punctul meu de vedere, pentru că nășteau fără asistență medicală, în prezența gardienilor și în condiții precare de igienă. De cele mai multe ori, copiii rămâneau alături de ele o perioadă scurtă – o lună, două, trei – apoi erau luați, iar mulți dintre ei ajungeau în orfelinate. Îmi vine în minte exemplul Iulianei Preduț, arestată în șapte luni de sarcină.

A născut în închisoarea Văcărești, iar fetița a rămas cu ea câteva luni, după care a fost dusă într-un orfelinat, deși tatăl se afla în libertate. Nu înțeleg de ce autoritățile nu au încredințat copilul tatălui și au preferat această variantă. Până la urmă, fetița a ajuns la el, dar după eforturi extraordinare pentru a o găsi. La fel, îmi vine în minte cazul unei participante la o revoltă la adresa colectivizării, o țărancă arestată însărcinată, care a născut în închisoare. Copilul i-a fost luat, iar ea nu a știut niciodată ce s-a întâmplat cu el. Autoritățile i-au spus că a murit, însă nu a primit niciun document oficial care să confirme acest lucru sau să arate ce s-a întâmplat cu trupul copilului.

De asemenea, vorbim și de femei care aveau deja o familie, aveau deja copii. Ce se întâmpla cu copiii rămași acasă?

În privința copiilor rămași acasă, au existat cazuri în care au fost arestați ambii părinți, iar copiii au rămas singuri în casă. În cele din urmă, ajungeau în grija unor rude, până când unul dintre părinți era eliberat... dacă era eliberat. Dacă nimeni din familie nu putea să îi ia în grijă, ajungeau în orfelinat. Mă gândesc la copiii lui Petre Arnăuțoiu, fratele lui Toma Arnăuțoiu, care au luptat împreună în grupul de rezistență din zona Nucșoarei. Toma Arnăuțoiu a avut o fetiță, Ioana Arnăuțoiu, împreună cu Maria Plop.

Copilul s-a născut în munți și a ajuns în orfelinat după ce a fost reținută, la vârsta de doi ani, împreună cu mama ei. Povestea ei este impresionantă: ambii părinți naturali mor în închisoare, iar ea este înfiată de un cuplu și află cine îi sunt părinții biologici abia după 1990. Revenind la Petre Arnăuțoiu, el este executat odată cu Toma Arnăuțoiu. Soția lui, Victoria Arnăuțoiu (Năstase), divorțează formal – exista această practică a divorțului formal, pentru ca soția să își poată găsi mai ușor de lucru și să nu fie permanent în vizorul autorităților. Și ea este arestată. Dacă ne gândim la familia Arnăuțoiu, practic întreaga familie este distrusă: părinții fraților Arnăuțoiu sunt arestați și mor în închisoare, frații sunt executați, iar copiii lui Petre ajung în orfelinat, pentru că nu mai avea cine să aibă grijă de ei, întreaga familie fiind reprimată.

Din Siberia și Bărăgan până la Brașov ’87

Expoziția aduce în discuție și deportările. Ce presupunea această formă de represiune pentru cei vizați și cum se reflectă ea în poveștile prezentate?

În România au existat mai multe valuri de deportări. Au existat deportările basarabenilor și bucovinenilor în Siberia, dar și deportări pe teritoriul României. Primul val important a fost în 1945, când mii de etnici germani au fost deportați în URSS, în Siberia, pentru reconstrucția Uniunii Sovietice după război. În 1949, odată cu debutul procesului de colectivizare, mii de familii de moșieri sau de oameni considerați înstăriți au fost luate din casele lor și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în diverse locuri din țară, fără legătură cu localitatea de origine. Unul dintre cele mai mari valuri de deportare a fost cel din noaptea de Rusalii a anului 1951. Atunci, aproximativ 44.000 de persoane din zona de vest a României, de pe o fâșie de 25 de kilometri de la granița cu Iugoslavia, au fost ridicate și duse în Bărăgan.

