Adevărurile despre comunism care nu se predau nici la școală. Rebeliunile și cazul dramatic al electricianului care l-a sfidat pe dictator

Românii s-au ridicat împotriva regimului comunist cu șapte ani înainte ca Revoluția din decembrie 1989 să aibă loc. Luptau cu regimul, demult, sătui de cozi, de privațiuni și aberantul cult al personalității. Această luptă nu apare în manuale.

Pentru majoritatea românilor, regimul comunist a fost curmat brusc în 1989 de o revoltă populară iscată spontan la Timișoara și, mai apoi, la București. Alții cred într-o lovitură orchestrată de „agenturi străine”, după retorica ceaușistă. Adevărul, pe care nu-l găsim nici măcar în manualele școlare, este acela că regimul comunist nu a căzut din cauza unui protest spontan și nici nu s-a prăbușit brusc. Regimul comunist era în cădere liberă de aproape un deceniu.

Din anul 1983, românilor le ajunsese cuțitul la os. Unii au reușit să îndure mai mult, alții ar fi îndurat poate până astăzi, dar au fost și cei care au decis să lupte împotriva regimului încă de la începutul anilor '80. Și nu au fost puțini deloc. Poveștile lor și această luptă contra regimului, din păcate, nu sunt predate în școli și apar doar în lucrări de specialitate și mai puțin în cele de popularizare.

Din miile de români care au protestat în anii '80 contra regimului, sub diferite forme, am ales un exemplu concret. Nu este unul dintre disidenții foarte cunoscuți precum Paul Goma sau Doina Cornea, despre care foarte mulți români au aflat încă de dinainte de 1989, ci este din categoria oamenilor de rând, a celor despre care s-a vorbit cel mai puțin în anii de după comunism. Oameni simpli, care au recurs uneori la metode extreme de protest, care și-au pus viața în pericol, sătui de regimul comunist.

Un popor batjocorit și înfometat care suporta tot mai greu dictatura

La începutul anilor '80, România avea probleme economice serioase. Industria megalomanică a lui Ceaușescu devenise o gaură neagră în care se pierdeau resurse și sume uriașe de bani. Practic, Ceaușescu se împrumuta la băncile „imperialiste și decadente” din Occident pentru a-și ține în viață fabricile-mamut. „Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor întreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, preciza Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.

Supărat că i se cere din partea organismelor internaționale să dea drepturi și libertăți cetățenești, Ceaușescu renunță până și la clauza națiunii celei mai favorizate, oferită de americani, dar se ambiționează și plătește integral datoria externă la BIRD. Evident, ambiții megalomanice pe seama poporului român. Pentru a putea achita creditul și, mai ales, pentru a face economia să meargă, Ceaușescu a introdus măsuri draconice. Românii au fost puși să mănânce pe cartelă. Rația alocată fiecărui român era următoarea: 300 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de brânză pe lună, circa 10 ouă pe lună și 500 de grame de carne de porc sau vită pe lună, 1 kg de carne de pasăre pe lună, 100 de grame de unt în fiecare lună, 1 kg de zahăr, 1 litru de ulei și 1 kg de făină. Dar fiindcă Ceaușescu dădea mâncarea românilor în URSS pentru a face rost de materii prime pentru industria sa falimentară, nici măcar produsele de pe cartelă nu se mai găseau așa ușor.

Evident, erau activiștii de partid, securiștii și toți oamenii sus-puși ai regimului care știau să se descurce și profitau de statut, dar și copiii de țăran sărac care oricum știau ce înseamnă foamea și îndurau mai ușor. Românii erau nevoiți să se descurce cum puteau, cu alimente pe sub mână, cu produse aduse fraudulos de la țară și multe altele, doar pentru a-și hrăni familiile. Totodată, a fost redusă furnizarea de energie electrică și termică. Oamenii înghețau în apartamentele din plăci, la temperaturi care scădeau iarna și sub 12 grade. Apa caldă se dădea doar două ore pe zi, iar la etajele superioare, de multe ori, nu ajungea deloc. Curentul se oprea la început câte o oră pe zi, iar mai apoi de mai multe ori pe zi, fără niciun plan, fără niciun avertisment sau logică. Oamenii ajunseseră la suprasaturație. Se trezeau cu noaptea în cap pentru a sta la cozi interminabile. Se băteau efectiv pe aripi, gheare și „adidași” de porc.

„Cozile interminabile deveniseră un program zilnic de stres, încât oamenii ajunseseră la o stare de insuportabilitate: «...Viaţa este „luminoasă”, ne face să nu mai avem timp de noi. Atât e de luminoasă încât tot timpul trebuie să stai pe la cozi, să pândeşti din zori şi până în noapte, poate va aduce ceva de mâncare... Viaţa asta ne-a abătut de la obiceiurile fireşti... Când aduce din când în când câte ceva, câte foarte puţine pentru câtă lume este, să vezi ce înghesuială, păruială, înjurături... Cam aşa păţim noi în „Epoca de aur”»”.

