Precum majoritatea oamenilor politici, și Traian Băsescu are lumini și umbre. Între merite, aș aminti pro-atlantismul lui, transferul marii părți a Arhivei Securității la CNSAS și condamnarea comunismului, atâta cât a fost și cum a fost. Nu ai cum să supraestimezi importanța eliminării practice, în timpul mandatului său, a imunității marilor afaceriști și a liderilor politici. Înainte de președinția lui părea de neimaginat ca miniștri, între care George Copos și Adrian Năstase, sau oligarhi precum Dan Voiculescu și Sorin Ovidiu Vîntu să ajungă în închisoare. Există și merite mai puțin cunoscute și de impact. În avalul campaniei inițiată de asociația Solidaritatea pentru Libertatea de Conștiință, Traian Băsescu, atunci primar al Bucureștiului, a oprit distrugerea Parcului Carol, destinat să devină curtea Catedralei Neamului.
Lui Traian Băsescu i se pot reproșa folosirea pozițiilor de demnitate în interes personal (un inventar, aici ), stabilizarea rolului serviciilor de informații în viața publică și în particular, în sistemul de justiție, forțarea prevederilor constituționale. Cum să nu?, declarațiile dezonorante ale fostului președinte referitoare la Regele Mihai, oprirea camioanelor cu flori olandeze la granița cu Ungaria și refuzul de a primi, luni de zile, scrisoarea de acreditare a viitorului Ambasador al Olandei, țară care a făcut imens pentru democrația românească. L-a dat în judecată pe Mugur Ciuvică pentru a-l fi acuzat de colaborare cu Securitatea, gest care, având în vedere verdictul CNSAS-ÎCCJ, arată dizgrațios.
Să fie aceste vini, deloc originale, sursa satisfacției ieșite din comun a unora produsă de pierderea drepturilor de fost președinte? O parte a entuziasmului vine, gândesc, de la oligarhii trecuți prin închisoare, având și astăzi un cuvânt de spus în presă. O alta este deviată, o revanșă împotriva „intelectualilor lui Băsescu”, personalitățile publice care i-au adus elogii supradimensionate în timpul mandatului, și pe care fostul președinte i-a cultivat cu șiretenie. [i]
Ion Iliescu, și vilă, și SPP
Ce putem gândi însă despre cel care a afectat până la oroare democrația românească, multiplul președinte Ion Iliescu, chiar dacă și el, o piesă, dar cea mai importantă, a amplului grup din Securitate și nomenclatură care a acaparat puterea în anul 1990? Nu sub acest aspect, al rolului în istoria societății postdecembriste îl invoc aici. Mă refer la faptul că Ion Iliescu se bucură liniștit de vilă, îndemnizație, ofițeri de pază, deși era demult „demn” să fie pus în seria colaboratorilor cu Securitatea. În perioada în care a candidat și a avut funcții de demnitar, Colegiul CNSAS a găsit că Ion Iliescu nu a săvârşit acţiuni de poliţie politică. Or, Ion Iliescu era o persoană asimilabilă agenţilor sau colaboratorilor în sensul Legii nr. 187 a accesului la propriul dosar şi deconspirarea securitãţii ca poliţie politicã adoptată în anul 1999: „Sunt asimilaţi colaboratorilor prevăzuţi la alin. (3) persoanele care au avut competenţe decizionale, juridice ori politice sau care prin abuz de putere politică au luat decizii la nivel central sau local, cu privire la activitatea securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune ale regimului totalitar comunist" (art. 5 (4)).
Ca fost prim secretar de judeţ - printre alte demnitaţi deţinute în timpul regimului comunist - Ion Iliescu fusese direct responsabil cu conducerea politicii partidului în promovarea dominaţiei absolute a acestuia. Prim-secretarul ordona Securității tratarea eventualelor atitudini politice neconforme. Orice secretar de partid pe judeţ a condus aparatul de represiune teritorial. Legea 187/1999 era fără echivoc, și în conținut, și procedural: liderii de partid județeni erau asimilați colaboratorilor. Pentru decizia CNSAS, „fișa postului” era suficientă.
În anul 2000, CDR solicitase verificarea activităţii lui Ion Iliescu între 1974-1979, când a fost prim secretar al judeţului Iaşi. Primul Colegiu al CNSAS a refuzat să-l asimileze pe candidatul PSD la președinție de atunci cu informatorii. A fost una dintre cele mai grave încălcări ale prevederilor Legii 187/1999, o sfidare istorică de care sunt responsabili membrii Colegiului în totalitate. [ii]
În anul 2006. Legea 187/1999 a fost modificată și completată (O.U.G. nr. 16/2006 ). Prevederea referitoare la persoanele care decideau asupra activității Securităţii și asupra activității altor structuri de represiune a rămas. În anul 2008, Curtea Constituționala a declarat legea de deconspirare a Securității neconstituțională. Salvarea a venit prin adoptarea O.U.G. nr. 24/05.03.2008 , amendată și modificată în anul 2019. În aceste două variante, referirea la oamenii cheie ai regimului comunist care aveau puterea să decidă asupra Securității a dispărut. Absurdul acestei situații devine limpede când statutul de informator împiedică accesul la anumite funcții, sau la anumite privilegii. Între altele, nu poți fi membru al Colegiului CNCD, respectiv, pierzi drepturile de fost şef al statului. Aceste forme de lustrație dau măsura responsabilității cuiva pentru răul comunist. Ceea ce înseamnă că informatorii au contribuit la siluirea societății românești mai mult decât conducătorii partidului comunist care dădeau sarcini ofițerilor ce-i recutau pe informatori.
Gesticulație etică și parodie
Faptul că Traian Băsescu a fost „degradat” politic pentru colaborarea sa cu Securitatea, instituție centrală de represiune în toată perioada comunistă, pare un act de sănătate a corpului politic. Opiniei publice i s-a dat satisfacția pe care o merita. Dacă pui însă faptele în matca lor, totul arată ca o parodie de care sunt gata să râdă chiar Zeii. Începând cu faptul că Traian Băsescu, multiplu candidat și demnitar, a trecut prin mai multe verificări și evaluări ale legăturii sale cu Securitatea. Cum este posibil ca ani la rând, arhiva Securității să fi spus altceva decât acum?
Și mai ales contextul. În România, gesticulația etică față de trecut a reușit să pună în umbră, dar cu totul în umbră, fondul lucrurilor. Las la o parte primii ani, când foștii lideri comuniști au devenit lideri ai noii puteri de stat, când ofițerilor Direcției de Cercetării Penale ai Securității li s-a repartizat cercetarea dosarului Revoluției, când Filip Teodorescu a ajuns din boxa acuzaților care judeca criminalii de la Timișoara pe scaunul de adjunct al Directorului SRI. „Foștii” urcaseră la pupitrul de comandă al lumii postdecembriste și apăsau pe butoane.
