Trei dintre cele mai faimoase prăjituri din lume și muzele lor. Femeile excepționale care au inspirat rețetele devenite iconice în lumea cofetăriei

Trei dintre cele mai iconice deserturi din lume au fost inspirate de personalități feminine cât se poate de reale. Personalitatea, talentul sau frumusețea acestor femei au devenit o sursă importantă de creație pentru bucătari celebri. Inclusiv rețetele au fost inspirate de calitățile muzelor.

Majoritatea deserturilor faimoase în lume au fost create de bărbați. Cu toate acestea, cele mai multe preparate realizate de cofetari au nume de gen feminin. Fie că este vorba despre nume proprii, fie de elemente ce țin de lumea sensibilității feminine. Și asta fiindcă femeile au reprezentat mereu o sursă de inspirație pentru bărbați, și nu doar pentru artiști plastici, scriitori, cavaleri sau muzicieni ci și pentru bucătari sau cofetari. Trei dintre cele mai faimoase delicii de cofetărie din întreaga lume, au fost inspirate, cel puțin ca denumire, de femei frumoase și talentate.

Cea mai celebră balerină din lume și o delicatesă revendicată de două țări

Pavlova este probabil unul dintre cele mai faimoase deserturi de pe Glob. Este pe bază de bezea, crocant la exterior și moale în interior, acoperit de obicei cu frișcă și fructe proaspete. Două națiuni își dispută și astăzi onoarea inventării acestui tort care se găsește aproape în orice cofetărie din lume. Este vorba despre Australia și Noua Zeelandă. În ambele țări, Pavlova este un desert național care nu lipsește de la nicio petrecere, reuniune sau dineu oficial. Pe de o parte, australienii spun că bucătarul Herbert „Bert” Sachse ar fi creat prima Pavlova la Hotelul „Esplanade” din Perth în 1935.

„Întotdeauna am regretat că prăjitura cu bezea era invariabil prea tare și crustă, așa că mi-am propus să creez ceva care să aibă un blat crocant și să se taie ca o bezea. După o lună de experimente – și multe eșecuri – am dat peste rețeta, care a supraviețuit și astăzi”, preciza „Bert” într-un interviu acordat revistei Woman’s Day din 1973.

La rândul lor neozeelandezii spun că Pavlova ar fi fost, de fapt, inventată de un bucătar anonim de la un hotel din Wellington prin 1926. Indiferent de cine a inventat Pavlova, toate poveștile au un punct comun: numele dat tortului. Pe scurt, atât în povestea australiană dar și în cea neozeelandeză, sursa de inspirație a acestui tort a fost o balerină rusoaică, frumoasă și extrem de faimoasă.

Se numea, cum altfel, decât Pavlova. Pe scurt, Anna Pavlova (1881–1931) a fost una dintre cele mai celebre balerine din istoria dansului clasic și una dintre figurile care au contribuit decisiv la popularizarea baletului în întreaga lume. Grația, sensibilitatea artistică și stilul său expresiv au transformat-o într-un simbol al baletului de la începutul secolului al XX-lea. A fost balerină la faimosul Balet Imperial Rus iar momentul definitoriu al carierei sale a venit în 1905, când coregraful Michel Fokine a creat special pentru ea celebrul solo „Moartea lebedei”, pe muzica compozitorului Camille Saint-Saëns.

Pavlova interpreta ultimele momente ale unei lebede rănite. Interpretarea ei, plină de sensibilitate și dramatism, a devenit una dintre cele mai cunoscute scene din istoria baletului. În 1911, Pavlova și-a creat propria companie de balet și a desfășurat turnee în toată lumea. Ea a dansat în Europa, Asia, America și Australia, în locuri unde baletul era aproape necunoscut.

Prin aceste turnee, Anna Pavlova a contribuit decisiv la transformarea baletului dintr-o artă elitistă, asociată în principal teatrelor imperiale europene, într-un fenomen cultural global. Și așa a ajuns și în Australia dar și în Noua Zeelandă. Și a intrat în atenția cofetarilor de la Hotelul din Perth, respectiv din Wellington. „Bert” spunea că numele prăjiturii a fost dat de administratorul hotelului, Harry Nairn, care a remarcat că este „la fel de ușoară ca Pavlova”. În Wellington, Noua Zeelandă, povestea spune că acel cofetar anonim s-a îndrăgostit nebunește de Pavlova și a făcut un tort care să fie la fel de grațios ca o balerină în mișcare. Oricare ar fi inventat acest tort, cert este că muza a fost celebra Anna Pavlova.

