Atacul de la Ploieşti, un bombardament de amploare, a avut un impact devastator asupra aviatorilor americani implicaţi: 225 dintre aceştia au fost ucişi, fiind cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviaţia Statelor Unite ale Americii într-o singură misiune.

Mulţi dintre aceşti aviatori căzuţi nu au fost recuperaţi sau identificaţi imediat, potrivit Insider.

Zeci de ani mai târziu, Defense POW/MIA Accounting Agency (DPAA), agenţia americană însărcinată cu problema unor militari dispăruţi, a folosit cercetarea arhivistică şi criminalistica modernă - inclusiv analiza ADN din rămăşiţele exhumate - pentru a identifica aviatorii încă dispăruţi în misiunea din 1943.

„Proiectul necunoscuţilor din Ploieşti”, care a început în 2017, a identificat până acum rămăşiţele a 19 aviatori Tidal Wave şi i-a anunţat pe urmaşii acestora.

Numai în ultimele trei luni, Pentagonul a anunţat identificarea a cinci aviatori căzuţi la Ploieşti: Sgt. Elvin L. Phillips ( 23 de ani), Lt. 1 Louis V. Girard (20 de ani), Lt. Col. Addison E Baker (36 de ani) Lt. 2 David M. Lewis (20 de ani) şi Sgt. William O. Wood (25 de ani).

Misiunea

Operaţiunea Tidal Wave a fost primul raid pe scară largă, la altitudine joasă, al Aliaţilor împotriva unei ţinte bine apărate a Axei, iar miza era mare. O flotilă de 177 de bombardiere a plecat din Libia, pentru a bombarda rafinăriile din Prahova – zonă cunoscută sub denumirea de „benzinăria lui Hitler“ – dar doar 88 s-au întors la bază, 55 fiind pierdute în timpul atacului.

Câmpurile de petrol şi rafinăriile răspândite în complexul de 28 de kilometri pătraţi produceau o treime din petrolul Reich-ului, care alimenta totul, de la maşini şi tancuri până la avioane şi nave de război.

Liderii Aliaţilor care au convenit asupra următoarei etape a războiului la Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943 au crezut că distrugerea „benzinăriei lui Hitler” ar fi esenţială pentru încetinirea mişcării trupelor şi proviziilor Axei. De asemenea, ştiau că o astfel de misiune va fi costisitoare.

Antrenamentul pentru Operaţiunea Tidal Wave a avut loc în Libia, unde aviatori din cinci grupuri diferite locuiau în principal în corturi în deşertul înăbuşitor din jurul Benghazi.

Echipajele au simulat bombardamente pe o replică în mărime naturală a complexului de rafinărie. Modelele ţintelor atribuite lor au fost construite din lemn şi pânză. Piloţii au învăţat cum să folosească raza relativ lungă de acţiune şi încărcăturile grele ale avioanelor B-24 pentru zborul de 3.218 kilometri către România şi retur.

În ciuda pregătirii, mai multe condiţii au făcut misiunea mai periculoasă.

Comandantul Grupului 44 Bomb Bomb şi-a avertizat aviatorii că doar jumătate dintre ei ar putea supravieţui. Operatorul radio Norm Kiefer îşi aminteşte de un ofiţer care a spus că „ţinta era atât de importantă încât, dacă am pierde toată forţa de atac, dar am distruge rafinăriile, ar merita”.

Un B24 deasupra Rafinăriei în flăcări FOTO 44th Bomb Group Photograph Collection

Mesajul pentru aviatori a fost că acest singur raid ar putea scurta războiul cu până la şase luni.

La începutul zilei de 1 august, echipajele au început să decoleze din Libia, zburând în formaţie peste Marea Mediterană spre ţintele lor. Valuri de aeronave B-24 s-au succedat, păstrând tăcerea radioului pentru a evita radarul german.

Totuşi, în drumul spre Ploieşti puţine lucruri au mers conform planului. Problemele de navigaţie i-au încurcat pe piloti. Între timp, germanii ştiau foarte multe lucruri despre acest raid şi au putut să se pregătească pentru el.

Piloţii au întâmpinat rezistenţă puternică din partea nemţilor. De exemplu, aceştia au incendiat mai multe vase şi astfel au creat o perdea de fum intens pentru a-i „orbi” pe piloţi. Norii de fum negru au limitat vizibilitatea şi au interferat cu navigaţia în timp ce aeronavele B-24 coborau pentru a-şi arunca bombele.

Alte apărări deghizate - tunuri antiaeriene ascunse printre şinele de tren, rezervoarele de petrol şi câmpurile din jur - i-au bombardat pe militarii americani.

