Zăganul, vulturul bărbos dispărut din Carpați. Povestea „spărgătorului de oase” care a stăpânit cerul Retezatului

Munții Retezat au fost ultimul refugiu din Carpați al zăganului, vulturul bărbos care popula în trecut cele mai înalte creste din Europa. Teama oamenilor față de zăgani le-a grăbit dispariția din Europa, însă, în unele țări, specia a fost reintrodusă cu succes în sălbăticie.

Vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), numit și zăgan, a fost una dintre cele patru specii de vulturi care au populat în trecut Munții Carpați, alături de vulturul negru, vulturul hoitar și vulturul sur (grifonul). În secolele trecute, zăganul cuibărea în regiunile montane înalte din Carpații Meridionali.

„Specia era deja rară și localizată la mijlocul secolului al XIX-lea, când ornitologii avertizau că otrăvirea, prigoana directă și vânătoarea excesivă de trofee îi pot afecta grav statutul în Carpați. Erau cunoscute trei locuri tradiționale de cuibărire: Munții Bucegi/Făgăraș, grupul Retezat–Parâng și grupul Domogled–Cerna”, arăta un studiu publicat de ornitologii Márton A. Kelemen, Attila D. Sándor și Annette Mertens, cu titlul „Vulturi în România, trecutul și prezentul lor”.

Oasele, hrana principală a zăganilor

Ținutul sălbatic al Retezatului fusese, până la mijlocul secolului XX, unul dintre ultimele refugii ale „spărgătorului de oase”, așa cum este numit zăganul, după dieta sa bogată în oase.

„Vulturul bărbos este singura specie cunoscută din lume care se hrănește exclusiv cu oase. Din acest motiv, trebuie să zboare între nouă și unsprezece ore pe zi pentru a ajunge la cele 350–400 de kilograme de oase de care are nevoie anual pentru a supraviețui și pentru a crește un singur pui”, informa Gerardo Báguena, vicepreședinte și director al Fundației pentru Conservarea Vulturului Bărbos.

Zăganii se hrănesc în principal cu oase, care alcătuiesc 70 la sută din dieta lor, în timp ce 25 la sută este reprezentată de țesuturi moi și 5 la sută de piele. În sezonul de reproducere au nevoie de mai multe țesuturi moi. Preferă oase mari, de până la 25 de centimetri lungime și 3,5 centimetri diametru, iar oasele prea mari le scapă de la înălțimi de 20 până la 70 de metri, pentru a putea aduna și consuma măduva.

Potrivit specialistului, aceste păsări nu vânează, nu pescuiesc, nu parazitează hrana și nu provoacă moartea altor specii, ci așteaptă până când celelalte animale mănâncă.

„Vulturii bărbosi așteaptă ca vulturii să mănânce, să sfâșie cadavrele și apoi consumă oasele rămase, recuperând proteinele din ele. De obicei, mănâncă oasele membrelor, care sunt cele mai ușor de digerat. În numai 6–7 ore, un os de pulpă de miel de 30 de centimetri poate fi absorbit și dizolvat. În cazul oaselor mai mari, le aruncă de stânci pentru a le sparge, de unde le vine și numele”, arăta Gerardo Báguena.

Specia trăiește în regiuni montane izolate, cu relief abrupt, de obicei la altitudini de peste 1.000 de metri. În Europa, Africa și Asia, este întâlnită în zone unde trăiesc mari prădători precum lupii, leoparzii de zăpadă și acvilele de munte, dar și turme de capre de munte, ibecși și oi. Sunt în mare parte monogami, dar pot forma și trio-uri alcătuite din doi masculi și o femelă. Își construiesc cuiburi mari pe stânci izolate sau în peșteri, pe care le refolosesc de-a lungul anilor.

Reproducerea are loc din decembrie până în septembrie, în Europa și nordul Africii. Ouăle sunt clocite, în medie, timp de 54 de zile, iar puii părăsesc cuibul după aproape patru luni. În cazurile în care sunt depuse două ouă, puiul mai mare îl ucide, de obicei, pe cel mai mic, un comportament comun la păsările răpitoare de talie mare, cunoscut sub numele de „cainism”.

