Ultimul dialog dintre Nicu și Nicolae Ceaușescu: un simplu „bună ziua”
În spatele imaginii monolitice a familiei conducătoare din România comunistă s-a consumat o ruptură profundă între dictator și cel considerat moștenitorul regimului: la începutul lunii decembrie 1989, discuțiile dintre Nicolae Ceaușescu și fiul său cel mic ajunseseră să se rezume la formule impersonale de complezență.
Pe data de 9 decembrie 1989 s-a consemnat ultima întrevedere directă dintre Nicu Ceaușescu și tatăl său, secretarul general al PCR. Întâlnirea a fost una lipsită de căldură și s-a redus la un schimb mecanic de replici, chiar înainte ca liderul comunist să plece la o ședință. Nicu Ceaușescu a rememorat acea scenă într-un dialog purtat cu jurnaliștii sibieni:
„După 9 decembrie, n-am mai vorbit cu el. Deci, 9 decembrie, când l-am văzut ultima dată. Pleca la o ședință… Am trecut pe-acasă… «Bună ziua, Bună ziua» și-am plecat”, a mărturisit acesta.
La scurt timp după acel moment, „prințișorul” a plecat spre Sibiu. Deși pe 17 decembrie cei doi au mai fost conectați prin teleconferința oficială convocată după izbucnirea revoltei de la Timișoara — prilej cu care Nicu a recunoscut ulterior în fața instanței că se afla sub influența băuturilor alcoolice —, contactul direct s-a încheiat definitiv pe 9 decembrie. Pe 22 decembrie, mezinul familiei dictatoriale era arestat la Sibiu.
Nicu Ceaușescu alături de părinții săi în vizită la Chișinău Foto: wikipedia
Tensiunile din anii '80 și speranța unei retrageri la Congresul al XIV-lea
Înstrăinarea dintre Nicolae și Nicu Ceaușescu s-a accentuat spre finalul deceniului al nouălea. Fiul nu împărtășea direcția politică a tatălui și refuza în mod repetat perspectiva de a prelua conducerea statului. În decembrie 1990, aflat în detenție sub acuzația de genocid, Nicu îi declara reporterului Chuck Sudetic de la New York Times: „Practic, eu cu ai mei nu prea discutam”.
Pentru publicația sibiană Tribuna, Nicu a detaliat inutilitatea încercărilor sale de a purta un dialog critic cu liderul de la București:
„Problema se pune în felul următor: discuții particulare poți să tot ai. Eu am avut și i-am tot spus «dom’le, asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine…» Ai discuții până la un punct. În momentul când îți dai seama că tot vorbești și nu te ascultă, că nu te mai recepționează, ajungi la concluzia că degeaba vorbești cu el… Am ajuns la concluzia: decât să stau să mă enervez eu degeaba, mai bine pun mâna și fac ce pot” — Nicu Ceaușescu
Mai mult, Nicu se aștepta ca Congresul al XIV-lea al PCR, organizat între 20 și 24 noiembrie 1989, să aducă pasul înapoi al dictatorului. Planul pe care îl anticipa s-a năruit în toamnă:
„De fapt, și eu personal (nu o spun post-factum), am ajuns la o concluzie sub acest aspect. Faptul că s-a început foarte târziu cu problema realegerii (a lui Nicolae Ceaușescu) a fost pentru mine clar că se merge pe ideea că la Congres: «mă retrag, pot să rămân într-o funcție onorifică, fără nicio putere executivă, de niciun fel» – asta nu era nicio problemă(...) și cu astea lucrurile s-ar fi terminat. După aceea, văzând că problema cu realegerea a apărut prin septembrie, mi-am zis: «Stai un pic, lucrurile nu sunt, pesemne, clare…»” — Nicu Ceaușescu
Protejatul mamei și teama de severitatea tatălui
Născut la 1 septembrie 1951 în București, mezinul familiei s-a bucurat încă din primii ani de ocrotirea Elenei Ceaușescu. În timp ce mama îi trecea cu vederea abaterile și îi ascundea calificativele școlare slabe, Nicolae Ceaușescu aplica o disciplină nemiloasă când venea vorba de insolență sau violență.
