După atacurile aeriene asupra complexelor nucleare iraniene, între care și binecunoscutul Fordo, înalți oficiali israelieni, citați de publicația The Jerusalem Post, susțin că instalația subterană ar fi fost „distrusă complet”. Alții, mai reținuți, cer prudență și așteaptă confirmări solide înainte de a trage concluzii.

În centrul acestei dezbateri se află o întrebare esențială: cât de mult a reușit, în mod real, ofensiva americană – completată de raidurile israeliene asupra Natanz și Isfahan – să întârzie ambițiile nucleare ale Teheranului?

Ce se știa înainte de atac

Până la intervenția americană, estimările din zona de securitate indicau că o lovitură asupra Fordo, după ce Natanz și Isfahan ar fi fost deja neutralizate în mare parte, ar putea amâna programul nuclear iranian cu cel puțin șase luni. Alte voci mai optimiste vorbeau despre o întârziere de doi ani, iar unii analiști îndrăzneau chiar să sugereze o perioadă și mai lungă de stagnare.

Fordo este însă o țintă aparte: amplasat adânc sub un munte, protejat de structuri întărite, era considerat imposibil de distrus complet decât de o bombă extrem de puternică – așa-numita MOP (Massive Ordnance Penetrator), cu o greutate de 13.600 kg. Israelul, conștient de limitările arsenalului său în fața unei astfel de fortificații, a așteptat nouă zile până când SUA au intervenit direct cu astfel de muniție.

Fordo: distrus sau doar avariat?

Primele evaluări, bazate pe calcule tehnice legate de adâncimea amplasamentului și de puterea bombei, sugerează că Fordo ar fi fost distrus. Totuși, nu există încă o confirmare oficială – nici din imagini satelitare, nici din declarații venite din teren.

Realitatea este că nimeni nu a mai bombardat vreodată o țintă atât de adâncă, iar structura geologică specifică locului, precum și eventualele întăriri construite de iranieni, pot modifica semnificativ rezultatul. Fără acces direct la situl lovit, orice evaluare rămâne, deocamdată, speculativă.

În plus, nici SUA și nici Israelul nu au indicat că ar avea oameni la sol în zonă, iar o misiune de recunoaștere directă ar putea fi extrem de riscantă. Ar presupune, cel mai probabil, să se sape prin tone de rocă și moloz – un proces lent, periculos și greu de ascuns.

Jocul dublu al Teheranului

Rămâne și întrebarea dacă Iranul va alege să mascheze amploarea pagubelor, pretinzând că instalațiile sunt în stare mai bună decât în realitate, sau dacă va admite, mai devreme sau mai târziu, dimensiunea pierderii. Într-un fel sau altul, adevărul va ieși la iveală – întârziat poate, dar inevitabil.

În ipoteza – încă neconfirmată – că Fordo a fost într-adevăr distrus, apare o întrebare și mai apăsătoare: poate fi amânată amenințarea nucleară iraniană mai mult de doi ani?

Cunoștințele nu pot fi bombardate

Criticii raidurilor insistă asupra unui fapt esențial: nu poți bombarda cunoștințele dobândite de oamenii de știință. Iranul a demonstrat deja că poate îmbogăți uraniu până la 60%, iar acest know-how nu dispare odată cu distrugerea unor instalații.

Totuși, Israelul a reușit în ultima perioadă nu doar să lovească în infrastructura nucleară, ci și să elimine mai mulți oameni de știință implicați în program. Dacă impactul acestei strategii va produce o întârziere mai mare decât cele două-trei scenarii dominante în prezent, rămâne de văzut.

Pentru moment, totul depinde de informațiile care vor ieși la iveală în următoarele săptămâni – și de modul în care Teheranul va reacționa. Dar întrebarea-cheie, la care Washingtonul, Ierusalimul și întreaga comunitate internațională așteaptă răspuns, rămâne aceeași: cât timp au câștigat, cu adevărat, Israelul și SUA în fața pericolului nuclear al Republicii Islamice?