Războiul pe care Israelul l-a declanșat vinerea trecută urmărește anihilarea programului nuclear iranian. Oficialii israelieni acuză Iranul că urmărește dezvoltarea unei arme nucleare, un lucru pe care Teheranul îl neagă. Israelul are însă propriul său program secret de arme nucleare, unul pe care nu îl recunoaște public, dar care, cred unii experți, este de asemenea în expansiune, scriu New York Times și Foreign Policy.

Eșecul Iranului în menținerea secretului aspirațiilor sale nucleare contrastează cu experiența Israelului, primul și singurul stat din Orientul Mijlociu care a dobândit arme nucleare.

Israelul și-a construit armele nucleare în anii 1960, într-un secret aproape absolut – încercând să inducă în eroare până la un punct chiar guvernul SUA, cu privire la activitățile și obiectivele sale, au observat într-o analiză pentru revista Foreign Policy Avner Cohen și William Burr, doi cercetători în domeniul nuclear.

„Din perspectiva unei poziții diplomatice oficiale, israelienii nu vor confirma sau nega” arsenalul lor nuclear, a explicat pentru New York Times Alexander K. Bollfrass, expert în securitate nucleară la Institutul Internațional pentru Studii Strategice din Londra.

În schimb, Israelul a declarat că nu va fi prima țară care va „introduce” arme nucleare în Orientul Mijlociu.

Această formulare deliberat vagă reprezintă ceea ce Bollfrass a numit ascunderea a ceea ce este „în mod clar un program de arme nucleare”.

Cohen și Burr au concluzionat că Israelul este o putere nucleară unică.

În timp ce toate celelalte puteri nucleare și-au făcut public statutul, Israelul nu a făcut acest lucru. Un acord secret din 1969 între președintele american Richard Nixon și prim-ministra israeliană Golda Meir a oferit o acoperire.

Opacitatea a devenit un scut pentru excepționalismul nuclear al Israelului, au observat cei doi cercetători.

Cât de mare este arsenalul nuclear al Israelului

Israelul deține cel puțin 90 de focoase nucleare și suficient material fisionabil pentru a produce încă câteva sute, potrivit estimărilor Centrului pentru Controlul Armelor și Neproliferare și Inițiativei privind Amenințarea Nucleară, două organizații de cercetare din domeniu.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică, organismul de supraveghere nucleară al Organizației Națiunilor Unite, a evaluat că 30 de țări sunt capabile să dezvolte arme nucleare, dar se știe că doar nouă le dețin.

Israelul deține al doilea cel mai mic arsenal dintre cele nouă țări, devansând doar Coreea de Nord, potrivit unei alte organizații din domeniu, premiate în 2017 cu Nobelul pentru Pace – Campania Internațională pentru Abolirea Armelor Nucleare (ICAN).

Potrivit experților, Israelul ar putea lansa arme nucleare din avioane de luptă, submarine sau din lansatoarele terestre de rachete balistice.

Israelul este una dintre cele cinci țări – alături de India, Pakistan, Coreea de Nord și Sudanul de Sud – care nu este semnatară a Tratatului ONU de neproliferare nucleară.

Acordul, care a intrat în vigoare în 1970, obligă guvernele să promoveze utilizarea pașnică a energiei nucleare și să prevină răspândirea armelor nucleare.

Iranul este semnatar al tratatului, deși Israelul și puterile mondiale au acuzat Teheranul de încălcarea acestuia prin îmbogățirea inutilă a uraniului la niveluri suficient de ridicate pentru a construi o armă nucleară.

Israelul ar trebui să renunțe la armele sale nucleare pentru a semna tratatul, care recunoaște doar cinci țări ca state cu statut nuclear oficial: Marea Britanie, China, Franța, Rusia și Statele Unite – membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.

Toate au detonat o armă nucleară până în 1967, data limită prevăzută în tratat pentru a se califica pentru această desemnare.

De când are Israelul arme nucleare

Liderii israelieni au intenționat să construiască un arsenal nuclear pentru a asigura supraviețuirea țării la scurt timp după înființarea acesteia în 1948, în urma Holocaustului, conform documentelor istorice citate de New York Times.

Comisia israeliană pentru energie atomică a fost înființată în 1952, iar primul său președinte, Ernst David Bergmann, a declarat că o bombă nucleară ar asigura „că nu vom mai fi niciodată duși ca mieii la abator”, potrivit Bibliotecii virtuale evreiești.

Cercetătorii cred că Israelul a început să construiască un sit de dezvoltare a armelor nucleare în 1958, în apropierea orașului Dimona din sudul Israelului.

Un raport recent declasificat al serviciilor de informații americane din decembrie 1960, întocmit de Joint Atomic Energy Intelligence Committee, a afirmat că proiectul Dimona includea o instalație de reprocesare pentru producerea plutoniului.

