La 26 aprilie 1986 a avut loc cel mai grav accident nuclear din istorie la Centrala atomo-electrică de la Cernobîl (Ucraina), aflată la 200 km de Kiev. De atunci zona este nelocuită. În schimb, trăiesc acolo multe animale care au atras atenția cercetătorilor.

În multe cazuri, populațiile de animale sălbatice au prosperat ca urmare a lipsei prezenței umane de mai mult de 35 de ani . „Dar asta înseamnă că animalele care trăiesc în zonă s-au adaptat la amenințările unice cu care se confruntă din cauza radiațiilor din zonă?”, se întreabă jurnaliștii de la Discover Magazine .

Unele cercetări sugerează că populațiile din zona de excludere de la Cernobîl au început să evolueze. Alți cercetători cred că nu există încă suficiente date riguroase pentru a dovedi orice fel de efect adaptiv.

"Facem tot ce putem cu resursele pe care le avem la momentul respectiv", spune Tim Mousseau, biolog la Universitatea Carolina de Sud, care a studiat dezvoltarea evoluției determinate de radiații de mulți ani.

Broaștele de la Cernobîl

În 2016, cercetătorii Pablo Burraco și Germán Orizaola au început să examineze modul în care broaștele răspundeau la radiațiile din zona Cernobîlului. În mod normal, culoarea acestor broaște este verde strălucitor, iar doar ocazional sunt negre.

Oamenii de știință au descoperit în zona Cernobîlului că multe broaște prezentau culoarea neagră neobișnuită. Melanina, responsabilă pentru această culoare închisă la diferite specii, poate tempera unele dintre efectele negative ale radiațiilor ultraviolete. Melanina protejează, de asemenea, de unele daune celulare legate de radiații.

Burraco și Orizaola și-au extins studiul în următorii ani, analizând culoarea pielii broaștelor capturate din 12 iazuri din nordul Ucrainei - inclusiv unele din cele mai radioactive părți ale zonei cernobîl. Acestea le-au comparat cu broaștele din alte iazuri din afara zonei de excludere de la Cernobîl, care aveau niveluri relativ scăzute de radiații.

În total, cercetătorii au analizat peste 200 de broaște și au descoperit că cele din zonele cu radiații ridicate sunt în medie mult mai întunecate. "Broaștele de la Cernobîl ar fi putut trece printr-un proces de evoluție rapidă ca răspuns la radiații", au declarat pentru The Conversation. „Acesta este probabil rezultatul selecției naturale”, spun ei: „Broaștele mai întunecate au supraviețuit la proporții relativ mai mar.”

Câinii de la Cernobîl

Câinii sălbatici de la Cernobîl sunt, în mare parte, descendenții animalelor de companie lăsate în urmă în timpul evacuării zonei. "Oamenilor nu li s-a acordat prea mult timp pentru a se evacua", spune Elaine Ostrander, genetician la Institutele Naționale de Sănătate.

Mousseau și colegii săi alături de Ostrander și alți cercetători s-au aplecat asupra studiului profilului genetic al acestor câini pe care l-au publicat în Science Advances. Au analizat probe ADN de la 15 generații de câini sălbatici din Cernobîl.

"Ne-au interesat variantele identificate în secvențele ADN care au permis acestor câini să trăiască și să se propage", spune Ostrander.

Analiza lor a arătat că diferite populații de câini din zonă aveau semnături distincte care identificau de unde provin. Cei din orașul Cernobîl, de exemplu, aveau o semnătură diferită de cea de la Pripyat, la doar 15 kilometri distanță. De asemenea, le-au comparat cu profilurile genetice ale câinilor care trăiesc în Polonia din apropiere și în alte părți din Europa de Est.

Nivelul de detaliu genetic pe care cercetătorii l-au examinat la acești câini este unic, spune Mousseau. Dar această cercetare este doar primul pas.

Acest tip de cercetare poate dezvălui în cele din urmă modul în care un animal, care este relativ similar cu omul, răspunde și evoluează la radiații.