Amenințarea stângii iliberale îngroapă definitiv SUA?

Amenințarea stângii iliberale îngroapă definitiv SUA?

„Ceva a mers foarte prost cu liberalismul occidental. În esență, liberalismul clasic crede că progresul uman este determinat de dezbateri și reforme. Cel mai bun mod de a naviga prin schimbările perturbatoare într-o lume divizată este angajamentul universal față de demnitatea individuală, piețe deschise și guvernare limitată. Cu toate acestea, o Chină resurgență își bate joc de liberalism pentru că este egoistă, decadentă și instabilă. Iar la el acasă, populiștii de dreapta și de stânga se enervează pe liberalism pentru presupusul său elitism și privilegiu”, notează The Economist .

<< În ultimii 250 de ani, liberalismul clasic a contribuit la realizarea de progrese de neegalat. Nu va dispărea în ceață, dar este supus unui test sever, la fel cum s-a întâmplat și acum un secol, când cancerele bolșevismului și fascismului au început să roadă Europa liberală din interior. Este timpul ca liberalii să înțeleagă cu ce se confruntă și să riposteze.

Nicăieri lupta nu este mai acerbă ca în ​​America, unde săptămâna aceasta Curtea Supremă a ales să nu anuleze o lege draconică și bizară împotriva avortului. Cea mai periculoasă amenințare din casa spirituală a liberalismului vine de la dreapta trumpiană. Populiștii denigrează edificiile liberale precum știința și statul de drept ca elemente de fațadă pentru un complot al deep state împotriva poporului. Subordonează faptele și rațiunea emoției tribale. Îndelungatele acuzații false, că alegerile prezidențiale din 2020 au fost furate, indică locul în care conduc astfel de impulsuri. Dacă oamenii nu își pot rezolva diferendele folosind dezbateri și instituții de încredere, recurg la forță.

Atacul stângii este mai greu de înțeles, parțial pentru că în America „liberalul” a ajuns să includă o stânga iliberală. Descriem săptămâna aceasta cum s-a răspândit, recent, un nou stil politic, din departamentele universitare de elită. Pe măsură ce tinerii absolvenți au ocupat posutir în mass-media de lux și în politică, afaceri și educație, au adus cu ei groaza de a se simți „nesiguri” și o agendă obsedată de o viziune restrânsă în a face dreptate pentru grupurile de oprimate. Au adus, de asemenea, tactici pentru a impune puritatea ideologică, neoferind platformă inamicilor și neutralizându-și aliații care depășiseră linia – cu ecouri ale statului confesional care domina Europa înainte ca liberalismul clasic să prindă rădăcini, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

La suprafață, stânga iliberală și liberalii clasici, precum The Economist, vor multe lucruri similare. Ambii cred că oamenii ar trebui să poată înflori indiferent de sexualitate sau rasă. Împărtășesc o suspiciune față de autoritate și interese înrădăcinate. Cred în faptul că schimbarea este dezirabilă.

Cu toate acestea, liberalii clasici și progresiștii iliberali ar putea fi cu greu într-un mai mare dezacord cu privire la modul de realizare a acestor lucruri. Pentru liberalii clasici, direcția precisă a progresului este incognoscibilă. Trebuie să fie spontană și de jos în sus – și depinde de separarea puterilor, astfel încât nimeni și niciun grup să nu poată exercita un control de durată. Spre deosebire de aceasta, stânga iliberală și-a pus propria putere în centrul lucrurilor, deoarece adepții săi sunt siguri că progresul real este posibil numai după ce întâi de toate s-au asigurat că ierarhiile rasiale, sexuale și de altă natură sunt demontate.

