Captivi în propria iluzie. Cum au ajuns Vladimir Putin și Donald Trump să ducă bătălii pierdute cu realitatea

Apar din ce în ce mai multe paralele între crizele din Ucraina și Iran, două teatre de operațiuni profund diferite, dar unite de aceeași patologie politică: iluzia autoritară. Asistăm la spectacolul deșănțat al liderului mesianic, autoproclamat salvator al gloriei naționale, care se trezește blocat într-un conflict pe care nu îl poate câștiga, dar pe care nu știe cum să îl încheie fără a-și știrbi imaginea de „om puternic”.

Cultul infailibilității, construit cu migală în jurul propriei persoane, îl împiedică să își admită greșelile strategice chiar și în fața oglinzii. Acest portret li se potrivește deopotrivă lui Vladimir Putin și lui Donald Trump, potrivit The Guardian.

Desigur, regimurile și contextele diferă flagrant. Campania sângeroasă a Rusiei de a șterge de pe hartă o democrație vecină este mult mai cinică și mai brutală decât eforturile administrative adesea haotice ale Washingtonului de a izola dictatura de la Teheran. Cu toate acestea, eșecul de la Moscova este deja prea mare pentru a mai putea fi mascat de aparatul de propagandă al Kremlinului.

Mitul „operațiunii fulger”, spulberat de realitatea din teren

Dacă ne uităm la istorie, Armata Roșie a respins invazia nazistă și a mărșăluit până la Berlin într-un interval mai scurt decât cel de care a avut nevoie Putin pentru a ocupa doar o fâșie din estul Ucrainei. Planul inițial de a cuceri Kievul în câteva săptămâni s-a transformat într-un război de uzură care a înghițit trilioane de ruble și a sacrificat sute de mii de vieți, fără niciun beneficiu real pentru „măreția Rusiei”.

Efectele acestei aventuri militare se văd cu ochiul liber: cetățenii ruși de la sute de kilometri de front văd coloanele de fum negru de la rafinăriile de petrol lovite de dronele ucrainene și simt cum inflația le macină salariile. Chiar și tradiționala paradă de Ziua Victoriei din Piața Roșie a fost neobișnuit de modestă, din cauza vulnerabilității spațiului aerian în fața atacurilor ucrainene.

Sondajele oficiale din Rusia – deși controlate de stat – au lăsat să se vadă o ușoară scădere a popularității lui Putin, un semnal subtil trimis de tehnocrații pragmatici din administrație către „durii” din aparatul de securitate (siloviki) că actuala strategie nu funcționează. Totuși, orice tentativă internă de a opri războiul se lovește de viziunea mesianică a lui Putin, care consideră conflictul o luptă existențială împotriva Occidentului „perfid” și refuză să îl trateze pe Volodimir Zelenski ca pe un lider legitim al unui stat independent.

Narcisismul geopolitic și capcana deciziilor luate la televizor

De cealaltă parte a Atlanticului, Donald Trump manifestă o abordare diferită, mai puțin încărcată de mitologie istorică, dar profund dominată de un narcisism de celebritate. Efectul este însă identic. Trump împărtășește cu Putin viziunea cinică a sferelor de influență, în care marile puteri („masculii alfa” ai geopoliticii) pot decide soarta națiunilor mai mici din vecinătatea lor. De aici și convingerea sa rapidă că Ucraina nu are nicio șansă în fața Rusiei, refuzând să accepte că un lider de calibrul lui Zelenski ar putea ieși învingător.

Plase antidrone au fost instalate pe autostrada din apropierea reședinței lui Putin din Valdai

Dacă liderul de la Washington ar fi privit cu atenție realitatea tactică a războiului modern, ar fi înțeles ecuația asimetrică impusă de drone, care permit unei forțe mai mici să blocheze un mamut militar. Aceeași lipsă de analiză strategică s-a văzut și în abordarea față de Iran. Evaluările interne ale Departamentului de Stat și ale CIA au arătat clar că o schimbare de regim la Teheran nu poate fi obținută doar prin bombardamente aeriene și că blocarea Strâmtorii Ormuz de către iranieni ar avea consecințe economice devastatoare pentru întreaga lume. Însă pentru Trump, a recunoaște limitele puterii militare înseamnă a accepta limitele propriei sale puteri. O ipoteză intolerabilă pentru ego-ul său, csbliniază The Guardian.

Reconfigurarea sprijinului pentru Kiev

Atât Putin, cât și Trump au rămas izolați pe insulele lor de iluzii autocratice, înconjurați de consilieri prea lași sau prea orbiți de ideologie pentru a le spune adevărul. Totuși, calculele Kremlinului încep să dea cu virgulă. Dependența administrației americane de negocierile tensionate cu Teheranul reduce capacitatea Washingtonului de a forța Kievul să cedeze teritorii pe care armata rusă nu le-a putut cuceri pe front.

Acest vid de leadership de la Washington oferă Europei spațiul necesar pentru a deveni mult mai proactive.

Schimbarea de dinamică politică din Ungaria, marcată de reculul electoral al lui Viktor Orbán, a eliminat principalul obstacol din calea ajutorului european destinat Ucrainei.

Recent, semnalele de solidaritate au fost vizibile la nivel înalt. Premierul britanic Keir Starmer i-a găzduit la Downing Street pe Volodimir Zelenski, pe cancelarul german Friedrich Merz și pe președintele francez Emmanuel Macron. Deși aceste reuniuni de gală încearcă să mascheze deficitul de echipamente militare pe care europenii sunt cu adevărat dispuși să le livreze, ele transmit un mesaj clar: Occidentul nu s-a prăbușit așa cum spera Moscova.

Atât ultranaționalismul rus, cât și mișcarea MAGA au mizat pe scenariul unei Europe decadente, aflată în pragul „sinuciderii culturale” din cauza migrației și a liberalismului. Această narațiune, amplificată masiv prin campanii de dezinformare online, subestimează însă principala calitate a democrațiilor liberale: reziliența oferită de pluralism și de instituțiile independente.

Spre deosebire de autocrații care privesc orice disidență drept trădare și distrug adevărul de dragul loialității, democrațiile au mecanisme de autoreglare. În Statele Unite, controlul constituțional, presa liberă și instanțele pot corecta derapajele. În Rusia, acest lucru este imposibil. Tocmai de aceea, democrațiile europene au datoria de a dovedi că sistemul lor nu este doar mai moral, ci și mai puternic în fața agresiunii, asumându-și cauza Ucrainei ca pe propria lor luptă pentru supraviețuire,conchide The Guardian.