Un nou film lansat pe Netflix, A House of Dynamite, readuce în atenție una dintre cele mai mari temeri ale omenirii – un atac nuclear iminent. În producția regizată de americani, președintele Statelor Unite are doar 20 de minute pentru a decide dacă lansează o contraofensivă care ar putea schimba soarta planetei. Dincolo de ecran, însă, realitatea unor astfel de scenarii este mult mai complexă, iar procesul decizional implică o rețea complicată de verificări, lanțuri de comandă și protocoale strict reglementate, scrie focus.ua.

Într-o lume în care arsenalele nucleare sunt din nou în creștere, iar termenul „descurajare” revine în discursul liderilor globali, specialiștii explică modul în care statele nucleare reacționează la un semnal de lansare și cât timp rămâne, în practică, pentru a evita o catastrofă globală.

Cine decide în primele minute după semnalul „lansare detectată”

Potrivit Centrului pentru Strategii de Apărare, condus de analistul ucrainean Oleksandr Hara, fiecare stat nuclear are un sistem propriu de comandă și control, dar în esență, toate urmează aceleași etape: detectarea unei rachete, confirmarea amenințării prin surse independente și transmiterea deciziei finale către liderul politic suprem.

În Statele Unite, procesul este coordonat de două structuri principale: NORAD, sistemul nord-american de apărare aerospațială, dezvoltat împreună cu Canada în perioada Războiului Rece, și STRATCOM, comandamentul strategic care supraveghează toate forțele nucleare.

Timpul de reacție depinde de tipul de atac: o rachetă intercontinentală lansată de la sol poate fi detectată cu până la 30 de minute înainte de impact, în timp ce o rachetă lansată de pe un submarin oferă doar câteva minute de avertizare.

„Procedurile tehnice durează câteva minute. Transmiterea datelor către președinte și luarea unei decizii pot avea loc în mai puțin de zece minute. În acest interval extrem de scurt se hotărăște totul”, explică Hara.

Istoria cunoaște și cazuri de alarme false. În 1983, un ofițer sovietic a refuzat să raporteze un presupus atac american, prevenind o potențială escaladare nucleară. Din acest motiv, toate statele nucleare dispun de proceduri multiple de verificare a datelor înainte de a autoriza un răspuns.

Regatul Unit: „scrisori de ultimă instanță”

Pentru Marea Britanie, timpul de reacție este și mai redus, având în vedere proximitatea geografică față de Rusia. Premierul are competența de a autoriza un atac nuclear, iar în caz de distrugere a guvernului, comandanții submarinelor nucleare urmează instrucțiunile din așa-numitele “scrisori de ultimă instanță” – scrisori personale redactate de fiecare nou prim-ministru.

Franța deține un sistem similar, dar suveran, în care doar președintele poate autoriza utilizarea armelor nucleare. Cele două componente principale – aeriană și navală – sunt parte a strategiei cunoscute drept forță de descurajare, axată pe menținerea unei capacități de răspuns credibile.

NATO: cooperare, dar decizii suverane

În cadrul NATO, o reacție la o amenințare nucleară presupune consultarea Consiliului Nord-Atlantic. În practică, deciziile sunt însă coordonate în special de Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Răspunsul poate fi discutat colectiv, dar fiecare stat își păstrează controlul suveran asupra propriilor arme.

„Principiul de bază rămâne același: descurajarea reciprocă. Fiecare parte știe că un atac nuclear ar duce la distrugerea ambelor tabere, ceea ce îl face, teoretic, imposibil de justificat”, explică expertul.

China, India și Pakistan: abordări diferite ale doctrinei nucleare

China declară oficial o politică de „non-utilizare primă”, potrivit căreia nu va fi prima care va folosi armele nucleare. Cu toate acestea, Beijingul și-a extins semnificativ arsenalul în ultimii ani, inclusiv prin dezvoltarea de rachete balistice mobile și submarine cu propulsie nucleară.

În India și Pakistan, decizia de utilizare aparține Consiliului Național de Comandă, condus de prim-ministru. Ambele state susțin public aceeași doctrină de nefolosire preventivă, deși tensiunile reciproce au generat, de-a lungul timpului, numeroase situații de alertă.

Lecțiile istoriei: tratate, linii fierbinți și controlul armamentului

După criza rachetelor din Cuba din 1962, au fost create mai multe mecanisme de prevenire a unui război nuclear accidental, inclusiv linii directe de comunicare între Washington și Moscova.

Tratatul START a limitat numărul de rachete intercontinentale și a introdus obligația de notificare a testelor. Pe lângă acordurile diplomatice, tehnologia modernă – de la sateliți la sisteme de interceptare – permite monitorizarea continuă a potențialelor amenințări.

Rusia: „valiza nucleară” și riscurile de escaladare

Lanțul decizional rusesc se bazează pe celebra servietă nucleară aflată la președinte, sincronizată cu cele deținute de ministrul apărării și de șeful Statului Major. Acestea nu conțin un buton fizic, ci un sistem criptat de autentificare și transmitere a ordinelor.

„Deși Rusia menționează tot mai des posibilitatea unui atac preventiv, costurile politice, diplomatice și strategice ar fi uriașe”, subliniază Hara. Țări precum China și India, considerate parteneri importanți ai Moscovei, ar putea reacționa negativ la o astfel de escaladare.

În același timp, demonstrațiile de forță ale aliaților occidentali – precum expunerea unui submarin american din clasa Virginia în Gibraltar – sunt concepute tocmai pentru a reafirma capacitatea de reacție a NATO.

Ce s-ar întâmpla în cazul unui conflict nuclear

Simulările realizate de cercetători arată că un schimb masiv de focoase ar putea declanșa o „iarnă nucleară”, cu scăderea bruscă a temperaturilor globale, colaps agricol și pierderi de vieți omenești la scară planetară.

Există adăposturi și buncăre pentru scenarii extreme, dar, potrivit experților, acestea nu ar putea compensa distrugerile globale. În prezent, o mare parte din puterea de distrugere a fost înlocuită cu arme convenționale avansate: drone, rachete hipersonice și atacuri cibernetice asupra infrastructurilor critice.

În pofida retoricii tot mai dure, probabilitatea declanșării unui război nuclear rămâne scăzută. Protocoalele de verificare, structurile de comandă și riscurile politice asociate acționează ca factori de descurajare.

Filmul A House of Dynamite transformă frica într-un thriller captivant, dar realitatea e mult mai complexă: deciziile nucleare nu se iau în câteva secunde, iar controlul global asupra acestor arme este mult mai robust decât lasă să se înțeleagă scenariile hollywoodiene.