După ce comunismul a căzut, cei care au confiscat Revoluția și-au dorit cu orice preț să își asigure puterea. Ion Iliescu și ai lui au adus minerii din Valea Jiului pentru a înăbuși protestele din Piața Universității. Cu bâtele în mâini și devizele la purtător – „Moarte intelectualilor“, „Noi muncim, nu gândim“ –, ortacii din mine au ajutat neocomuniștii să scrie încă o pagină neagră în istoria României

Trei oameni, trei perspective diferite și o singură rană colectivă: 13-15 iunie 1990. Din Piața Universității până în subteranele Văii Jiului, din biroul unui activist rom până în saloanele spitalelor de urgență, ceea ce s-a întâmplat în acele zile a lăsat urme adânci, atât în corpul social, cât și în memoria celor care au trăit direct violențele, teroarea și deruta. „Weekend Adevărul“ vă aduce trei mărturii ale unor oameni care au participat la evenimentele de acum 35 de ani – un inginer devenit victimă și militant, un activist reținut și martor al unei forme de pogrom, un miner tânăr, aflat întâmplător în mijlocul unei capitale în flăcări. Fiecare, în felul său, completează o imagine fragmentară a unei traume naționale. Și fiecare scoate la iveală fisuri încă nevindecate.

"Eram cu ochelari, cu barbă, cu mustață. Cine părea intelectual era victimă“

Viorel Ene avea 37 de ani în primăvara lui 1990. Inginer la Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH), își petrecea serile în Piața Universității, printre studenți și colegi care refuzau să accepte reîncarnarea puterii comuniste sub forma Frontului Salvării Naționale. „Am fost participant în Piața Universității până în data de 20 mai, ziua în care au fost alegerile, așa-numita Duminică a Orbului, în care Ion Iliescu a fost ales cu 85%, iar FSN-ul a avut 66-67% în Parlamentul României. Eu și alții ne-am retras din piață“. Pentru el, Piața devenise un spațiu viu de gândire critică, susținut în principal de studenți. „Pentru că acolo era o agoră a democrației. Vârful de lance erau studenții, un colectiv întreg de studenți care era un fel de conclav de la diferite asociații din București. Ei erau sufletul și motorul acestei acțiuni. Noi participam“.

Mesajele rostite în fiecare seară transmiteau o dorință clară: libertate și ruptură de trecutul totalitar. „Se striga «Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush»“. A simțit că Iliescu nu voia o democrație autentică, ci o formă de continuitate cu aparențe de pluralism. „Iliescu spunea că e suficient un partid unic, în care să fie toate formațiunile, de țărăniști, liberali – deci visul oricărui comunist: să prelungească puterea lor“.

Cronologia violențelor și începutul traumei

În jurul datei de 25 mai, organizațiile din Piață au comunicat oficial încheierea protestului. „Au anunțat oficial, prin Marian Munteanu, că se retrag. În Piață, pe platoul din fața Teatrului Național, a mai rămas un grup de 30 de persoane. Erau două-trei corturi cu greviștii foamei și câțiva care îi mai asistau. Dar avem dovezi că oamenii care pactizaseră cu «Doi și-un sfert», o unitate care aparținea de Ministerul de Interne, se aflau acolo, la instigare și la diversiune“.

Pe 13 iunie, dimineața, Viorel Ene a coborât din metrou la Universitate. „Am văzut că toate cele patru laturi ale Pieței Universității erau blocate de armată, jandarmi și civili. Din documentele pe care le-am studiat, în dimineața zilei de 12 au fost convocați 4-5.000 de sindicaliști de la marile uzine și fabrici din București, ca să-i împrăștie pe cei care se mai aflau în Piață. În jur de ora 4.30-4.50, poliția, jandarmeria, armata, cu ajutorul acestui grup de cetățeni, aduși de sindicate, i-au împrăștiat pe cei care erau în Piață. Cei cu greva foamei au fost preluați de un spital. Dar mai erau și pripășiți, care nu aveau unde să doarmă, care veniseră în zonă în mijlocul evenimentelor și mai rămâneau acolo. Pe lângă Piață, atmosfera devenise apăsătoare. „Erau, în jurul cordonului, persoane care strigau: «Dați-ne arestații!». Deci se considera că cei care au fost pe platou atunci ar fi fost arestați“.

