Călăreții „nebuni” ai sultanului care zdrobeau coifurile cu palma goală

În perioada de apogeu a Imperiului Otoman, în secolele XV-XVI, armatele creștine aveau numeroase motive de îngrijorare pe câmpul de luptă. Totuși, nimic nu îngheța sângele în vinele soldaților europeni mai mult decât apariția cavaleriei ușoare cunoscute drept „Deli” („nebunii”). Acești luptători, un amestec de kamikaze și „spartani ai orientului”, reprezentau arma psihologică și militară supremă a sultanului, guvernată de ritualuri specifice și de un cod al onoarei greu de imaginat în prezent.

Un episod ilustrativ pentru ferocitatea lor s-a consumat pe 10 noiembrie 1444, într-o zi umedă și rece de toamnă, pe litoralul bulgăresc. Pe câmpia presărată cu mlaștini și ridicături de teren din apropierea lacului Varna, o armată cruciată de circa 20.000 de cavaleri, lăncieri, arbaletieri și sergenți de diverse naționalități – condusă de regele Ladislau al Ungariei și avându-l ca mână dreaptă pe Ioan de Hunedoara – înfrunta forțele sultanului Murad al II-lea. Otomanii desfășuraseră 60.000 de oameni, cu ienicerii în centru și cavaleria pe flancuri.

La ordinul de atac al sultanului, din flancurile otomane au izbucnit urlete terifiante. O ceată bizară de călăreți, purtând pene și blănuri de pantere exotice, s-a năpustit cu o furie oarbă asupra primelor linii creștine, instalând panica instantaneu. Fără scuturi, unii dintre ei chiar legați la ochi, acești războinici mânuiau exclusiv arme letale: iatagane, ciocane de luptă și topoare. Au reușit să-i încercuiască pe maghiari pe versantul muntelui, au blocat sosirea întăririlor și au transformat confruntarea într-un veritabil abator.

Mașini de luptă recrutate din Balcani și antrenate pentru „misiuni imposibile”

Deși originile fenomenului Deli coboară până în secolul al XI-lea, cu mult înainte de fondarea Imperiului Otoman, forma lor organizată a devenit faimoasă în timpul expansiunii imperiale. Inițial, termenul – provenit din vechile dialecte turcice, mai exact de la uiguri – desemna o persoană instabilă mental sau care și-a pierdut rațiunea. Primele grupuri erau cete de războinici rătăcitori (numiți individual Alp, adică „luptător”) care cutreierau stepele și frontierele după pradă sau vânat, rezistând zile întregi în șa, prin ploi și ninsori. Se consideră că nucleul lor a fost format din războinici oghuzi (tot de neam turcic), organizați de sultanul selgiucid Alp Arslan pentru a lupta împotriva bizantinilor, remarcându-se în bătălia de la Manzikert. După prăbușirea sultanatelor selgiucide, acești luptători au rămas pe la granițele otomane, fiind ulterior integrați în cazărmi, supuși unei instrucții riguroase și incluși în marile campanii militare.

În armata otomană, efectivele Deli numărau aproximativ 10.000 de oameni, fiecare grup fiind condus de un comandant numit Deli başı, care purta și steagul în bătălie. Contingentele aveau o componență multietnică: alături de turci, luptau numeroși bosniaci, sârbi, croați și, posibil, chiar valahi. Cu toții erau convertiți la islam din copilărie sau adolescență. Selecția era extrem de strictă, fiind acceptați doar bărbați cu un fizic musculos, robust și o statură impunătoare. Trimis în garnizoanele de frontieră, recrutul era preluat de instructori duri care îl transformau într-o mașină de ucis polivalentă, capabilă să lupte atât călare, cât și pedestru.

„Se menționează că majoritatea acestor luptători proveneau din rândul supușilor Imperiului Otoman care se convertiseră la islam în contextul cuceririlor islamice. Printre ei se numărau sârbi, bosniaci, croați, dar și oameni de origine turcă. Erau bărbați înalți și robuști din punct de vedere fizic. Fiecare grup de luptători avea în frunte un responsabil, numit conducător al voluntarilor. Tânărul care dorea să se înroleze în rândul Deli era încredințat unui astfel de responsabil, care îl instruia și îl pregătea în tehnicile de luptă specifice acestor războinici” — Nada Kamel Tayeh, asistent universitar la Universitatea Al-Mustansiriya – Facultatea de Științe ale Educației de Bază, în lucrarea „Soldații «nebuni» (Deliler) în Imperiul Otoman”.

Specialiștii îi compară astăzi cu forțele speciale moderne, precum Navy Seals sau SAS, întrucât primeau sarcini pe care nicio altă unitate nu le putea îndeplini. Acționând în grupuri mici, de tip comando, se infiltrau în teritoriul inamic pentru acțiuni de sabotaj: distrugeau depozite de arme, grânare, rute de aprovizionare și surse de apă. De asemenea, răpeau soldați inamici și îi aduceau vii pentru a fi torturați, extrăgând astfel informații vitale despre mișcările de trupe adverse.