Poetul antic ucis accidental de un zăgan

O legendă antică amintește de moartea poetului Eschil, răpus de un zăgan care i-ar fi spart capul, lăsând să cadă de la înălțime o broască țestoasă peste el.

„Am murit lovit în frunte de ceea ce a scăpat un vultur din gheare”, a fost scris pe piatra funerară a marelui dramaturg elen, care trăise cu două milenii și jumătate în urmă.

În secolele trecute, vulturii maiestuoși, distinși prin coloritul lor ruginiu, aripile uriașe și „barba” de pene întunecate, populau ținuturi vaste ale Europei, adăpostindu-se în special în Alpi, Pirinei și Carpați.

Vreme îndelungată, oamenii i-au privit cu teamă. Imaginea falsă a unei păsări sângeroase, care răpea copii și ucidea vite, a contribuit la exterminarea lor din multe zone ale Europei.

Prințul Rudolf, fascinat de Retezat

Încă din secolul al XIX-lea, Retezatul rămăsese unul dintre puținele refugii ale zăganului, iar faima de care se bucura această specie l-a atras aici chiar și pe prințul Rudolf (1858–1889) al Austro-Ungariei.

Pasionat de științele naturii, de vânătoare și de ornitologie, arhiducele a participat, în 1882, la o expediție în Retezat, în urma căreia a lăsat posterității o mărturie prețioasă despre acest ținut. Relata în jurnalul său că, ajuns la marginea satului Râu de Mori, de la poalele munților, a așezat o carcasă de animal ca momeală pentru vulturii pe care voia să-i observe.

A fost cel cândva cel mai sălbatic loc din Carpaţi. Retezatul înainte de construcţia barajului uriaş de la Gura Apelor

„Când am coborât la câmpie din cele mai înalte regiuni ale Retezatului, pentru o singură zi, am avut puțin timp să vizitez locul de momeală și am petrecut doar două ore acolo, așteptând în zadar apariția păsărilor de pradă. Tocmai când am părăsit locul, la numai câteva sute de metri de stârv, un vultur grifon foarte mare (Vultur fulvus) a zburat peste capul nostru”, scria exploratorul.

Moștenitorul tronului imperial avea să fie cucerit de priveliștea lacului glaciar Zănoaga, aflat la aproape 2.000 de metri altitudine, în Retezat, loc vegheat de zăgani.

„Am observat primul vultur bărbos (zăgan) printre înălțimile pustii din apropierea lacului Zănoaga, când pasărea impunătoare s-a îndreptat ușor către noi și i-am putut vedea perfect barba neagră, zburlită, și penajul galben-portocaliu, semnul unei vârste înaintate”, scria Rudolf în volumul „Note despre sport și ornitologie” (1889).

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, zăganul dispăruse aproape complet din România, atât din cauza vânătorii, fiind căutat ca „trofeu”, cât și din cauza otrăvirii. Specia a dispărut din zona Domogled–Cerna în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ultimul cuib cunoscut datând din Valea Cernei, din 1878.

În Făgăraș, ultimul cuib cunoscut a fost găsit în Valea Dâmboviței, în 1887, iar la Galbenare, în Munții Bucegi, în 1886. În Parâng, ultimul cuib de zăgani a fost observat în 1873, însă au existat observații ale unor exemplare până în 1910.

„Specia a supraviețuit cel mai mult în Munții Retezat, unde ultima reproducere reușită cunoscută a avut loc în 1928, la Stănuleți. În aceeași iarnă, una dintre păsările adulte a fost împușcată. Păsări au mai fost observate acolo până la 20 ianuarie 1933, când a fost văzut ultimul zăgan din România”, notau autorii cercetării „Vulturi în România, trecutul și prezentul lor”, publicată de Societatea Ornitologică Română și Asociația Milvus.

Retezatul, ultimul refugiu al zăganilor

În România, unele dintre ultimele exemplare mai puteau fi observate la mijlocul secolului XX în captivitate, dar și Retezat, ținutul sălbatic al lacurilor glaciare, devenit în 1935 primul parc național din România.