După ce a fost la serviciu, s-a întors în zonă și a devenit martor direct al haosului. „Am urmărit tot ce s-a întâmplat acolo, inclusiv atacarea cu pietre, inclusiv dat foc la autobuze. (...) În jurul orei 16, toate aceste forțe au trecut printre noi așa, ca un pieptene, și s-au regrupat în spate la Colțea, pe o stradă unde aveau ei amplasamentele. Și camioanele care erau au fost dislocate din Piață, rămânând doar vreo patru-cinci autobuze, care, în mod subit, au luat și ele foc, în afară de cel care era pe Edgar Quinet, deci de la fântâni, la Universitate. Marian Munteanu a ieșit la balcon și a zis că e o diversiune, să stăm pe loc. Erau în grupuri care mergeau la Televiziune sau la Interne. S-au dus către SRI și Poliția Capitalei, s-a dat foc la garaj, pentru că unii știau că sub garaj erau celulele și acolo erau mai ales romi. Din cauza căldurii, au fost eliberați absolut toți cei care erau acolo“.

În noaptea de 13 spre 14, Viorel Ene spune că sursele vremii raportau că în zonă nu mai era niciun picior de protestatar. „În timpul zilei de 13, patru persoane au fost împușcate și alte 18 au fost rănite. Cei patru au decedat ulterior, în jurul zilelor de 15-16, în urma rănilor“. Dar evacuarea completă nu a împiedicat mobilizarea unor forțe și mai brutale. „Pe ordinul de partid al FSN-ului, senatorii și deputații au convocat civilii să vină din toată țara și de asemenea a fost contactat Miron Cozma, care a venit cu ortacii, deci au fost în jur de 20.000 de persoane venite în București, dintre care 10.000 mineri. 5.000 au venit din Valea Jiului. Trebuie să subliniem că minerii de la neferoase din zona Ardealului au refuzat să participe să vină în București. Deci i-am avut pe cei din Valea Jiului, care au fost foarte violenți“.

În dimineața zilei de 14, Viorel Ene a revenit la Universitate, pe același traseu. Era aproape ora 8.00. „Am făcut câțiva pași, până în dreptul departamentului Ministerului Agriculturii, care se află vizavi de minister. Am fost legitimat de civili, eu și colegii care eram – au văzut că lucrez la ISPH și atunci, cu bâtele, cu lanțurile, am fost grav rănit“. Loviturile, își amintește el, au venit din partea minerilor și au fost multe, directe și metodice. Ene își mai amintește că era suficient să pari intelectual – „Eram cu ochelari, cu barbă, cu mustață“ – pentru a deveni țintă. „Cine părea intelectual era victimă. Și erau o grămadă de oameni care mergeau la serviciu“.

Răni, exil și o luptă care nu s-a încheiat

A fost dus la Spitalul de Urgență, apoi transferat la Spitalul Municipal și, ulterior, la Spitalul nr. 9. „Am avut răni pe tot corpul și la cap. Am fost semi-paralizat trei luni“. Tratamentul de urgență nu a fost suficient. Salvarea a venit din afara țării. „Eram și membru la PNȚCD și atunci, președintele, la intervenția tatălui, a luat pașaportul meu și al soției, a fost la Ambasada Germaniei și a luat două vize“. A fost operat în afara țării și a obținut azil politic. „Am avut noroc că am fost operat acolo. Am avut noroc că nu m-am îmbolnăvit mai tare. Am avut noroc, pentru că aveam 37 de ani, dar m-a afectat“.

