Acum 109 ani avea loc o adevărată catastrofă națională pentru români. Este vorba despre înfrângerea rușinoasă de la Turtucaia în fața armatelor germano-bulgare. Pe lângă evenimentul militar în sine, dezastrul a avut implicații majore pentru români.

„Cine este autorul ideii ca să avem la Turtucaia un cap de pod? Ce avem de apărat la Turtucaia? Faimosul cap de pod fără pod! Cine a fost inconștientul care a legat de un punct fără însemnătate, căruia îi lipsea partea esențială, podul, soarta a 33.000 de oameni și reputația noastră militară?”, se întreba mareșalul Averescu în broșura-manifest „Răspunderile”, editată în anul 1918. Marele comandant român din Primul Război Mondial făcea evident referire la bătălia de la Turtucaia dată în perioada 1-6 septembrie 1916, în localitatea cu același nume situată pe teritoriul bulgăresc la dreapta Dunării. A fost prima înfrângere a românilor în Marele Război , dar mai ales, spun specialiștii, un eveniment care avea să aibă largi implicații în evoluția istorică și politică a românilor. Se spune despre înfrângerea de la Turtucaia că a fost mai degrabă o înfrângere de moral, una care a scos la iveală corupția și delăsarea clasei politice românești, producând schimbări de mentalitate și radicalizarea multor români.

O cetate izolată pe malurile Dunării, apărată de trupe de strânsură, comandate de amatori

În planul de luptă elaborat de Marele Comandament General al Armatei Române, Armata a III-a era însărcinată cu apărarea Dobrogei în fața atacurilor conjugate bulgaro-germane, din sudul Dunării. Unul dintre punctele avansate ale Armatei române era cetatea Turtucaia, situată pe malul drept al Dunării, astăzi teritoriul Bulgariei. Turtucaia făcea parte din Cadrilater, teritoriul anexat de români după cel de-Al Doilea Război Balcanic. Marele Comandament General al Armatei a ales Turtucaia drept avanpost în cazul unui atac bulgaro-german. Efectivele militare române erau compuse din 19 batalioane, la care se adăugau întăririle de la Silistra, în total 31 de batalione cu aproximativ 39.000 de soldați care ar fi trebuit să apere trei linii de rezistență.

Turtucaia era apărată cu mitralitere și tunuri de calibrul 53 de mm și 37 de mm. Trupele române erau formate în mare parte din recruți și rezerviști, oameni fără experiență de luptă sau, în cel mai bun caz, experiență redusă. Trupele de la Turtucaia era comandate de generalul de brigadă Constantin Teodorescu, de la Divizia 17. Divizia 17 făcea parte din Corpul VI Armată, Armata a treia, comandată de generalul de divizie Mihail Aslan, despre care se spune cǎ, în loc să fie alături de soldați, bătea cluburile bucureștene și juca cărți. Pe data de 31 august 1916, în timpul nopții, fără a declara oficial război, trupele bulgare au atacat pichetele românești de la frontieră.

Dezastru total, soldații părăsiți de comandanți

Situația celor de la Turtucaia era foarte grea. Fără un pod, fortificația nu putea primi întăriri și nici nu putea fi aprovizionată. Renumitul general von Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgare, și-a dat seama imediat de slăbiciunile forțelor de la Turtucaia unde se aflau trupele Diviziei 17, formată cu doar câteva luni înainte de începerea războiului. Pe lipsa lor de experiență miza Mackensen. Atacul principal a fost declanșat pe 2 septembrie 1916.

Așa cum bine intuise von Mackensen, lipsa de experiență a trupelor și comandanților români și-a spus cuvântul. Deși nici măcar nu au fost atacați de inamic, soldații români s-au speriat de bombardament și au fugit către malurile Dunării. Doar o parte s-au întors să ocupe din nou pozițiile. A urmat însă o înlănțuire de situații dramatice marcate de o incompetență și o lașitate crasă a comandanților. Colonelul Nicolicescu, cel care comanda o parte a trupelor române de la Turtucaia, s-a speriat de un zvon.

A primit o informaţie greşită, pe care a crezut-o fără ca măcar să verifice. I s-a spus că bulgarii au reuşit să străpungă apărarea românească. S-a speriat şi a fugit obligându-şi soldaţii să se retragă în faţa unui inamic inexistent. Alții au fortificat o zonă care nu era atacată, în timp ce Regimentul 79 Slobozia a fost încercuit și distrus de inamic fără să primească niciun ajutor. Generalul Aslan dădea comenzi din București, care erau fie ignorate, fie prost înțelese. O parte din trupele de întărire de la Silistra au luat-o în direcția opusă, iar altele nici măcar nu s-au pus în mișcare. Comandanții dădeau ordine total greșite, iar soldații erau măcelăriți. În cele din urmă, generalul Constantin Teodorescu decide să fugă din oraș și să-și abandoneze oamenii în fața inamicului.