Raportul a concluzionat că proiectul avea legătură cu dezvoltarea de arme nucleare.

În jurul anului 1967, Israelul a dezvoltat în secret capacitatea de a construi explozibili nucleari, potrivit Asociației pentru Controlul Armelor.

Israelul nu se numără printre cele peste 30 de țări – toate din Europa sau Asia – considerate a fi protejate de așa-numita umbrelă nucleară a Statelor Unite. Această protecție nu servește doar ca un mijloc american de descurajare împotriva adversarilor, ci urmărește și să încurajeze țările să nu își dezvolte propriile arme nucleare.

Experții au declarat că faptul că Israelul nu face parte din umbrela nucleară americană a fost o altă recunoaștere tacită a faptului că Israelul are propriile arme atomice și nu are nevoie de protecție sau descurajare.

„În cele din urmă, există un sentiment de responsabilitate că securitatea Israelului aparține Israelului, iar ei vor face ceea ce este necesar pentru a asigura acest lucru”, a declarat Bollfrass.

A folosit Israelul armele sale nucleare în război?

Acest lucru nu s-a întâmplat.

Biblioteca Virtuală Evreiască, considerată drept una dintre cele mai cuprinzătoare enciclopedii evreiești din lume, a citat rapoarte conform cărora Israelul și-a pregătit bombele nucleare în timpul războaielor arabo-israeliene din 1967 și 1973, dar armele nu au fost utilizate.

În ultimii 50 de ani au existat câteva rapoarte conform cărora Israelul și-a testat armele nucleare în situri subterane, inclusiv în deșertul Negev din sudul Israelului.

Cel mai proeminent episod – și unul care rămâne în dezbatere – a avut loc în septembrie 1979, când un satelit american conceput pentru a detecta exploziile nucleare a raportat o dublă străfulgerare în apropierea locului unde se întâlnesc oceanele Atlantic de Sud și Indian.

Unii oameni de știință cred că evenimentul a fost probabil rezultatul unui test nuclear efectuat de Israel sau de Africa de Sud, sau posibil de ambele.

Israelul a negat implicarea în ceea ce este cunoscut drept incidentul Vela, de la numele satelitului.

În jurnalele de la Casa Albă ale fostului președinte Jimmy Carter, publicate în 2010, se menționa „convingerea crescândă” la acea vreme că Israelul a testat o explozie nucleară în apropierea extremității sudice a Africii de Sud.

Dar acest lucru nu a fost niciodată dovedit, iar „documentele relevante pentru incidentul Vela sunt încă clasificate”, au scris cercetătorii Avner Cohen și William Burr în 2020, citând jurnalele.

Unde își construiește Israelul armele nucleare

Programul de arme nucleare al Israelului a fost dezvoltat la situl de lângă Dimona.

Experții au declarat că inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică nu au fost niciodată la locul respectiv și că nu există niciun acord cu Israelul care să permită agenției de supraveghere a ONU să îl monitorizeze.

Fotografiile din satelit arată noi construcții la Dimona în ultimii cinci ani. Potrivit experților, instalația este în curs de reparații, pentru o modernizare foarte necesară.

De asemenea, unii experți cred că Israelul construiește un nou reactor la Dimona pentru a-și spori capacitatea nucleară.

Un raport publicat săptămâna aceasta de Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm a declarat că Israelul pare să modernizeze un reactor de acolo pentru a produce plutoniu, care poate fi utilizat atât pentru arme nucleare, cât și în anumite scopuri pașnice.

Din cauza secretului său, Dimona a fost mult timp un simbol al fascinației și, pentru unii, al furiei cu privire la programul de arme nucleare al Israelului.

În cadrul unui eveniment public rar desfășurat acolo în 2018, prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, l-a folosit ca fundal pentru a avertiza inamicii că „cei care amenință să ne extermine se pun într-un pericol similar și, în orice caz, nu își vor atinge scopul”.

„Nu suntem un satelit al Americii și nu vom fi niciodată un satelit”

Raportul recent declasificat al Joint Atomic Energy Intelligence Committee (JAEIC) din decembrie 1960 este primul și singurul raport cunoscut al serviciilor de informații americane care a afirmat corect și fără echivoc că proiectul nuclear israelian de la Dimona includea o instalație de reprocesare pentru producția de plutoniu și ar fi fost astfel legat de producerea de arme nucleare.

Toate rapoartele ulterioare cunoscute ale serviciilor de informații americane au tratat chestiunea reprocesării ca fiind nesoluționată până la sfârșitul anilor 1960, când Israelul a atins pragul capacității de a deține arme nucleare, iar SUA și Israelul au ajuns la un acord secret pentru a accepta statutul său de putere nucleară nedeclarată, arată o analiză a National Security Archive , o instituție non-profit de cercetare și arhivă.