Politologul Vladimir Tismăneanu a schițat profilul psihologic și atmosfera din copilăria lui Nicu Ceaușescu în articolul „Copilăria lui Nicu Ceaușescu”, publicat pe platforma Contributors:
„Nicu era cel mai mic dintre copiii cuplului Ceaușescu, neîndoios și cel mai puțin interesat de cultură. A fost răsfățatul mamei sale, cu ea pleca în Elveția pentru a-și rezolva problemele de dantură, ea era la curent cu cine se vede, cu cine este amic.(...) Era un puști agresiv și turbulent, probabil ca expresie a unui complex de inferioritate în relațiile cu Valentin și cu Zoia, complet diferiți ca stil și temperament. În primele clase de școală, la Liceul «Petru Groza» (până în 1958 «Școala Medie Mixtă nr. 28, cu limba de predare rusă») rivaliza cu Vasea, fiul cel mic al lui Petre Borilă, alt membru al Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, întru înclinație spre violență” — Vladimir Tismăneanu
De frica pedepselor drastice aplicate de tatăl său, Elena Ceaușescu a intervenit constant pentru a ține departe de ochii acestuia incidentele de la școală:
„Încă de-atunci se știa că Nicu se temea teribil de reacțiile tatălui său la aceste vești despre comportamentul său insolent cu colegii și profesorii. Mi-au spus-o mai mulți colegi ai căror părinți erau membri ai conducerii. Mai târziu, am aflat din surse credibile că Elena îi ascundea de fapt lui Nicolae Ceaușescu aceste detalii, spre a-l feri pe mezin de bătăile administrate de încrâncenatul șef al cadrelor partidului, devenit secretar general în martie 1965(...) Între colegi se știa că, dacă excesele lui Nicu (trăgea fetele de cozi, te puteai ușor trezi cu un picior în spate când mergeai pașnic pe coridor) ajungeau la tatăl său, pedeapsa era dură” — Vladimir Tismăneanu
Conflictul dintre ascetismul comunist și excesele unui „playboy”
Ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu la cârma partidului, în 1965, a deschis pentru fiul său, care nu împlinise încă 14 ani, accesul neîngrădit la facilități de neatins pentru cetățeanul de rând: pază permanentă, limuzine, libertate valutară peste hotare și ceasuri de firmă. Deși s-a speculat intens pe marginea opulenței sale, contrastul cu viața populației era real.
Acest stil de viață genera iritare din partea dictatorului, un militant comunist rigid care condamna luxul fiului ca pe o manifestare burgheză. Tismăneanu semnala această prăpastie:
„M-a frapat faptul că Nicu și tatăl său stăteau acolo alături ca doi străini. Repet, relațiile erau în mare măsură mediate de mama sa.” „Nu cred că Nicolae Ceaușescu a fost fericit în anii următori cu orientarea lui Nicu spre un stil de viață în stil playboy, pe care o considera o formă de decadență burgheză. Militant stalinist din categoria dură, Ceaușescu nu era nici afemeiat, nici mare băutor, nici adeptul ospețelor sardanapalice, nu degusta plăcerile vieții precum predecesorul său. În felul său, era un ascet din categoria lui Lenin și Stalin, drogul său se numea puterea absolută. Era un drog pe care a încercat, nu fără succes, să-l ofere și fiului său mai mic, cel mai disponibil în acest sens dintre cei trei copii” — Vladimir Tismăneanu
Pe fondul dezinteresului total arătat de fratele mai mare, Valentin Ceaușescu, față de viața de partid, Nicu a fost cel împins pe scena deciziilor politice, în vreme ce Elena îi controla strict viața sentimentală. Tensiunile au culminat cu trimiterea sa ca prim-secretar la Sibiu, o măsură venită exclusiv din voința lui Nicolae Ceaușescu.
Intervievat în închisoarea de la Aiud, în 1990, Nicu rememora cum a primit această însărcinare:
„De ce nu m-ați întrebat dacă am vrut să plec sau nu din București? Adevărul este că, în cazul meu, s-a procedat ca la șah: mi s-a dat «mutarea» în plic… Eu nu cunoșteam, practic, Sibiul. Fusesem prima dată în acest oraș în 1978. A fost o plenară a UTC-ului, când s-a schimbat primul secretar… Apoi, am mai trecut de două ori prin Sibiu, cu mașina, în drum spre Timișoara. Deci, numirea mea la Sibiu a fost urmare a acelei neașteptate «mutări în plic»” — Nicu Ceaușescu
Explorează subiectele:
