Actul de naștere al României moderne: Un calcul geopolitic al marilor puteri

Deși, în perioada comunistă, fondarea statului român era adesea prezentată ca o realizare exclusivă a forței creatoare și mobilizatoare a poporului, realitatea istorică arată o dependență semnificativă de contextul internațional și, mai ales, de voința Marilor Puteri europene. Este adevărat că diplomația și grupurile patriotice românești au jucat un rol covârșitor în eforturile de lobby la nivel internațional.

Fără anumite evenimente norocoase din istorie și fără ca situația geopolitică să o impună la acel moment, Unirea Principatelor probabil nu ar fi avut loc în 1859, iar destinul națiunii române ar fi fost cu totul altul. De altfel, actul de naștere al României moderne nu a fost semnat odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, așa cum este adesea crezut, ci cu aproximativ jumătate de an mai devreme, în august 1858, când Marile Puteri au decis formarea unui stat-tampon împotriva ambițiilor Rusiei țariste.

Europa secolului al XIX-lea: contextul nașterii României moderne

Mijlocul secolului al XIX-lea găsea Europa într-o perioadă de profunde transformări, marcată de Revoluția Industrială, o creștere demografică accelerată și frământări naționale și sociale intense, culminând cu valul revoluționar din 1848 și afirmarea liberalismului, naționalismului și a mișcărilor muncitorești. Existau discrepanțe notabile între Europa Occidentală și cea răsăriteană. Balcanii se aflau sub dominație otomană, iar Principatele Române erau împovărate de o dublă suzeranitate: cea otomană și protectoratul rusesc.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, boierii patrioți români căutau căi de modernizare, dorind să iasă de sub tutela apăsătoare a Imperiului Otoman și să creeze un stat puternic și civilizat. Decalajul dintre români și popoarele occidentale era de aproape un secol la începutul anilor 1800. O nouă elită românească se formase, în special prin trimiterea copiilor la studii în centre culturale precum Viena, Paris sau Berlin.

Acești tineri intelectuali au depus eforturi considerabile pe plan politic, social și cultural pentru modernizarea Principatelor. Cu toate acestea, românii erau puternic dependenți de contextul internațional și de condițiile geopolitice. Această realitate a fost dureros de evidentă în timpul Revoluției de la 1848, când, fără sprijin și înconjurați de puteri ostile precum Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, revoluționarii români au fost înfrânți.

Mai mult, înfrângerile otomanilor și presiunea constantă a Rusiei au adus Principatele în situația de a servi doi stăpâni. În 1829, de exemplu, Principatele Române au intrat sub ocupație rusească. Țariștii au elaborat Regulamentele Organice, prima constituție cu elemente moderne din istoria românilor, însă intenția era de a facilita, pe viitor, integrarea Principatelor în Imperiul Rus. Ulterior, după Convenția de la Balta Liman din 1849, un acord ruso-turc, autonomia obținută prin revoluțiile pașoptiste a fost anulată, iar soarta poporului român părea pecetluită.

Războiul Crimeei și șansa neașteptată

Atunci, românii au avut parte de ceea ce s-ar putea numi un „noroc chior” al istoriei. În 1853, izbucnește Războiul Crimeei, un conflict pan-european declanșat de atacul Rusiei asupra Imperiului Otoman. Mari Puteri precum Anglia, Franța și Sardinia au intervenit de partea otomanilor. Francezii, în special, erau preocupați de expansiunea rusească și de ambițiile țariste în Europa, considerând esențială menținerea integrității Imperiului Otoman.

După o serie de bătălii dificile și în urma morții țarului, orașul Sevastopol a fost cucerit de forțele aliate. În 1856, a urmat Congresul de Pace de la Paris. Semnificația acestui eveniment pentru români este imensă: tratatul semnat la 30 martie 1856 a reconfigurat ordinea europeană, limitând influența rusească în Balcani și garantând integritatea Imperiului Otoman. Pentru prima dată, Principatele Române au intrat cu adevărat în planurile geostrategice ale Marilor Puteri occidentale, în special ale Franței.

Prin acest tratat de pace, Moldova și Țara Românească au scăpat de protectoratul rusesc și au intrat sub garanția colectivă a Marilor Puteri. Napoleon al III-lea, în particular, a văzut în Principatele Române o oportunitate de a crea un stat tampon, menit să aducă stabilitate în zona balcanică și să contracareze ambițiile rusești, o decizie fundamentată pe calcule strict strategice, militare și politice.

