Luptele de la Cotul Donului au demonstrat cât de puțin pregătită era Armata Română. Bătălia a reprezentat cea mai mare catastrofă militară din istoria României.

Prizonieri români după bătălia de la Stalingrad Colecție cotuldonului.wordpress.com

La Cotul Donului, Armata a 3-a Română a luptat pentru dezrobirea Basarabiei, Bucovinei şi Ținutului Herța cu un efectiv de peste 140.000 de militari la acre s-au adăugat peste 90.000 de militari români înrolaţi în armata ungară recrutaţi din Ardealul ocupat şi folosiți drept carne de tun.

Pierderile Diviziei 15 infanterie în Cotul Donului au fost: 270 ofiţeri, 230 subofiţeri, 9.334 trupă, 5.547 animale, 203 chesoane, 817 trăsuri, 66 autovehicule, 10.309 arme, 363 puşti-mitralieră, 108 mitraliere, 230 guri de foc, 471 pistoale-mitralieră, 446 revolvere, conform istoricului militar Alesandru Duțu.

În luna ianuarie a anului 1943, majoritatea soldaților erau degerați, răniți sau bolnavi. Iată cum descria situația de pe front căpitanul Emanoil Predoiu: ,,Majoritatea sunt degerați, răniți sau bolnavi... 90% dintre militari aveau degerături și 100% păduchi, așa de mulți încât îi vedeai imediat. Eu nu pot uita niciodată acest spectacol de mizerie omenească… Agățați de mașini germane, pe aripi, pe acoperiș, pe botul mașinii, pe ger năprasnic, doreau un singur lucru: să fugă”.

Căpitanul Emanoil Predoiu, trimis să ia în primire, în zona Dvinoe, trupele române retrase de pe frontul de la Stalingrad, constată: ,,Majoritatea sunt degerați, răniți sau bolnavi; nu au muniția necesară nici unei zile de luptă măcar; unitățile nu au trenuri de luptă, starea morală, după 200 km de marș, efectuați sub urmărirea inamicului (etape de 70 – 80 km) nu permite intrarea în luptă decât după un timp de refacere în spatele frontului. 90% dintre militari aveau degerături și 100% păduchi, așa de mulți încât îi vedeai imediat. Eu nu pot uita niciodată acest spectacol de mizerie omenească”.

Cu același prilej, a mai constat că 90% dintre infanteriști nu aveau arme, centură, baionetă, ci doar sacul cu merinde. Văzându-i fără arme, ofițerul german de legătură a întrebat dacă vor fi împușcați, ca în armata germană.

„Este o tragedie ce s-a întâmplat la Cotul Donului . În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuţi 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijeşte de acest loc. Toate ţările care au ostaşi căzuţi în bătăliile de la Cotul Donului au venit şi s-au îngrijit de cei căzuţi. Au fost făcute cavouri au fost puse monumente de aducere aminte, cu numele celor căzuţi. Doar noi, doar România nu are pentru fraţii noştri ce au luptat pentru ţară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiţă maramureşeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins… Să treacă 70 de ani şi nimeni să nu îşi aducă aminte de cei căzuţi acolo, este groaznic! Ei au fost trimişi de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimişi să elibereze Basarabia, să menţină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostaşi români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiţi sărmanii şi să nu aibă parte de un cimitir! Germania are parte de un Memorial nemaipomenit de frumos, ungurii la fel, italienii, slovacii cât au mai făcut parte din armata Ungariei. Și tragedia e şi mai mare. Armata Ungariei a avut 100 de mii de ostaşi ardeleni ce au căzut la Cotul Donului. Deci avem 250 de mii de ostaşi căzuţi acolo“, a scris Vasile Șoimaru în cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare“.

Cruce din crengi

Prof univ dr. Vasile Şoimaru, de la Chişinău, cel care a făcut patru drumuri pe urmele armatei române în Răsărit, a lăsat singura urmă românească (până în 2015) pe câmpul unde au pierit 150 mii de ostaşi români: a făcut o cruce din crengi şi a legat de ea tricolorul.

Iată cum povesteşte el cele petrecute : „M-am urcat pe dealul de la Kletskaia, cel mai mare, unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici [scotch], am rupt ultima pagină din albumul meu «Poeme în imagini», care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă” (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit de sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului... (...) şi am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni“.