Au fost lăsate în câmp, sub soare, fără adăpost, fără apă și fără hrană, având doar lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă. Fiecărei familii i s-a alocat un țăruș, iar în lunile următoare și-au construit case din chirpici. Comparativ cu detenția, acești oameni aveau, teoretic, mai multă libertate, în sensul că se aflau în aer liber. Însă aveau restricții stricte de mișcare: nu puteau depăși un perimetru de aproximativ 15 kilometri. În plus, populația locală fusese dezinformată cu privire la ei; li se spuneau diverse lucruri, inclusiv că ar fi coreeni, probabil pentru a crea distanță și suspiciune față de acești deportați. În expoziție este prezentat cazul Elenei Spijavca, basarabeancă refugiată în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Reușește să își refacă viața în vestul țării, însă în 1951 este deportată în Bărăgan împreună cu soțul și cei doi copii, de doi și zece ani. Ea a ținut un jurnal, pe care noi l-am publicat sub titlul „Munci și zile în Bărăgan“, în care descrie suferințele și experiențele trăite în perioada deportării.

Comunismul s-a întins pe o perioadă lungă și a avut doi conducători – Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Există diferențe în ceea ce privește urmărirea și pedepsirea populației între cele două perioade?

Până în perioada Dej, mai precis până în 1964, când au avut loc decretele de grațiere și au fost deschise închisorile, a existat numărul cel mai mare de deținuți politic. Între instaurarea regimului comunist și 1964 a fost perioada cu cel mai mare val represiv. Asta nu înseamnă că deținuți politic nu au existat și în perioada Ceaușescu. Doar că represiunea a îmbrăcat alte forme. Unii erau condamnați sub pretexte economice, iar opozanții regimului – știm cazurile lui Iuliu Filip sau Vasile Paraschiv – erau internați în spitale psihiatrice. Poate condamnările nu au mai fost la fel de mari ca în perioada anterioară, dar represiunea a continuat să existe. În expoziție apar și cazuri din anii ’80, precum cel al Ceciliei Jugănaru și al altor femei care au participat la revolta muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987. Aceste femei au fost arestate, anchetate mai întâi la Brașov, apoi la București, și supuse unor anchete violente, în urma cărora unele au rămas cu sechele pe viață.

Femei într-un regim care nu discrimina

Putem spune că represiunea la adresa femeilor a avut și o dimensiune specifică de gen? Mă gândesc la rolul de mamă, de soție, de fiică – care poate să fi generat o experiență diferită față de cea a bărbaților.

Evident că ele au fost afectate, mai ales mamele care își lăsau copiii acasă, pentru că, în contextul unei societăți patriarhale, femeia era responsabilă în principal de spațiul privat și era mai puțin prezentă în spațiul public. În momentul arestării, aceste femei își lăsau copiii fără să știe în grija cui vor rămâne, mai ales dacă și soțul era arestat. Nu știau cum se vor descurca acei copii, dacă vor putea merge la școală, dacă vor avea cine să aibă grijă de ei și cu ce să fie întreținuți. Exista, evident, o luptă interioară puternică. Pe de altă parte, aceeași grijă au avut-o și bărbații pentru cei de acasă. Nu cred că regimul a țintit în mod special o mamă doar pentru a o face să sufere prin despărțirea de copii. Suferința venea din incertitudine, din faptul că nu știau ce se întâmplă cu familia lor. Și trebuie spus că nu știau pentru că, de cele mai multe ori, nu aveau posibilitatea de a comunica. Foarte rar li se permitea să trimită o carte poștală sau ca membrii familiei să vină la vorbitor. Această situație era valabilă, în general, pentru deținuții politic. Un exemplu este Paula Ventzel, condamnată la muncă silnică pe viață și acuzată de spionaj în favoarea Franței.

Soțul ei murise în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În momentul arestării, avea un copil de 13 ani și știa că îl lasă în grija părinților ei. Ulterior, tatăl ei este arestat, mama moare la un an sau doi după arestarea ei, iar adolescentul rămâne practic singur. Au existat, din păcate, astfel de drame.

Ca o concluzie, ce ne spun aceste experiențe pe care le-ați adus publicului la MNIR despre felul în care comunismul a privit femeia?

Din punctul meu de vedere, regimul nu a făcut discriminări în acest sens. Nu a contat dacă erai femeie sau bărbat. Dacă erai considerat un pericol sau chiar un potențial pericol pentru regim – fie că spuneai o glumă, fie că aparatul represiv interpreta comportamentul tău ca fiind contrar cerințelor sale –, nu se ținea cont de sex, de vârstă sau de statut. După cum se vede și din expoziție, represiunea a vizat femei, bărbați și chiar copii.