A fost o şansă unică în condiţiile în care occidentalii doreau organizarea unei bariere în faţa expansionismului rus în Europa. Principatele au fost văzute ca o extensie a Europei moderne în estul Europei. Practic, începând cu 1856, spaţiul românesc extracarpatic se regăseşte pe harta politică europeană. Principatele nu mai sunt un teritoriu otoman în sensul strict al cuvântului, ci un teritoriu european intrat în garanţia colectivă a Marilor Puteri. Problema reorganizării Principatelor la Congresul de Pace a reprezentat o oportunitate extraordinară. Refugiaţii, în special cei munteni, au făcut un lobby insistent pe lângă Napoleon al III-lea pentru unirea Principatelor sub garanţie franceză, văzută drept unica modalitate de a scăpa de sub protectoratul rus sufocant. Prof. dr. Iulian Nechifor

Astfel, fără să-și dea seama și fără să-și dorească, ambițiile rusești în Balcani au contribuit decisiv la fondarea statului român modern. Dacă Rusia nu ar fi amenințat constant interesele otomanilor, Principatele Române ar fi rămas, cel mai probabil, niște zone de mic interes la marginea Europei Orientale. Nimeni nu și-ar fi bătut capul cu soarta lor. Însă, după Războiul Crimeei și demonstrațiile de forță ale Rusiei, care îngrijorau marile capitale europene, Principatele au căpătat o importanță geostrategică și economică majoră.

Statutul internațional al Moldovei și Țării Românești a devenit o problemă a echilibrului european. Importatoare de grâne românești, Anglia dorea să scoată circuitul cerealier de sub amenințarea interceptării sale de către Rusia, stăpână a Deltei Dunării, de îndată ce interesele Petersburgului ar fi cerut-o. În același timp, libertatea de navigație pe Dunăre și crearea unei zone tampon durabile între Rusia și Imperiul Otoman îndreptau interesul marilor puteri europene asupra statutului Principatelor dunărene. Florin Constantiniu, în „O istorie sinceră a Poporului Român”

Convenția de la Paris din 1858: Actul de naștere al statului român modern

Această șansă rară în istoria românilor a fost exploatată la maximum de patrioții români. Aceștia s-au mobilizat exemplar și au depășit obstacolele atât prin intermediul Divanurilor Ad-Hoc, consultând poporul cu privire la Unire, cât și la nivel internațional, reușind să convingă că unirea Moldovei și Țării Românești într-un stat-tampon între Rusia și Imperiul Otoman reprezenta o soluție geopolitică viabilă. Totuși, ultimul cuvânt le-a aparținut Marilor Puteri europene, care au cântărit cu atenție situația, bazându-se pe interese economice și politice, nu pe simpatii.

La doi ani după încheierea păcii de la Paris, în aceeași capitală a celui de-al Doilea Imperiu Francez, a fost luată decizia finală privind chestiunea românească. Pe 19 august 1858, a fost semnată „Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei”, cunoscută mai simplu ca „Convenția de la Paris”. Acesta a reprezentat actul de naștere al statului român modern, punând bazele unirii Principatelor Dunărene, conform hotărârilor prealabile din Congresul de Pace de la Paris din 1856. Convenția, compusă din 44 de articole, reglementa modul de funcționare al noului „stat-tampon” de la Dunăre, reflectând interesele Marilor Puteri.

Articolul 1 prevedea o unire parțială a Principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, precizând totodată că cele două Principate rămâneau sub suzeranitatea otomană:

„Principatele Moldaviei și Valahiei constituite d'acum înainte sub numirea de «Principatele-Unite Moldavia și Valahia,» rămân puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”, se arată în textul original.

Articolul 2 era cel mai important, garantând autonomia Principatelor. Practic, Moldova și Valahia erau protejate de ambițiile otomane, rusești sau habsburgice prin garanția colectivă a Marilor Puteri. Articolul 3 a fost, de asemenea, crucial și a fost speculat cu o inteligență deosebită de români. Acesta descria modul de alegere a domnitorilor, stipulând că fiecare Principat va avea un domnitor separat:

„Puterile publice voru fi încredințate, în fiecărui Principatu, unui Hospodaru sau unei Adunări elective ce voru lucra în cadurile prevăzute de această convenție cu concursulu unei comisii centrale, comuna ambeloru Principate”, se arăta în textul Convenției.

Nu se preciza nicăieri că domnitorii nu puteau fi una și aceeași persoană, un aspect pe care oamenii politici români l-au speculat genial. Articolul 27 stabilea formarea unei Comisii Centrale la Focșani, compusă din câte 8 membri pentru fiecare Principat, iar articolul 38 prevedea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul tot la Focșani. Articolele 42, 43 și 44 reglementau formarea unei miliții comune celor două Principate, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii ambelor Principate.

Convenția a fost semnată de reprezentanții Angliei, Franței, Prusiei, Sardiniei, Imperiului Otoman, Imperiului Țarist și Imperiului Habsburgic. Ulterior, românii au reușit să transforme a doua jumătate a secolului al XIX-lea într-o epocă de aur a statului român modern. Norocul a continuat să fie de partea românilor, inclusiv în 1877, când s-a ivit ocazia participării la Războiul Ruso-Turc, care a adus României independența.

Explorează subiectele:

Principatele Unite Războiul Crimeei Convenția de la Paris (1858)

Distribuie Distribuie Comentarii