Această diferență de metodă are implicații profunde. Liberalii clasici cred în stabilirea unor condiții inițiale corecte și lăsarea evenimentelor să se desfășoare prin concurență – prin, să zicem, eliminarea monopolurilor corporative, deschiderea breslelor, reformarea radicală a impozitelor și facilitarea educației. Progresiștii văd laissez-faire-ul ca pe o pretenție pe care o folosesc puternice interese dobândite pentru a păstra statu quo-ul. În schimb, ei cred în impunerea „echității” – rezultate pe care le consideră drepte. De exemplu, Ibram X. Kendi, un universitar-activist, afirmă că orice politică daltonistă, inclusiv testarea standardizată a copiilor, este rasistă dacă ajunge să crească diferențele rasiale medii, oricât de clarificate ar fi intențiile din spatele ei.

Domnul Kendi are dreptate să dorească o politică antirasistă care să funcționeze. Dar abordarea sa lipsită de subtilitate riscă să le refuze unor copii defavorizați ajutorul de care au nevoie, iar altora șansa de a-și împlini talentele. Și persoanele, nu doar grupurile, trebuie tratate corect pentru ca societatea să înflorească. În plus, societatea are multe scopuri. Oamenii își fac griji cu privire la creșterea economică, bunăstare, criminalitate, mediul și securitatea națională, iar politicile nu pot fi judecate pur și simplu dacă promovează un anumit grup. Liberalii clasici folosesc dezbaterile pentru a identifica prioritățile și compromisurile într-o societate pluralistă și apoi folosesc alegerile pentru a stabili un curs. Stânga iliberală crede că piața ideilor este amenajată la fel ca toate celelalte. Ceea ce se pretinde a fi dovezi și argumente, spun ei, în realitate este o altă afirmare a puterii brute a elitei.

Progresiștii de școală veche rămân campioni ai libertății de exprimare. Dar progresiștii liberali cred că echitatea necesită înclinarea balanței împotriva celor privilegiați și reacționari. Asta înseamnă restricționarea libertății lor de exprimare, folosind un sistem de castă al victimizării, în care cei de sus trebuie să se diferențieze de cei cu o pretenție mai mare la justiția restaurativă. De asemenea, presupune să dai un exemplu de presupuși reacționari, pedepsindu-i atunci când spun ceva interpretat ca fiind de natură să-i facă pe alții mai puțin privilegiați și să se simtă nesiguri. Rezultatele sunt acuzarea publică, anularea și privarea de platformă.

Milton Friedman spunea, odată, că „societatea care pune egalitatea înaintea libertății nu va avea nici una nici alta”. A avut dreptate. Progresiștii iliberali consideră că au un plan pentru eliberarea grupurilor oprimate. În realitate, planul lor este o formulă pentru opresiunea indivizilor – și, în acest sens, nu difer atât de mult de planurile dreptei populiste. În diferitele lor moduri, ambele extreme pun puterea înaintea procesului, scopurile înaintea mijloacelor și interesele grupului înaintea libertății individului.

Țările conduse de lideri autoritari, pe care populiștii îi admiră, precum Ungaria sub Viktor Orban și Rusia sub Vladimir Putin, arată că puterea necontrolată este o bază proastă pentru un guvern bun. Utopii precum Cuba și Venezuela arată că scopurile nu justifică mijloacele. Și nicăieri indivizii nu se conformează de bunăvoie stereotipurilor rasiale și economice impuse de stat.

Când populiștii pun partidismul înaintea adevărului, ei sabotează un guvern bun. Când progresiștii împart oamenii în caste concurente, ei întorc națiunea împotriva ei înseși. Ambele diminuează instituțiile care rezolvă conflictele sociale. Prin urmare, recurg adesea la constrângere, oricât de mult le place să vorbească despre justiție.

Dacă liberalismul clasic este mult mai bun decât alternativele, de unde atâta zbatere în întreaga lume? Unul dintre motive este că populiștii și progresiștii se hrănesc reciproc patologic. Ura pe care fiecare tabără o resimte față de cealaltă îi aprinde propriii susținători – în beneficiul amândurora. A critica excesele propriului trib pare a fi o trădare. În aceste condiții, dezbaterea liberală este lipsită de oxigen. Să ne uităm la cazul Marii Britanii, unde politica din ultimii ani a fost consumată de faliile dintre adepții conservatori ai Brexit fără compromisuri și Partidul Laburist al lui Jeremy Corbyn.