„Mândria familiei vulturilor și un adevărat monument al naturii în Retezat este zăganul (vultur bărbos, cilihoiu, Gypaëtus barbatus grandis). Pasăre uriașă, dispărută din Alpi din 1894 și stârpită în mod rușinos și din Munții Făgărașului, prin stricnină, ea își face apariția aproape an de an în Retezat, cuibărind pe piscuri prăpăstioase subalpine, unde ouă prin ianuarie și februarie”, nota omul de știință Alexandru Borza, în 1933, fondator al Parcului Național Retezat.

La mijlocul secolului trecut Munții Retezat erau, potrivit ornitologilor, ultimul bastion al zăganilor.

„După ce masivul Retezatului a devenit teritoriu regal de vânătoare, apoi parc național, a reapărut o pereche în aceeași regiune, în urmă cu vreo 7–8 ani, și s-a stabilit din nou aici, cuibărind în fiecare an, după observațiile personalului de pază. Un exemplar, probabil descendent al acestei perechi, a fost împușcat în 1927 pe muntele Surul (Făgăraș) și se află în muzeul Societății de Științe din Sibiu. Azi sunt declarați monumente ale naturii, ocrotiți prin lege și trebuie păstrați cu cea mai mare grijă. Să evităm cu totul folosirea stricninei, căci altfel urmează dezastrul, pentru care noi avem răspunderea în fața posterității. Vechii naturaliști, de acum 400 de ani, mai aminteau zăganul ca pasăre bine cunoscută prin Carpații noștri; astăzi însă se pot număra pe degete toate perechile, chiar și din Peninsula Balcanică, unde erau și mai numeroși.”, informa în 1937 omul de știință Dionisie Linția.

Animalul readus din Alpi care a cucerit Carpații. Dispărut în secolul XIX, este acum vedeta lacurilor glaciare

Zăganul, reintrodus în Alpi și Pirinei

Declinul amplu al populației din ultimele două secole, influențat de oameni, a dus până la mijlocul secolului XX la dispariția acestor păsări din majoritatea lanțurilor montane din Europa.

„Populația din Balcani a fost ultima care a dispărut, abia la începutul acestui secol, iar specia a mai rămas doar în Pirinei, Creta și Corsica. De la mijlocul anilor 1980, specia a fost reintrodusă în mai multe masive muntoase europene, mai întâi în Alpi, iar mai recent în Andaluzia (Spania), Grands Causses (Franța) și Picos de Europa (Spania), ajungând la un total de 207 perechi”, arată organizația Bearded Vulture LIFE.

Unele state occidentale au sprijinit reintroducerea zăganului în mediul sălbatic, prin programe de conservare desfășurate pe termen lung.

Potrivit specialiștilor, reintroducerea zăganului în Alpi, începută încă din anii 1970, s-a numărat printre cele mai de succes și mai complexe proiecte multidisciplinare de reintroducere din Europa, reprezentând o investiție de milioane de euro, susținută de specialiști în vulturi, vânători, autorități locale, turiști, crescători de animale și alții, nota organizația.

Zăganii revin în Balcani

În 2025, primii trei zăgani tineri au fost eliberați în sălbăticie în Bulgaria, pe teritoriul Parcului Natural „Sinite Kamani”, în urma unui proiect finanțat de Uniunea Europeană.

„Acesta nu este doar un pas-cheie în implementarea proiectului dedicat vulturului bărbos, ci și un moment istoric pentru conservarea naturii în Bulgaria. Această specie maiestuoasă nu a făcut parte doar din patrimoniul nostru natural, ci a devenit și un simbol al protecției florei și faunei sălbatice din Bulgaria, datorită inițiativei biologului Nikolay Boev”, informa, în 2025, organizația Bearded Vulture LIFE.

Aceasta derulează, din 2023 până în 2030, un proiect care vizează refacerea populațiilor de zăgan (Gypaetus barbatus) și vultur negru (Aegypius monachus) în Bulgaria și în Balcani. În România, în ultimii ani au fost observate apariții sporadice ale unor zăgani.