După revenirea în țară a început să documenteze ce se întâmplase. „Am făcut cercetări după aceea și am înființat Asociația Victimelor Mineriadei“. Spune că e clar cine au fost agresorii. „Toată lumea, nu numai eu, toți din asociație am fost bătuți de mineri“. Pe el, spune, l-au lovit direct „oamenii lui Cozma“ din Mina Lonea. „După Universitate s-au dus în cartiere. Îi vânau și pe țigani, și pe toată lumea. În centru, cine arăta a intelectual era bătut“. Minerii nu au părăsit Capitala imediat. „Aproape 1.000 de mineri au fost cazați în unități militare și li s-au dat alte uniforme“. Iar tensiunile nu s-au încheiat odată cu plecarea minerilor din centrul orașului și au continuat și după 15 iunie. Asociația Victimelor Mineriadei, condusă de Viorel Ene, a fost înființată în 1996 și are în jur de 2.000 de membri. Scopul este identificarea agresorilor, tragerea lor la răspundere și oferirea de despăgubiri morale și materiale pentru victime. Dar, spune acesta, obstacolul major a fost sistemul de justiție. „Avem peste 600 de proteste stradale. Procese, luptă cu procuratura. Am luptat nu cu autorii și cu agresorii, a trebuit să luptăm cu Parchetul, cu Justiția, cu cei care trebuiau să ne facă dreptate. Care au tergiversat dosarul. S-a redeschis de la zero, acum, în septembrie, dosarul Mineriadei, pe care noi l-am format încă din 1997“. Întrebat dacă experiența l-a afectat pe termen lung, Viorel Ene răspunde fără ezitare: „Cum să nu fim afectați? Ne-a afectat în viața personală. Am rămas cu sechele, cu răni“.

„Săracul, luase toate gloanțele care mă vizaseră pe mine“

În iunie 1990, Vasile Ionescu avea 34 de ani. Se afla la mijlocul unei vieți care încă părea deschisă în toate direcțiile – cu entuziasm, dar și cu o neliniște acută. „Eram exact la jumătatea vârstei de acum. Tocmai trecusem de vârsta cristică, așa că vă dați seama că eram plin de energie și de patos“. Era activist rom pentru drepturi civile și tocmai înființase, împreună cu Gabi Luncă și Ion Onoriu, Uniunea Democrată a Romilor. În acele zile, era – după propriile-i cuvinte – „un activist plin de zel“.

Atmosfera în oraș, înainte de Mineriadă, era tensionată, contradictorie. „Era mult entuziasm și multă disperare. Tinerii, mai ales, erau cei care voiau schimbarea“. Piața Universității, spune Ionescu, a fost rezultatul unei alianțe informale între diverse grupuri civice, studenți și organizații. Dar, dincolo de efervescența începutului, au început și manipulările. „Eu, de pildă, în calitatea mea de prim-vicepreședinte al Uniunii Democrate a Romilor, m-am dus la poliție și i-am rugat să-i scoată pe tarabagii – se făceau o mulțime de lucruri... și mulți erau de-ai noștri“. Poliția a intervenit, dar fără convingere. „Era într-o vineri; au venit, i-au luat, iar dimineața au apărut din nou“.

Primele semne de haos și focul care a început să ardă

Pe 13 iunie, lansase primul număr din „Veniți cu noi“, primul ziar al romilor de după 1989. A doua zi dimineață, secretara lui a intrat în birou plângând. „Știți, dacă te văd că ești țigan, te bat minerii rău de tot“. În ziua de 13, spune că a fost martor la primele ciocniri: „Când am văzut că au fost arestați cei puțini care mai erau – că ne retrăseserăm toți, era clar, câștigase alegerile tovarășul Iliescu – și când am ajuns în Piață, au venit cei de la IMGB, făceau ordine“. A încercat să intervină. „Ne-am luat de ei și i-am întrebat de ce fac asta“. În fața Facultății de Arhitectură era deja format un cordon de poliție, cu elevi de la Școala de Poliție. „Când ne fugăreau ei pe noi, când îi fugăream noi pe ei, cu pietroaiele – la un moment dat, ei s-au oprit și noi am ajuns în spatele lor. Atunci s-au retras tinerii elevi de la Poliție și am intrat în Piață, foarte victorioși“. Își amintește clar imaginea unui tânăr rom care aprindea focul. „I-am zis: «Du-te, mă, acasă și vezi-ți de treaba ta, ce dai tu foc aici?»“.