O preafrumoasă servitoare și o rețetă nemuritoare

Cine nu a auzit de madlene. Simple și delicioase. Sunt acele mini-prăjituri tradiționale franțuzești, renumite pentru forma lor specifică de scoică, textura pufoasă și aroma bogată de unt. Deși sunt adesea confundate cu fursecurile datorită dimensiunii mici, ele sunt de fapt un tip de chec sau pandișpan delicat. Așa cum arată și numele acestui preparat de cofetărie, madlenele au avut și ele o muză a lor. Și nu ne înșelăm deloc. Originea acestor mini-checuri poate fi găsită în Franța secolului al XVIII-lea iar sursa de inspirație a fost Madeline Paulmier.

Nu a fost regină, prințesă sau balerină. Ci o simplă servitoare. Ce-i drept, foarte frumoasă. Iată ce spune principala poveste a originii madlenelor. Madeleine Paulmier era o tânără servitoare în casa lui Stanislas Leszczynski, regele exilat al Poloniei și duce de Lorena. La un moment dat, își anunță vizita, la Stanislas, chiar regele Ludovic al XV-lea (cel care a rostit faimoasele cuvinte „după mine potopul”). Chiar înainte de vizită, bucătarul ducelui de Lorena se îmbolnăvește grav și trebuie să se retragă la locuința proprie pentru a fi îngrijit. Nu puteau să-l primească pe rege fără ceva dulce, mai ales că era cunoscut faptul că Ludovic al XV-lea era înnebunit după prăjituri. În acel moment, Madeleine Paulmier s-a oferit să-i țină locul bucătarului și a făcut un soi de prăjituri mici, după rețeta bunicii sale. Regele a venit, a gustat și s-a îndrăgostit pe loc de prăjiturele Madelainei. Și le-a botezat pe loc „madelaines”.

Evident, tânăra a avansat la rangul de bucătar și a fost foarte apreciată pentru talentul ei. Întreaga pățanie a avut loc în anul 1755, iar tânăra bucătăreasă venea din regiunea Commercy, în nord‑estul Franței. Alte surse atribuie invenția madlenelor cofetarului francez din secolul al XIX-lea, Jean Avice, despre care se crede că a creat prăjiturile în bucătăriile prințului Talleyrand folosind forme de aspic. O altă poveste, mai puțin întâlnită, sugerează că un cardinal rebel din secolul al XVII lea numit Paul de Gondi, care deținea un castel în Commercy, a fost cel care a inventat prăjitura. Cea mai plauzibilă variantă rămâne cea a Madelainei Paulmier, mai ales că-i poartă și numele.

O regină pasionată de dulciuri

Prăjitura Charlotte este o adevărată clasică a cofetăriei europene și este asociată cu rafinamentul și eleganța franțuzească. Cu toate acestea, în mod paradoxal, prăjitura a fost inspirată de o regină englezoaică pasionată de dulciuri dar și o adevărată mecena a compozitorilor de muzică clasică. Pe scurt, tortul Charlotte a fost creat de un bucătar francez în onoarea reginei Charlotte, care iubea deserturile rafinate. Regina Charlotte (1744–1818), a fost soția regelui George al III-lea al Marii Britanii. Nici nu este de mirare că a servit drept sursă de inspirație. Regina Charlotte a fost o mamă devotată, patroană a artelor și simbol al stabilității monarhice într-o perioadă tulbure pentru Marea Britanie.

Charlotte, născută în Strelitz, Germania, s-a căsătorit cu George în 1761. Alături de el, a avut 15 copii, iar devotamentul ei pentru familie a devenit legendar. Criticii epocii o descriau ca pe o „regină calmă și blândă, dar cu o influență discretă care ținea familia și curtea unită”. Iubea arta și muzica. Ea a suținut organizarea de concerte dar a și patronat compozitori celebri precum Johann Christian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart. Grădinile sale au fost renumite pentru colecțiile de plante exotice, iar curtea sa a devenit un centru cultural al Londrei și Windsorului. În timpul perioadelor de instabilitate mentală ale lui George, Charlotte a jucat un rol crucial, menținând ordinea și coeziunea familiei regale.

Ea a combinat eleganța cu inteligența practică, dovedind că o regină poate influența subtil politica și viața culturală a țării. În onoarea ei a fost creat acest desert care a inspirat numeroase reinterpretări moderne. Inițial, prăjitura era realizată folosind pâine albă sau felii subțiri de pâine prăjită, care căptușeau un vas rotund, umplut apoi cu cremă de vanilie, piure de fructe sau budincă. Această metodă a permis ca prăjitura să fie servită elegant, ca un mic „cuib” de dulceață, potrivit pentru mesele regale. Faimoasa bucătăreasă franceză Marie-Antoine Carême (1784–1833) a rafinat rețeta. A căptușit o formă cu pișcoturi și a umplut-o cu cremă bavareză. Așa s-a născut „Charlotte à la Russe”, făcută în onoarea țarului Alexandru I al Rusiei , care a comandat și el o charlotă.