Israelul a ajuns la acest scop în ciuda opoziției declarate a SUA.

Într-o declarație din Knesset din 21 decembrie 1960, ca răspuns la presiunile SUA, liderul israelian Ben-Gurion a confirmat construirea reactorului Dimona, dar a insistat că acesta era „un reactor de cercetare, care va servi nevoilor industriei, agriculturii, sănătății și științei”.

Negând că urmărea fabricarea de arme, un Ben-Gurion furios i-a spus ambasadorului american Ogden Reid că „nu suntem un satelit al Americii și nu vom fi niciodată un satelit”.

Declarația lui Ben-Gurion, au observat cei doi cercetători, Avner Cohen și William Burr, a devenit baza unei strategii pe care Israelul a folosit-o ani de zile ori de câte ori inspectorii americani vizitau Dimona.

Pentru a face această poveste credibilă, Israelul s-a angajat într-o campanie de dezinformare completă. Acest lucru a necesitat nu numai ascunderea uzinei subterane de separare, ci și camuflarea altor componente ale sitului Dimona pentru a oferi o imagine credibilă, dar falsă, a reactorului și a utilizării sale.

Această operațiune a fost una complexă din punct de vedere politic și tehnic. Înainte de sosirea oricărei echipe americane în vizită, personalul de la Dimona investea săptămâni întregi de eforturi pentru a face înșelăciunea credibilă, au subliniat cei doi cercetători.

Între 1961 și 1969, Statele Unite au efectuat opt vizite de inspecție la Dimona; șapte dintre acestea au avut loc după ce John F. Kennedy a obligat Israelul să accepte vizite regulate în 1963. Succesorul său, Lyndon B. Johnson, a continuat efortul.

Până în 1965, Israelul își finalizase uzina subterană ultra-secretă de separare; până în 1966, începuse să producă plutoniu de calitate militară; iar în ajunul războiului din 1967, Israelul asamblase primele sale dispozitive nucleare.

Cu toate acestea, toate rapoartele vizitelor SUA din această perioadă susțineau că nu au găsit dovezi directe sau indirecte discernabile ale activităților legate de arme. În toate cele trei vizite, echipele SUA erau încrezătoare în concluziile lor.

Ce au știut americanii de fapt?

Un raport din 1966 și scrisoarea care l-a însoțit a Comisiei pentru Energie Atomică abordau posibilitatea unei strategii deliberate din partea Israelului și posibilitatea existenței unei fabrici ascunse de reprocesare la fața locului sau a unui alt reactor în altă parte a Israelului.

Acesta admitea „posibilitatea ca reactorul să fi fost utilizat pentru a produce aproximativ 3 kilograme de plutoniu de la ultima vizită din ianuarie 1965”.

Ei au recomandat serviciilor de informații americane „să mențină o supraveghere constantă a întregii țări pentru a determina dacă o astfel de fabrică sau fabrici există sau sunt în curs de construire”.

Un raport al Departamentului de Stat pentru Informații și Cercetare (INR) din 9 martie 1967 a furnizat informații explozive.

Documentul rămâne în mare parte secretizat, dar nota șefului INR, Thomas Hughes, a dezvăluit că surse din Tel Aviv au raportat că Israelul avea sau era pe cale să finalizeze o uzină de separare, că uzina era situată la Dimona și că reactorul de la Dimona funcționa la capacitate maximă în scopul producerii de arme.

Potrivit raportului, sursa a indicat, de asemenea, că Israelul putea asambla arme nucleare în șase până la opt săptămâni.

Aproximativ o lună mai târziu, pe măsură ce criza din Orientul Mijlociu din 1967 atingea punctul culminant, Israelul a elaborat un plan de urgență pentru detonarea unui dispozitiv nuclear ca demonstrație a unei noi capacități în cazul „celui mai extrem scenariu”, în care existența Israelului ar putea fi în pericol grav.

Pentru a pune în aplicare planul, Israelul a asamblat în secret, pentru prima dată, două sau trei dispozitive nucleare cu implozie. Locul de asamblare se afla în altă parte a Israelului, dar echipa a utilizat plutoniul de la Dimona.

Nimeni din afară nu știa sau bănuia acest lucru la momentul respectiv, iar informația a devenit cunoscută abia în 2017, la 50 de ani după Războiul de Șase Zile, când mărturia unui actor cheie a fost publicată postum.

Cei doi cercetători subliniază că multe întrebări rămân deocamdată fără răspuns.

În primul rând, este neclar cum au putut fi înșelați ani de zile oameni de știință americani profesioniști și bine pregătiți.

În al doilea rând, la fel de neclar este când și cum au aflat exact SUA adevărul.

Legate de cele două este întrebarea-cheie: au fost păcăliți de strategia israeliană totți oficialii americani sau unii au intuit adevărul și nu l-au recunoscut?

Distribuie Distribuie Comentarii