Piața devenise o zonă amestecată, formată din tineri revoltați și din agitatori. „Când e vorba să ne supărăm, toată lumea se supără“. Au mers apoi spre Ministerul de Interne, unde soldații se refugiaseră în subsol. Se aruncau cocktailuri Molotov, apoi, în pauzele de atac, protestatarii le dădeau apă militarilor – „Era un pic cam ridicol“. Într-un punct al după-amiezii, în spatele Ministerului de Interne, a apărut un lanț de tancuri. „Bineînțeles că noi am sărit cu gura pe ofițerii de acolo. Erau și ei încurcați. Ne-am urcat și noi pe tancuri“. În acel moment, Ionescu a văzut cum era țintit cu o armă. A sărit jos. „În timp ce eu am sărit, băiatul din fața mea s-a ridicat – era un rocker, îmbrăcat cum se îmbrăcau rockerii pe vremuri, într-un costum verde, cu părul ridicat – și când a căzut lângă mine, a țâșnit sângele din el. Săracul, luase toate gloanțele care mă vizaseră pe mine“.

Reținut pentru că era rom. Eliberat fără explicații

Șocat, Vasile s-a retras la birou. „Am dat telefon fostei soții și i-am spus că rămâne femeia vieții mele dacă voi muri sau nu“. Spre seară, s-a întors în zonă. Când a încercat să intre pe strada care ducea spre Ministerul de Interne, o lanternă i-a fost pusă în ochi, i s-a cerut să ridice mâinile și a fost dus într-un loc unde se aflau alți zece romi. A fost reținut. „Am fost puși acolo, pe scări, și eu am văzut că sunt numai țigani. Aveam legitimația de ziarist la mine și am spus: «Aveți ordin și arestați numai țigani?»“. Un tânăr ofițer nu i-a răspuns, dar după câteva minute de tăcere și ezitare, a spus: „Dați-le, vă rog, drumul“. Soldații i-au eliberat. „Înainte să ne dea drumul, era un țigan care spunea «ce ați făcut, că mi-ați speriat nevasta, lasă-mă să îi bat eu». El a luat-o pe partea cealaltă, eu am luat-o spre Calea Victoriei, pe partea unde e cinematograful Eforie“. La un moment dat, manifestanții au aruncat o sticlă de cocktail Molotov, iar un soldat a luat pur și simplu foc. Forțele de ordine din zonă au răspuns imediat, orbește. „Se înfuriară soldații, și cretinul ăla, Dumnezeu să-l ierte, venea din altă direcție. Dar soldații au crezut că este unul dintre manifestanți. Am văzut cum zece baionete au intrat în el. Deci l-au omorât pe loc“.

Scene de brutalitate, anchete formale și o bătălie neterminată

Mai târziu, a văzut și scenele care l-au marcat definitiv. „Era o doamnă, orpilată de manifestații, o doamnă îmbrăcată bine, blondă, deci se cunoștea că era femeie rasată: «Sunteți barbari!». A avut curajul să zică asta. Și a venit un miner cu un picior de masă mare, lat, și i-a dat în cap. Normal, femeia a leșinat“. La scurt timp, au apărut basculantele pline cu mineri. „Femeile aplaudau. Și unii bărbați, dar aplaudau de frică. Eu n-am aplaudat, având la vremea aceea buletin de Petroșani. Când veneau la mine minerii îmi cereau buletinul. «De unde ești? De la Lonea?». Îi luam și eu, pe stilul lor. Și când le arătam buletinul, credeau că sunt de-al lor“. Între timp, s-a întors la birou și a aflat că mai multe cartiere din oraș, unde locuiau romi, au fost atacate. Conducerea Uniunii Democratice a Romilor s-a reunit și Vasile Ionescu a redactat un document către televiziune și Guvern. „Se știe acum că atacurile au fost conduse de poliție“.

