Partidul sunt Eu
Emoţionat, Liviu Dragnea mototoleşte cele două discursuri. Unul era pentru victorie, celălat pentru înfrângere. Îşi mângâie mustaţa tacticos. O lacrimă i se prelinge pe obraz de la nostalgia copilăriei când visa că, într-o zi, jucăriile vor fi toate ale lui. Nostalgia dispare odată cu ultimul vot pesedist. Aruncă discursurile la coş şi scrie pe o bucată de hârtie singurul discurs acceptabil: Partidul sunt Eu.
De ce vrea Liviu Dragnea să fie votat de toţi pesediştii? De ce nu s-a ales el preşedinte la fel ca toţi ceilalţi care l-au precedat? Pentru că a învăţat ceva din istorie. Pe scaunul său au stat Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta. Au stat, nu mai stau, nu mai au nicio şansă să fie din nou preşedinţi. Şi toţi sunt în putere (chiar şi Ion Iliescu), şi încă mai pot spera la o revenire. Toţi au avut partidul la picioare, dar au fost alungaţi pe uşa din spate. Şi Liviu Dragnea nu vrea să păţească la fel.
Preşedintele PSD a fost mereu o emanaţie. A unui grup de interese plus memoria reziduală a unui electorat care credea în majorităţi covârşitoare, în stadioane omagiale şi lideri carismatici. Insuficient pentru a supravieţui unei înfrângeri politice. Cu excepţia lui Ion Iliescu, ceilalţi trei au pierdut alegerile şi au fost maziliţi. S-au agăţat cu disperare de putere, cu lacrimi, ameninţări şi tertipuri inutile. Partidul i-a ejectat, pentru că totul a depins de baronii mai vechi sau mai noi.
Liviu Dragnea e cel care visează să pună capăt acestei dictaturi care l-a emanat şi pe el. Paradoxal, prin moartea baronilor moare şi PSD. Cel puţin cel pe care l-am cunoscut sub diversele sale denumiri din ultimii 25 de ani. Este sacrificat de un produs tipic, de omul de casă al foştilor lideri, de cel care a riscat pentru obiectivele politice un dosar penal, pentru care a şi primit deja o condamnare cu suspendare. Liviu Dragnea e numărul doi din care extrăgând rădăcina pătrată obţii numărul unu şi un pic mai mult.
De mâine, PSD e partidul lui Dragnea. Nimeni şi nimic nu îl mai poate da jos. Nici ultimii baroni care au scăpat de puşcărie, nici Gabriel Oprea cu interesul lui naţional, nici dispariţia lui Victor Ponta de la Guvern. Nimeni şi nimic. Şarada votului intern şi-a făcut treaba. Oricâte voturi sunt depuse în dreptul numelui său, legitimarea va fi atât de uriaşă încât niciun grup de baroni rebeli nu îl va mai putea clinti din scaunul său. Iar la viitorul scrutin intern al PSD cine va mai avea curajul să candideze împotriva lui Dragnea, şeful suprem al partidului şi cel care organizează alegerile?
Bine, bine şi viitorul o să întrebaţi? PSD nu mai are viitor, el intra într-un moment perpetuu al prezentului total. Pentru social democraţi timpul se opreşte în loc, fără trecut şi fără istorie. Istoria e prezentul, adică Liviu Dragnea. Şi ţara? Vom vedea, să nu ne concentrăm acum pe nimicuri.