Cu o aprovizionare deficitară, alimente insuficiente şi de slabă calitate, îmbulzeli zilnice în goana obţinerii unui colţ de pâine şi a unui kilogram de carne, timpul petrecut la cozi devenise un stil de viaţă pentru majoritatea populaţiei. Pe acest fond al diminuării produselor de bază se mai adăugau şi măsurile absurde de reducere a curentului electric şi a gazelor în locuinţe. Apăreau restricţii din ce în ce mai mari la încălzirea locuinţelor, lampa cu gaz revenea ca mijloc de iluminat, apa caldă era distribuită 2-3 ore pe zi, căzile erau umplute cu apă pentru a fi folosită la toalete, iluminatul public era drastic diminuat, iar emisiunile TV se reduceau la două ore seara, şi acelea dominate de programele omagiale dedicate lui Nicolae Ceauşescu.

„Absurdul maxim al acelor ani mai consta şi în faptul că iluminatul public şi consumul casnic reprezentau maximum 10% din consumul total de electricitate şi gaze, iar partidul continua să ia măsuri severe tocmai în acest sector care afecta milioane de cetăţeni”, preciza specialistul Mihai Floroiu în „Forme de opoziţie politică în anii ’80: scrisori, inscripţii şi manifeste anti-ceauşiste”, din anuarul IICMER.

Dacă o bună parte a românilor de rând (fără să luăm în calcul politrucii și oamenii partidului care o duceau bine), deși profund nemulțumiți și sătui de ceea ce trăiau, îndurau în tăcere de frică, alții efectiv nu au mai suportat și s-au ridicat fățiș în fața regimului. Pe scurt, așa cum arată specialiștii, românii s-au ridicat împotriva regimului, sub diverse forme, cu aproape un deceniu înaintea Revoluției din 1989. Practic, Revoluția a fost apogeul nemulțumirii, o explozie a unui popor obijduit.

„Criza economică şi de sistem din anii ’80 deschidea o nouă prăpastie între Partidul Comunist şi societatea românească(...) În pofida supunerii, fricii sau acceptării unor restricţii economice majore, apăreau din ce în ce mai des în spaţiul public voci critice care se ridicau împotriva necondiţionatului control al puterii politice. Reacţiile de opoziţie împotriva lui Ceauşescu au izvorât de cele mai multe ori din prea-plinul unor conştiinţe care refuzau pasivitatea colectivă şi frica viscerală provocată de brutalitatea aparatului de represiune. Rezistenţa şi împotrivirea românilor au fost frecvente şi exprimate în diferite forme: comentarii politice negative sau ostile, distrugerea unor monumente şi simboluri comuniste, realizarea de inscripţii sau lozinci împotriva regimului, scrisori anonime, distribuirea de manifeste, publicarea unor ziare clandestine, proteste deschise sau sinucideri în locuri publice”, preciza în aceeași lucrare Mihai Floroiu.

„Călăule, nu te vrem conducător”

Pe 10 martie 1983, un autoturism Dacia 1300 a traversat centrul Bucureștiului, prin fața Comitetului Central. Ceea ce au văzut bucureștenii, dar mai ales milițienii din Capitală, i-a șocat profund. Pe mașină se aflau ancorate pancarte și un portret al lui Nicolae Ceaușescu, înconjurat cu panglici de înmormântare și simboluri care sugerau doliul.

Poveste crudă din iadul roşu. Torturat în închisorile comuniste şi lipsit de pensie pentru că a fost profesor de teologie

„Cerem judecarea familiei Ceauşescu pentru dezastrul economic al ţării. Jaf, crime şi uzurpare”, „Călăule, nu te vrem conducător”, erau doar o parte dintre mesajele scrise cu litere de tipar pe acele pancarte. „Maşina se transformase într‑un adevărat carusel, cu panglici negre de înmormântare şi steaguri (unul tricolor şi unul al partidului) care fluturau şi cereau demisia lui Ceauşescu de la conducerea ţării”, arată Mihai Floroiu în lucrarea citată anterior.

La volan se afla electricianul Ioan Bugan din Tecuci, în vârstă de 47 de ani. Era căsătorit și avea trei copii. Era unul dintre românii care nu au mai putut îndura regimul și au decis să ridice glasul. Propriu-zis, Bugan a plecat de acasă, din Tecuci, cu mașina personală, către București, într-o încercare disperată de a sădi curajul în inima bucureștenilor și a-i îndemna să-l dea jos pe Ceaușescu. Totodată, dorea ca gestul său extrem să fie cunoscut la nivel internațional.

Odată ajuns în Piața Unirii, a scos și a montat pancartele și tabloul pe mașină și a circulat cu viteză redusă, aruncând pe fereastră manifeste împotriva regimului Ceaușescu. Totodată, sufla dintr-un fluier metalic pentru a atrage atenția oamenilor și, spera el, a provoca revolta. Oamenii s-au adunat „ca la urs”. Nu le venea să creadă. Efectiv, mijloacele de transport în comun s-au oprit, iar oamenii veneau să vadă grozăvia. Nimeni nu mai îndrăznise să facă așa ceva în mijlocul capitalei. În loc să se revolte, cum se aștepta Bugan, oamenii erau siderați și speriați.