În iulie a avut loc o întâlnire cu Corneliu Diamandescu, pe atunci șeful Poliției Capitalei. „Trebuiau să explice din ce cauză au fost atacați romii, în special“. Explicații n-au venit. „Doar a lăsat să se înțeleagă că nici noi nu ne-am făcut treaba – ca și cum asta ar fi fost treaba noastră“. Ionescu a folosit cuvântul „pogrom“ în adresa sa oficială, acuzând o colaborare între poliție și civili în acțiunile contra romilor. „Conform definiției, este un pogrom, o acțiune rasistă“. Două comisii internaționale au venit în România pentru a documenta faptele. Și Parlamentul a creat o comisie de anchetă. Dar răspunsurile statului au rămas vagi, incomplete. „Problema legată de 13-15 iunie rămâne valabilă, pentru că atunci când e vorba de crime împotriva umanității, cum e, de pildă, considerat pogromul, statul trebuie să dea răspunsuri. Nici acum nu a dat“. A avut întâlniri și cu reprezentanți ai unor asociații, în încercarea de colaborare. A discutat cu generalul însărcinat cu studiul cazului – „un om foarte de treabă“, spune el, care i-a cerut: „Haideți, implicați-vă“. A vrut. Dar apoi a plecat din țară. „Și lucrurile au rămas tot cum sunt“.

Când e întrebat dacă tânărul împușcat pe tanc a murit, răspunde simplu: „Da, era ciuruit“. În viziunea lui Vasile Ionescu, evenimentele din iunie 1990 nu țin doar de trecut, ci de o ruptură care continuă. Moștenirea acelor zile este e o linie de demarcație între două lumi care nu reușesc să se asculte: „Între cei care au o mentalitate colectivistă, care are fel și fel de denumiri – suveraniști – și o societate ceva mai tânără și mai educată, care merge pe ceea ce este în lume, adică un individualism responsabil“. E o bătălie care nu s-a terminat, spune el, „și s-ar putea să o pierdem din nou“. Recunoaște că trauma zilelor de 13-15 iunie nu s-a estompat. „N-am reușit niciodată să trec peste, dar trauma – îmi dau seama că, de fapt, totul s-a terminat în 13-15 iunie, din punctul meu de vedere“. Despre România și despre poporul său are o concluzie comună: „Pentru mine, poporul român are aceleași probleme ca și poporul meu, ca și poporul rom: o lipsă de educație. Are o elită foarte subțire, care s-a blocat“.

„Când am văzut că acolo sunt oameni culți, am zis că eu, cu o școală profesională, nu pot să intervin“

Cătălin Cenușă avea 17 ani și jumătate în iunie 1990. Era angajat recent la Mina Petrila și, la momentul Mineriadei, se afla în concediu. Plecase din Valea Jiului pentru câteva zile, să-și viziteze familia din Bacău. În ziua de 14 iunie era în drum spre Petroșani și a fost nevoit să schimbe trenul în Gara de Nord din București. „Nu am participat la Mineriadă. Veneam de la Bacău și eram doar în trecere prin București. Totuși, când am ajuns, am văzut marea de oameni și că erau îmbrăcați în salopete, dar nu arătau ca minerii. Salopetele erau noi, nu tăvălite prin subteran“. Deși Cenușă lucra în mină de doar câteva luni, spune că știa bine cum arată un miner autentic. „Noi plecam din subteran cu salopetele uzate, spălate de multe ori, unele chiar rupte. Nu erau ca cele din București“. A stat două-trei ore în București, dar nu a ieșit din zona Gării. „Nu m-am integrat în grupurile care plecau. Erau mașini care transportau oameni îmbrăcați în salopete, dar 70% dintre ei nu aveau față de mineri. Eu am urcat în tren și mi-am văzut de drumul meu către Petroșani“.