Costurile şi eforturile de recuperare

Imagini cu Rafinăria atacată la 1 august 1943 FOTO US Office of War Information

Raidul a scos din funcţiune aproximativ 46% din producţia anuală de petrol a Ploieştiului, dar germanii au pus în funcţiune rafinăriile la capacitate maximă în trei luni. Forţele aeriene ale armatei americane nu au încercat niciodată un alt raid asemămător împotriva germanilor.

Peste 50 dintre cele 177 de bombardiere implicate nu s-au întors. Soldaţii germani din regiune au capturat în viaţă 32 de aviatori şi au adunat rămăşiţele unora care fuseseră ucişi. Aeronavele şi cadavrele prăbuşite au lăsat o scenă înfiorătoare în jurul Ploieştiului.

Deoarece bombardierele zburau în valuri şi aveau ţinte separate şi pentru că în multe cazuri şi-au ratat ţintele sau au deviat intenţionat de la curs după ce au fost lovite, forţele aliate s-au luptat să recupereze corpurile împrăştiate, majoritatea arse grav.

„S-au prăbuşit peste tot”, îşi aminteşte Christine Cohn, istoricul principal DPAA al Proiectului. „A fost o mulţime de cadavre împrăştiate”.

A existat un efort comun de exhumare a rămăşiţelor aviatorilor americani în jurul Ploieştiului. Prizonierii de guerra germani au fost uneori însărcinaţi cu excavarea mormintelor.

Rămăşiţele excavate au fost trimise în Franţa şi Belgia pentru analize osoase pentru a ajuta la determinarea înălţimii, greutăţii şi vârstei. Oamenii de ştiinţă au studiat ce a mai rămas din cavitatea bucală folosind informaţii despre plombe, carii şi dinţii lipsă pentru a ajuta la identificare.

La începutul anilor 1950, guvernul SUA şi-a suspendat programul Return of the Dead, întrerupând căutările active pentru a recupera rămăşiţele din Al Doilea Război Mondial. Aproximativ 80 de aviatori americani ucişi în Ploieşti au rămas neidentificaţi.

Multe dintre rămăşiţele lor exhumate au fost depozitate în Belgia, unde au fost practic neatinse timp de aproape 50 de ani.

Cohn şi-a petrecut ultimii câţiva ani făcând cercetări aprofundate pentru a construi cazuri în care Departamentul de Apărare ar trebui să aprobe dezgroparea unor rămăşiţe specifice, demonstrând că este probabilă o identificare de succes. Ea studiază raidul şi citeşte fotografii cu rămăşiţe, imagini aeriene, hărţi şi fişiere ale aviatorilor, folosind dovezi şi o mulţime de foi de calcul Excel pentru a afla cine ar putea fi fiecare aviator „necunoscut”.

Când dezhumarea este aprobată, rămăşiţele scheletice sunt trimise antropologilor la un laborator DPAA din Nebraska, unde examinează oasele şi încearcă să le potrivească cu un anumit dosar. Când echipa de laborator condusă de Megan Ingvoldstad, un om de ştiinţă DPAA, este încrezătoare cu privire la o anumită potrivire, un genealog al armatei americane contactează membrii familiei, împărtăşind detalii şi solicitând mostre de ADN pentru a le compara cu rămăşiţele scheletice.

Anunţul recent al identificării locotenentului-colonel Addison Baker a fost pentru a 17-a oară când echipa Proiectului Unknowns a corelat rămăşiţele neidentificate cu un aviator Tidal Wave necunoscut de când a început proiectul.

Baker, un pilot de 36 de ani din Chicago, a fost comandantul Grupului 93 de Bombardare. În timp ce se apropia de ţinta sa peste Ploeşti, B-24-ul său a fost lovit de un obuz antiaerian şi a luat foc.

În loc să încerce o aterizare de urgenţă, Baker a continuat să-şi conducă formaţia către ţintă. După ce echipajul său şi-a dezlănţuit bombele, Baker s-a îndepărtat de formaţie pentru a evita o coliziune şi a încercat să urce suficient de sus. În ciuda efortului, toţi cei 10 membri ai echipajului au fost ucişi. Baker a primit o medalie postumă de onoare pentru acţiunile sale.

În aprilie, nepoţii lui Baker – care l-au cunoscut pe unchiul lor înainte de a pleca la război şi au furnizat ADN pentru a confirma identificarea rămăşiţelor sale – s-au alăturat altor membri ai familiei şi reprezentanţilor armatei pentru a sărbători vestea că Baker a fost depistat după 78 de ani.

Dincolo de semnificaţia istorică a Proiectului Unknowns, Cohn vede eforturile echipei sale ca pe o modalitate importantă de a onora sacrificiul suprem făcut de aceşti aviatori. „Este responsabilitatea noastră să ieşim, să-i găsim şi să-i aducem acasă”, a spus Chohn.