În zona Spitalului Colțea, Bugan a fost zărit de milițieni, care i-au blocat imediat mașina. A urmat supliciul pentru Ioan Bugan, un supliciu asumat. „Când am ajuns în curtea Miliţiei au început să mă lovească toţi cu picioarele. Între timp, un căpitan s‑a apropiat pe la spate şi m‑a lovit puternic în urechea dreaptă şi din acel moment mi‑am pierdut auzul pentru tot restul vieţii!”, preciza Bugan, citat în anuarul IICCMER.

Torturat, spânzurat în lanțuri, cu familia hărțuită, Bugan a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Totuși, protestul electricianului din Tecuci nu a fost în van. Cazul său a ajuns cunoscut la Europa Liberă și, mai apoi, s-a răspândit în toată Europa. Ziarele occidentale vuiau de ceea ce se întâmplase în centrul Bucureștiului.

„Acesta este programul tembel al lui Ceaușescu”

Bugan nu era la prima ciocnire cu regimul. Totul a început în 1961, când a încercat să fugă din țară cu trei prieteni, nemulțumiți de colectivizare și de comunism, în general. A încercat să deturneze un avion și să ajungă în Italia. A făcut opt ani de pușcărie. A stat liniștit aproximativ 15 ani. Ulterior, nemulțumit de bătaia de joc a comuniștilor, s-a revoltat din nou. Ceea ce l-a determinat să se ridice din nou împotriva regimului a fost o experiență cumplită avută în spitalele românești. Se spune că unul dintre copii a fost internat cu o problemă medicală. Așa că, inițial, s-a apucat să scrie manifeste prin care denunța regimul ceaușist.

IICCMER: Cum se justifică amnistia mascată a torționarului Tudor Stănică, timp de 19 ani? Condamnat la 10 ani, a executat un an și cinci luni

„Tensiunea şi furia de a se răzbuna cresc pe zi ce trece la noi în ţară. Pentru distrugerea şi ruinarea economiei naţionale se face vinovată numai familia Ceauşescu. La indicaţiile preţioase pe care le-a dat am ajuns la faliment [...]. Situaţia din ţara noastră s-a deteriorat complet, toţi am ajuns la disperare, dezastrul economic care domneşte, minciuna care stă la un loc de frunte, şomajul, rafturile magazinelor alimentare sunt goale, trenuri suspendate pentru a face şicane bieţilor navetişti ca să-i oblige să muncească la CAP cu 15-30 lei zi muncă când o butelie a ajuns 100-150 lei, iar carnea 50 lei kg şi o 100 lei kg de caş, bieţii noştri copilaşi, curentul electric întrerupt, puii de găină mor de frig, viţeii şi mieii mor, bietele animale... Pentru 1.000 lei economie pierd sute de mii lei şi vor să crească producţia de animale. Acesta este programul tembel al lui Ceauşescu şi a priceputei sale soţii Elena Doctor. Acest om pervers şi mincinos, hermafrodit în ideile sale a adus ţara la prăpastie [...]. O exploatare mai cruntă şi mai odioasă ca în perioada lui Nicolae Ceauşescu nu s-a cunoscut vreodată”, scria într-unul dintre aceste manifeste.

Bugan le distribuia peste tot. Acestea au ajuns de la Oneşti la Târgu Secuiesc și de la Braşov la Câmpina și Ploieşti. Bugan nu a fost singurul care s-a ridicat împotriva regimului. El a fost printre cei mai vocali și, mai ales, direcți prin protestul său de la București. Dar mii de români au protestat în diferite moduri, de la manifeste, la denunțuri către Europa Liberă și gesturi extreme, precum sinuciderile în public. Până și elevii s-au ridicat împotriva lui Ceaușescu. Este cunoscut cazul lui Mugur Călinescu, elevul de 17 ani din Botoșani care a scris manifeste anticomuniste chiar pe sediul Comitetului Județean de Partid din localitate.

Au fost numeroși tineri din alte zone ale țării care, de asemenea, au scris mesaje anticomuniste. Au fost cazuri brutale în care mașinile de pâine erau efectiv blocate de oamenii disperați. „Maşinile care transportau pâine şi trebuiau să aprovizioneze mai multe centre au fost blocate de populaţie la primul centru, iar echipajul obligat să descarce acolo întreaga cantitate din maşină, astfel încât centre mai îndepărtate au rămas neaprovizionate. De asemenea, au existat cazuri în care maşinile au fost oprite chiar în stradă, iar echipajul, deşi nu avea nici calitatea şi nici formele legale necesare, a fost silit de populaţie să procedeze la vinderea pâinii direct din maşină”, se arăta într-un raport al Securității din București. Țara fierbea, dar comuniștii au pus „batista pe țambal”, ascunzând totul, inclusiv de Ceaușescu, cu speranța că Securitatea îi va potoli pe oameni.