Ce nu se potrivea în imaginea minerului „autentic“

Ajuns acasă, a continuat munca în subteran. Spune că o parte dintre colegii săi ortaci au plecat la București în acele zile, dar el a făcut parte din grupul care a rămas în mină pentru a asigura siguranța locurilor de muncă. „O treime din muncitori trebuiau să rămână. Eu am fost printre cei care au pus în siguranță locurile de muncă“. Povestește că, în acele zile, se temea și pentru imaginea minerilor. Era clar, spune el, că mulți dintre cei care apăruseră în București sub eticheta de „mineri“ nu aveau nimic în comun cu ortacii săi. „Noi eram obosiți, aveam cizme de cauciuc și obielele în picioare. Cei de acolo erau curați, cu echipamente noi, cu bâte pe care noi nu le-am avut niciodată în mină“. După mai bine de un an, în 1991, a ajuns din nou în București. De data aceasta nu întâmplător, ci ca parte a unui grup organizat de la mină. „Am fost o singură dată, în ’91. Plecasem în echipă, cu salopeta pe mine. Erau trenuri organizate, totul era foarte bine pus la punct“.

Mesaje din subteran, destinații necunoscute

Despre felul în care se transmiteau aceste mobilizări, Cenușă își amintește doar atât: „Nu știu cine organiza, dar în subteran circulau informații prin interfoane. Se spunea să ieșim că se face o mică grevă. Și ieșeam“. Erau informații transmise rapid, într-un sistem informal de comunicare în rândul ortacilor. Nimeni nu explica clar pentru ce anume se mergea la București. Ajunși în Capitală, au fost preluați imediat. „Erau mașini mari, mașini industriale. Te urcai, nu știai unde mergi. Când ajungeai, coborai“. Nu cunoștea zonele în care era transportat, dar își amintește foarte bine starea în care se aflau minerii după orele de drum. „Mulți dintre noi nu am făcut nimic altceva decât să stăm. Am stat pe spațiile verzi, ne-am scos obielile din cizme. Eram obosiți“. Spune că cei care participaseră la violențe nu arătau ca niște oameni veniți direct din subteran. „Aveau salopete și bâte noi. Minerii autentici nu mergeau cu echipamente din alea“. Scenele la care a asistat din afara mulțimii l-au convins că ceva era în neregulă. „Au fost unii care au făcut prostii, dar nu toți erau mineri“.

Un pas înapoi și o întrebare care nu s-a stins

A stat doar o zi la București și a decis să se întoarcă acasă înaintea celorlalți. „Când am văzut că acolo sunt oameni culți, studenți, am zis că eu, cu o școală profesională, nu pot să intervin împotriva lor. Nu am ce căuta acolo“. Înainte de plecare, a luat o decizie de precauție: „M-am schimbat de haine să nu fiu recunoscut. Era riscant să pleci înapoi în salopetă, puteai fi confundat sau bătut“. A cumpărat un bilet de tren și s-a întors în Hunedoara, împreună cu un coleg, fără să aștepte garnitura organizată. Înapoi la Petrila, colegii i-au cerut să povestească ce văzuse. Nu a fost sancționat pentru retragere, dar atmosfera era încărcată. „Oamenii erau deprimați, dar încercam să ținem locurile de muncă funcționale“.

Privind retrospectiv, Cătălin Cenușă a tras concluziile după 1991 și consideră că fost manipulat – „noi, angajații de la cele 14 mine din Valea Jiului, fiind o masă mare, de 45.000 de oameni, eram ușor de manipulat. Având în vedere că norma de muncă timp de 6 ore trebuia să fie de 7 tone, în momentul în care ți se spunea «hai la suprafață, ca să facem un mic protest», lăsai lopata jos și ieșeai din subteran“. Cenușă mai spune, ca și concluzie, că printre cei veniți din Vale, care nu știau adevăratul motiv al plecării, s-au aflat și alții, cu alte scopuri. Unii s-au oprit pe drum, alții au rămas. Cenușă declară că a ales să plece. După acea experiență, afirmă că nu a mai participat la nicio Mineriadă. A rămas în Vale, în subteran, până la pensie.