„Tacticile lor de luptă se bazau pe pătrunderea în rândurile inamicului, uneori cu ochii legați. Aveau și misiunea de a captura adversarii vii, fără a-i ucide, pentru ca liderii lor să poată obține de la aceștia informații importante despre inamic. Apariția lor pe scena militară otomană a contribuit semnificativ la înaintarea trupelor imperiale și la continuarea cuceririlor în Europa de Est și în Balcani, în teritorii precum Bosnia, Ungaria, Serbia, România, Țara Românească, Moldova și Bulgaria. Prezența lor de-a lungul frontierelor din Rumelia – regiune care cuprindea Grecia, Macedonia, Albania, Kosovo, Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Bosnia – le-a permis să cunoască îndeaproape modul de viață al adversarilor, obiceiurile și tacticile lor de luptă” — Nada Kamel Tayeh.

Războiul psihologic și letala „palmă otomană”

Pe câmpul de bătălie, rolul lor tactic era dublat de un impact psihologic devastator. În timp ce prezența lor ridica moralul restului armatei otomane, înfățișarea lor stranie paraliza adversarii. Călăreții Deli refuzau armurile clasice, acoperindu-și trupurile cu blănuri de lei, leoparzi, urși și lupi. Purtau căciuli înalte de blană, ornate cu pene de vultur, iar pe scuturi sau pe spate își atașau aripi gigantice din pene. Chiar și caii lor – antrenați special pentru raiduri fulgerătoare și retrageri rapide – aveau șeile și crupoanele decorate cu pene și ornamente, fiind uneori îmbrăcați complet în piei de leu. Pentru europeni, acești avangardiști care spărgeau flancurile cu o viteză amețitoare păreau niște apariții supranaturale, întruchipări ale morții.

„Aceștia se distingeau de restul trupelor otomane prin caracterul extrem de periculos al misiunilor pe care le îndeplineau. Erau luptători înspăimântători pentru acea epocă, care răspândeau groaza în rândurile inamicilor prin intermediul vestimentației și al armelor lor înfricoșătoare. Armatele otomane au obținut numeroase victorii, în special în perioada expansiunii, a prosperității și a cuceririlor, și datorită acestor luptători. Participarea cetelor Deli la bătălii și teroarea pe care o inspirau adversarilor au contribuit la ridicarea moralului trupelor otomane” — Nada Kamel Tayeh.

Viața în cadrul cetei funcționa după regulile unei frății spartane. Admiterea presupunea trecerea unor teste inițiatice, iar membrii își jurau credință reciprocă, sub deviza „ori victorie, ori moarte”. Retragerea din luptă era interzisă; cel care dădea înapoi era deposedat de simbolurile Deli și izgonit din grup. Pentru acești oameni, războiul nu era o simplă datorie, ci o menire și un joc permanent cu moartea, motiv pentru care își testau uneori curajul atacând legați la ochi.

Arsenalul lor preferat includea lancea, sabia și securea otomană, buzduganul, ciocanul de luptă și secera. Deși inițial au respins armamentul modern, ulterior au adoptat și armele de foc pentru a amplifica teroarea în rândul dușmanilor. Însă cea mai letală armă rămânea propriul lor corp. Pentru lupta corp la corp, războinicii exersau zilnic „palma otomană” (Osmanlı Tokadı), izbind cu mâinile goale blocuri masive de marmură umedă până când palmele li se căleau complet. Dacă rămâneau dezarmați în timpul bătăliei, o singură lovitură aplicată cu palma unui inamic îi putea zdrobi coiful, îi putea frânge gâtul sau îl putea doborî din șa.

De la garda personală a lui Suleiman Magnificul la bande de tâlhari

Contribuția lor militară a fost decisivă nu doar la Varna în 1444 și în confruntările din 1456, ci și la Mohács în 1526, precum și în războaiele otomano-habsburgice sau în campaniile orientale împotriva Persiei Safavide. Dincolo de linia întâi, loialitatea lor absolută îi făcea indispensabili pentru protecția liderilor imperiali. Războinicii Deli escortau comandanții în teritoriile proaspăt cucerite, însoțeau înalții demnitari în inspecțiile la frontierele îndepărtate și au asigurat chiar garda personală a sultanului Suleiman Magnificul în timpul campaniei de cucerire a Irakului. Mai mult, sultanii și marii viziri apelau la ei pentru a înăbuși revoltele ienicerilor.

Declinul acestei caste războinice a început în secolul al XVIII-lea, pe fondul modernizării tehnicilor de război europene și al stagnării Imperiului Otoman. Cum solda lor era plătită în produse de către comandanți, încetarea expansiunii teritoriale i-a lăsat fără surse de venit. Abandonați practic de sultanii și vizirii pe care îi slujiseră peste 300 de ani, luptătorii Deli s-au transformat în bande de tâlhari care prădau satele de graniță. După încercări eșuate de a-i readuce la ordine, autoritățile otomane au desființat definitiv aceste unități militare în secolul al XIX-lea.

Explorează subiectele:

Imperiul Otoman istorie Evul Mediu

Distribuie Distribuie Comentarii