Aspecte ale liberalismului merg împotriva firului naturii umane. Îți cer să aperi dreptul de a vorbi al adverasarilor tăi, chiar și atunci când știi că greșesc. Trebuie să fii dispus să îți pui la îndoială convingerile cele mai profunde. Întreprinderile nu trebuie protejate de criza distrugerii creative. Cei dragi trebuie să avanseze doar pe merit, chiar dacă toate instinctele tale ar îndoi regulile, pentru ei. Trebuie să accepți victoria la urne a dușmanilor tăi, chiar dacă crezi că vor aduce țara la ruină.

Pe scurt, este greu să fii un liberal autentic. După prăbușirea Uniunii Sovietice, când ultimul lor provocator ideologic părea să se prăbușească, elitele arogante au pierdut legătura cu umilința și îndoiala de sine a liberalismului. Au căzut în obiceiul de a crede că au mereu dreptate. Au conceput meritocrația Americii astfel încât să favorizeze oameni ca ei. După criza financiară, au supravegheat o economie care a crescut prea încet pentru ca oamenii să se simtă prosperi. Departe de a-i trata cu demnitate pe criticii albi din clasa muncitoare, aceștia au râs de presupusa lor lipsă de rafinament.

Această mulțumire de sine i-a lăsat pe oponenți să dea vina pe imperfecțiuni de durată ale liberalismului și, datorită tratamentului aplicat rasei în America, să insiste că întreaga țară fusese putredă de la început. În fața inegalității persistente și a rasismului, liberalii clasici le pot aminti oamenilor că schimbarea cere timp. Dar Washingtonul este rupt, China se avântă înainte și oamenii sunt neliniștiți.

O lipsă liberală de convingere

Mulțumirea de sine finală ar fi ca liberalii clasici să subestimeze amenințarea. Prea mulți liberali înclinați spre dreapta tind să aleagă o căsătorie nerușinată, de conveniență, cu populiștii. Prea mulți liberali înclinați spre stânga se concentrează asupra modului în care și ei își doresc dreptate socială. Se consolează cu gândul că cel mai intolerant iliberalism aparține unei minorități. Nu vă faceți griji, spun ei, intoleranța face parte din mecanismul schimbării: concentrându-se asupra nedreptății, schimbă terenul.

Cu toate acestea, tocmai prin contracararea forțelor care-i propulsează pe oameni la extreme, liberalii clasici împiedică consolidarea extremelor. Prin aplicarea principiilor liberale, ajută la rezolvarea multor probleme ale societății fără ca nimeni să recurgă la constrângere. Numai liberalii apreciază diversitatea în toate formele sale și înțeleg cum să facă din ea o forță. Numai ei se pot ocupa în mod echitabil de toate, de la educație la planificare și politica externă, astfel încât să elibereze energiile creative ale oamenilor. Liberalii clasici trebuie să-și redescopere spiritul de luptă. Ar trebui să se ocupe de cei agresivi și cei care recurg la pratici de tipul cancel. Liberalismul este în continuare cel mai bun motor pentru un progres echitabil. Liberalii trebuie să aibă curajul să spună acest lucru. >>

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 „Asta îl excită foarte mult din punct de vedere sexual” / Ce a povestit Sophie, la BBC, despre Andrew Tate

2 Ce se întâmplă? / Epurarea bruscă a armatei Ungariei

3 Ioana Cosma, mesaj ironic la adresa Pro TV, în ultima zi la postul la care a lucrat 25 de ani

4 VIDEO BRRR! / „Fantoma cu ochi negri" surprinsă de o dronă. Bântuia în pădurea unde a fost găsită

5 El este omul care acum trei zile a prezis intensitatea și epicentrul cutremurului din Turcia