Asta nu e de DNA?/Liviu Avram: O liberare fără de lege. Completul Savonea i-a pus în libertate fără temei legal pe Sebastian Vlădescu și Ionuț Costea
Punerea în liberate a lui Sebastian Vlădescu și Ionuț Costea, condamnați definitiv pentru corupție, în urma unui recurs în casație intentat de cei doi, nu pare să fi fost dispusă pe baza unui temei legal aflat în vigoare. Înalta Curte a invocat un articol de lege care nu mai există în legislație de șapte luni, pentru că a fost „șters” de Curtea Constituțională, scrie jurnalistul Liviu Avram pe g4media.ro .
Egalitatea de arme
Pe 11 aprilie anul acesta, CCR a publicat o decizie în care a analizat articolul 438 din Codul de procedură penală, în care se enumeră cazurile în care se poate declara recurs în casație față de o decizie definitivă. Iar la punctul 8 al acestui articol, scria așa: „[când] în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.
Petentul susținea că, așa cum este redactat punctul 8, doar procurorul poate promova un recurs în casație, pentru că e în interesul acuzării să conteste încetarea greșită a procesului penal. Dar inculpatul nu are același tip de armă, atunci când vrea să conteste faptul că în mod greșit NU s-a dispus încetarea procesului penal, deși fi trebuit.
Curtea Constituțională a decis că „soluția legislativă care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională”. Ce efect practic poate avea o asemenea decizie? Ne-a spus-o tot Curtea Constituțională, în două decizii cruciale, pronunțate în 2018 și 2022, în spețe care au legătură și cu dosarul Vlădescu-Costea și legate de prescripția faptelor penale.
Nesfârșita problemă a prescripției
Mai întâi, câteva precizări. Deciziile CCR sunt de două feluri: simple și interpretative. La cele simple, e simplu: Curtea declară neconstituțional un anumit articol, acesta este suspendat de drept timp de 45 de zile, iar dacă leguitorul nu îl corectează, încetează să mai producă efecte juridice. După cum spunea fostul judecător CCR Augustin Zegrean, Curtea „șterge cu radiera” acel articol, dar nu poate pune nimic în loc, pentru că asta e treaba legiuitorului.
La deciziile interpretative, Curtea nu declară articolul neconstituțional, ci spune că „este constituțional în măsura în care” – și oferă apoi interpretarea obligatorie a acestuia. Articolul își produce efecte în continuare, dar numai în interpretarea Curții.
Mai e o categorie de decizii, în care Curtea sancționează nu un articol, ci o soluție legislativă – în general, face asta când are de sancționat omisiuni legislative. Așa s-a întâmplat în cazul prescripției. Inițial, Noul Cod Penal spunea așa: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”.
În aprilie 2018, CCR a stabilit următoarele: soluția legislativă este neconstituțională, pentru că trebuie ca prescripția să fie întrerupă de acte care se comunică inculpatului, așa cum era în vechiul Cod Penal, nu de orice act de procedură. Vreme de patru ani, covârșitoarea majoritate a juriștilor au socotit decizia ca fiind un interpretativă – și au acționat conform ei.
Numai că după patru ani, în mai 2022, printr-o nouă decizie, CCR aruncă bomba: decizia din 2018 nu e interpretativă, ci simplă – deci în urma ei, a fost șters din fondul activ al legislației sintagma „oricărui act de procedură în cauză”. Și a declarat neconstituțional întreg articolul, pentru că vreme de patru ani a rămas ciunt: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea…”.
Consecințele au fost incalculabile: mii de infractori au scăpat de anchete și de condamnări, pentru că între 2018 și 2022 nu a mai existat niciun mijloc prin care să fie întrerupt cursul prescripției. Iar Înalta Curte a agravat situația, stabilind că decizia CCR se aplică și retroactiv, înapoi până în 2014, când a apărut noul Cod Penal. Moment în care Înalta Curte a intrat în conflict cu Curtea de Justiție a UE, care a stabilit că decizia CCR se aplică doar pentru perioada 2018-20122.
„Ștergem cu radiera” doar când ne convine?
Înțelegem de aici așa: sancționarea unei soluții legislative de către CCR are același efect ca al unei decizii simple: șterge „cu radiera” din fondul activ al legislației respectiva prevedere.
Asta înseamnă că, din 11 aprilie încoace, punctul 8 al articolului 438 din Codul de procedură penală nu mai produce efecte juridice, deci nu mai există posibilitatea de a declara un recurs în casație atunci când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”. Nu o mai poate face nici măcar procurorul, necum condamnatul.