„Incompetenţa şi laşitatea comandanţilor (generalii Aslan şi Teodorescu) au făcut ca trupele române din „capul de pod fără pod", abandonate de comandantul lor, să fie încercuite şi anihilate (160 ofiţeri şi 6 000 soldaţi morţi şi răniţi, faţă de 480 ofiţeri şi 28 000 soldaţi prizonieri şi 5 500 militari scăpaţi din încercuire)”, preciza istoricul Florin Constantiniu, în "O istorie sinceră a poporului român”. Pe 5 septembrie, în urma unui asalt general bulgaro-german, Regimentul 79 infanterie a fost efectiv decimat iar aproape toate forturile de la Turtucaia au fost cucerite de inamic. Pe 6 septembrie, după o canonadă cumplită, bulgarii au dat asaltul final. După ce ultimul general român a plecat cu o amabarcațiune pe malul celălalt, ofițerii și soldații rămași au capitulat.

Oamenii de rând au salvat onoarea românilor în măcelul de la Turtucaia

Din cauza debandadei, lipsei de pregătire a soldaților, a incompetenței ofițerilor, dar și a echipamentelor învechite și a unei strategii falimentare, pierderile suferite de trupele române au fost catastrofale. Peste 7000 de soldați au murit sau au fost grav răniți. Alți 28.000, adică aproape trei sferturi din efective, au fost luați prizonieri de bulgari. Singurii care au spălat onoarea trupelor care au luptat la Turtucaia au fost soldații simplii sau ofițerii de rang inferior, curajoși, dedicați, implicați în momente de un rar eroism. Dezastrul de la Turtucaia și curajul oamenilor de rând sunt descrise de poetul George Topârceanu , martor ocular. Topârceanu a fost soldat și a fost prins prizonier la Turtucaia.

„Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără o pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatec, făcând loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea într-una, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând şi stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă:să scape el cu orice preţ şi să apuce un loc pe puntea vasului. Rezemat de o căruţă, priveam încremenit”, mărturisea acesta cu privire la dezastrul de la Turtucaia.

Au existat și eroi. Mulți necunoscuți. Un sergent cu mitraliera sprijinită între arbori a înfruntat de unul singur trupele bulgare. A tras până i s-au terminat cartușele. După aceea a pus mâna pe o baionetă și aștepta inamicul fără să dea un pas înapoi. A fost ucis de o salvă de tun. Alt soldat, rănit, a salvat drapelul de luptă, traversând Dunărea înot. Regimentul 74 infanterie, trimis să întărească garnizoana de la Turtucaia, a luptat până la ultimul om fără să dea un pas înapoi. Iar exemplele pot continua.

„Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului”, mărturisea Topârceanu. În tot acest timp, comandanții erau deja departe, fugiți de pe front. Comandantul armatei a III-a era la București.

„Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor”

Pe lângă pierderile de vieți omenești, Turtucaia a însemnat o puternică lovitură morală și de onoare dată poporului român. În epocă a fost percepută ca un dezastru național. Impactul acestei înfrângeri a fost incredibil. În primul rând a oprit ofensiva din Transilvania și avea să schimbe total soarta războiului, aducând dezastrele succesive din a doua parte a anului 1916. Impactul a fost însă, așa cum remarcă contemporanii dar și specialiștii, mai ales la nivel social și politic. Oamenii simpli s-au văzut abandonați de comandanți, de politicieni, de guvernanți. Se spune că din acel moment românii și-au pierdut încrederea în clasa politică. O clasă politică care se dovedise în preajma Primului Război Mondial coruptă, cinică, insensibilă la nevoile populației și ale țării, plină de vorbe mari, goale.

„Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naştere la noi o mentalitate nouă şi se poate zice că, o dată cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit şi opinia noastră publică la conştiința datoriilor ei", preciza Constantin Argetoianu. După Turtucaia, clasa politică românească s-a discreditat într-un mod iremediabil. Pe fondul frustrărilor provocate de corupție și iresponsabilitatea clasei politice în primul an de război, spun specialiștii, s-au născut curentele de extremă dreapta în România. O replică disperată, o dorință de schimbare cu orice preț. "Prin discreditarea clasei politice şi prin frustrare, care avea să fie amplificată de desfăşurările ulterioare, ea s-a aflat la originea curentului totalitarist de extremă dreaptă”, preciza Florin Constantiniu.

„Speranţele ce le mai aveam încă, ieri, s-au risipit. Îmi dau seama că într-un război nu poţi avea numai victorii, dar prea suntem bătuţi de la început. Trăim într-o aşa legendă a puterii noastre militare şi atât caz s-a făcut de legendara vitejie a soldatului român şi mai ales s-a exagerat atât la 1913 chestia de a avea numaidecât Silistra şi Turtucaia, poziţii strategice pentru apărarea Dobrogei, încât azi, când pierdem pe cea mai principală după 48 de ore de la atac, lovitura mi se pare ireparabilă”, preciza ziaristul Vasile Cancicov, în septembrie 1916. Inclusiv Brătianu și-a dat seama de dezastrul militar, dar mai ales moral al înfrângerii de la Turtucaia. IG Duca mărturisea că prim-ministrul a plâns la o ședință de cabinet iar timp de 15 zile nu a mai primit pe nimeni. Înfrângerea de la Turtucaia a provocat o reacție în lanț care a dus în cele din urmă la pierderea Bucureștiului și aproape a țării întregi.