După decizia CCR din 11 aprilie, Sebastian Vlădescu și Ionuț Costea, condamnați pentru corupție, înaintează la Înalta Curte recursuri în casație, prin care acuză că în timpul procesului nu au beneficiat de prescrierea faptelor, deși ar fi trebuit, conform deciziei CCR din 2022.
Procesul este judecat cu maximă celeritate: plângerea e depusă pe 28 mai, în nici o lună trece de camera preliminară, începe judecata de fond în septembrie, dosarul ocolește greva mascată a magistraților și în trei termene e gata: completul condus de Lia Savonea și format din judecătorii Eleni-Cristina Marcu, Adrian Gluga și Gheorghe-Valentin Chitidean și Elena Barbu a acceptat cererea celor doi și a dispus punerea lor în libertate. Singura care a făcut opinie separată a fost judecătoarea Elena Barbu.
Se pune însă întrebarea: pe ce temei legal s-a bazat Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a admis recursul în casație înaintat de Sebastian Vlădescu și Ionuț Costea?
Încă nu avem motivarea instanței, dar ne putem face o idee din dispozitivul sentinței. Acolo este invocat așa – și citez textual: „art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, reconfigurat prin Decizia nr. 50/2025 a Curţii Constituţionale”.
Ce face? Reconfigurat? Curtea Constituțională nu reconfigurează, nu rearanjează, nu desfigurează și nu transfigurează articole de lege. Doar șterge și interpretează (dar aici nu e cazul).
Ca să-și susțină decizia de eliberare a celor doi infractori, Înalta Curte a atribuit Curții Constituționale puteri pe care nu doar că nu le are, dar îi sunt interzise expres de legea sa de funcționare: „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
În interpretarea Înaltei Curți, Curtea Constituțională nu doar că a declarat neconstituționalitatea articolului vechi, dar l-ar fi și scris deja pe cel nou, după care l-a pus în lege și i-a dat forță executorie.
De ce atâta grabă?
Un expert consultat de G4Media ne-a confirmat că ipoteza descrisă mai sus este legitimă și aptă să ridice semne de întrebare, dar a adăugat încă un element suspect: recursul în casație se poate declara în 30 de zile de la pronunțarea sentinței definitive. Or în cazul de față a trecut mai mult. „Nu știu cum au scos-o la capăt cu termenul de 30 de zile, dar putem să bănuim că decizia CCR a fost interpretată de Înalta Curte ca lege penală mai favorabilă. Dar aici vorbim de o lege procesual-penală, recursul în casație e în Codul de procedură penală, deci nu ar trebui să țină un astfel de argument. Nu ne putem lămuri decât dacă vedem motivarea completă”, ne-a explicat expertul.
Graba cu care Înalta Curte a acționat în acest caz este cu atât mai greu de explicat cu cât deja există în Parlament, în stadiu avansat, o inițiativă legislativă a ministrului Justiției, Radu Marinescu, care corectează prevederea legală criticată de CCR.
De ceva vreme, de când și-a angajat purtător de cuvânt, Înalta Curte obișnuiește să explice sumar deciziile despre care consideră că vor stârni controverse. Așa a făcut cu achitarea lui Nicolae Bănicioiu și a lui Puiu Popoviciu, cu admiterea revizuirii lui Remus Truică , nu altfel a procedat în cazurile lui Sebastian Vlădescu, Ionuț Costea sau Darius Vâlcov.
Pentru tot acest val de indulgențe penale acordate precipitat unor inși condamnați ar putea exista, totuși, o explicație: pe 18 decembrie, este așteptat să-și publice concluziile Avocatul General al Curții de Justiție a Uniunii Europene, într-un nou dosar privind prescripția – așa numita Cauză Lin II. Iar decizia CJUE în Cauza Lin II este așteptată în ianuarie anul viitor.
În Cauza Lin I, CJUE a statuat că prevederile CCR privind prescripția se aplică doar pentru perioada 2018-2022, dar nu și pentru perioada 2014-2018, așa cum a stabilit ÎCCJ. Cum e puțin probabil ca CJUE să-și schimbe jurisprudența, e de așteptat ca în Cazua Lin II să vedem o reafirmare a celor stabilite în Cauza Lin I. Iar eliberarea atâtor infractori într-un răstimp atât de scurt să nu aibă alt scop decât acela de a pune pe toată lumea în fața unui fapt împlinit.
