În secolul al XIX-lea apare la New York prima carte din istorie scrisă de un american despre români. Chirurgul James Noyes, angajat în conflictele din zona balcanică, a vizitat Principatele, stând o perioadă la București. Aceste teritorii de la porțile Orientului i s-au părut newyorkezului exotice.

În secolul al XIX-lea, Statele Unite erau o putere emergentă, dar izolaționistă, bine „strunită“ de faimoasa doctrină Monroe. De dincolo de Ocean, puțini americani auziseră vreodată de existența Moldovei și a Valahiei – mai degrabă doar cei care aveau rădăcini românești sau maghiare. Războiul ne-a făcut însă cunoscuți, o constatare dramatică, dar cât se poate de reală. Majoritatea mărturiilor occidentale despre români în secolele XVIII-XIX vin în contextul războaielor ruso-austro-turce disputate inclusiv pe teritoriul Principatelor, care au adus un aflux de ofițeri, medici, diplomați din țările vest-europene, angajați fie în serviciul rușilor, fie în cel al otomanilor.

Prin același mijloc a ajuns la București și un american, o prezență exotică pentru acele vremuri în zona balcano-dunăreană. Este vorba despre James Oscar Noyes, un tânăr chirurg de 25 de ani care a intrat în serviciul otoman, în contextul Războiului Crimeei. Oscar Noyes va scrie și o carte cu impresiile sale din Principate, acel teritoriu care i-a oferit o paletă largă de sentimente și senzații. Cartea se numește „România, țară de hotar între creștini și turci“, reeditată la Editura Humanitas și care conține o imagine vie despre români și țara lor, prin filtrul unui călător de peste Ocean.

Americanii au descoperit Principatele Române

Dacă europenii i-au descoperit pe americani la finele secolului al XV-lea, americanii au aflat despre români abia patru secole mai târziu. În secolul al XIX-lea, Statele Unite ale Americii erau o țară relativ tânără, fondată după Declarația de Independență din 1776, dar cu o tradiție colonială britanică de aproximativ trei secole. Cu un teritoriu vast, resurse importante și o aplecare mare către progres și schimb liber, americanii au devenit rapid un jucător important pe piața economică mondială.

În ciuda doctrinei Monroe, proclamată pe 2 decembrie 1823, care presupunea un izolaționism politic față de Europa, SUA s-au arătat deschise față de comerțul cu marile puteri mondiale. În acest context au loc tratative cu Imperiul Otoman și deschiderea unor rute comerciale în Marea Mediterană. Ajunși la Istanbul, americanii află și de oportunitățile oferite de porturile românești de la Dunăre și Marea Neagră. Așa au intrat în contact românii cu americanii pentru prima dată la nivel oficial, diplomatic. Tratatul comercial cu otomanii a fost încheiat în anul 1830, iar consulul american la Istanbul, John Brown, transmitea deja la Washington posibilitatea fondării unui vice-consulat în Principatele Române, după model englez.

Această idee se va concretiza abia 11 ani mai târziu, cu girul puterii suzerane, adică Imperiul Otoman. Pe scurt, primul vice-consulat american din Principate a fost deschis în anul 1850, la Galați, iar al doilea în 1857, la Ismail – în zona comercială românească. Abia în anul 1873, în timpul domniei lui Carol I, va funcționa un viceconsulat și la Iași, primul vice-consul fiind Anton Negroponte. Alegerea nu a fost întâmplătoare: Negroponte era italian la origine și se ocupa deja cu comerțul de cereale în Portul Galați, având o relație foarte bună atât cu aristocrația valahă, dar și cu negustorimea din Principate.

Numirea unui vice-consul american la Galați a făcut vâlvă în societatea românească de la acea vreme. Americanii erau ceva exotic pentru români, iar reciproca era valabilă. Evenimentul a fost intens dezbătut în presa vremii, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, în „Gazeta de Moldova“, dar și în „Journal de Bucharest“. La rândul său, Negroponte a trimis un raport detaliat despre posibilitățile comerciale din zona porturilor dunărene ministrului american detașat la Istanbul pe probleme economice în zona Levantului. În plus, vice-consulul american își informa superiorii că întreține o relație bună inclusiv cu domnul de la Iași, numit în documentele americane „Hospodarul“, Grigore Alexandru Ghica.

Primul vas sub pavilion american va sosi în Principat în 1857. Relațiile româno-americane din acea perioadă se făcea însă sub oblăduirea și prin filtrul Înaltei Porți – erau limitate de turci, în funcție de interese. În anul 1858, președintele american James Buchanan numea un consul american la Galați, dar de origine română – urmașul unor emigranți ajunși pe teritoriul Americii în secolul al XVIII-lea. Se numea Henry Romertze și a fost numit consul de către Departamentul de Stat pe 4 octombrie 1858.

Ajunge la post abia în 1859, atât din cauza problemelor meteorologice cauzate de o iarnă grea, dar și a frământărilor politice din zona Principatelor. Războiul Crimeei luase sfârșit, dar statutul Moldovei și Valahiei era intens dezbătut de Marile Puteri. Consulul american a fost primit cu mari onoruri de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, deschizând practic istoria relațiilor bilaterale româno-americane. „Sunt foarte mulțumit de vizita d-voastră care-mi dă personal, pentru întâia dată, prilejul de a vă exprima deosebita mea părere pe care o nutresc față de Constituția d-voastră, de guvernul și de poporul american în general. Intenția mea a fost – mărturisea Cuza – să aduc la cunoștința marelui d-voastră președinte, dubla mea numire, imediat după ce a avut loc“, spunea Cuza în fața consulului american.

Un tânăr american la porțile Orientului

Cu siguranță primii consuli americani au făcut cunoștință cu stilul de viață al românilor, le-au cunoscut obiceiurile și moravurile. Rapoartele lor au fost însă mai degrabă tehnice, cu detalii privind viața economică și politică, vizând mai ales posibilitățile comerciale americane la Dunăre. Primul american care a făcut o imersiune adâncă în societatea românească și a reușit să lase posterității viziunea sa asupra Principatelor a fost un tânăr chirurg american numit James Oscar Noyes.

Medicul s-a născut la Niles în New York, în anul 1829. Făcea parte dintr-o ilustră familie americană, urmași ai primului val de coloniști britanici pe teritoriul Americii de Nord. Printre strămoșii săi se numără și întemeietorul Universității Yale, dar și numeroși pastori reformați. Absolvă cursurile reputatei facultăți de medicină de la Harvard în anul 1853 și pleacă în Europa pentru a-și continua studiile. Poposește la Viena, iar mai apoi, în 1854, mânat de aventură, pleacă către estul Europei.

În acea perioadă, Bătrânul Continent era zguduit de Războiul Crimeei, însă pentru tânărul american părea o aventură pe cinste. În acest scop, la recomandarea englezului Stephen Bartlett Lakeman, cunoscut drept Mazar Pașa, James Oscar Noyes pleacă la București pentru a se înrola în regimentul otoman al lui Omer Pașa. Este inclus în corpul medical drept chirurg principal al armatei otomane de la Dunăre. A fost într-adevăr o aventură pe cinste pentru Noyes, periculoasă, dar plină de experiențe inedite: ajunge la Istanbul, străbate Anatolia descoperind cultura otomană și ajunge până în Egipt și Palestina. Pe unde merge, el adună materiale pentru reportaje inedite pe care le va publica inclusiv în „New York Tribune“, unul dintre cele mai prestigioase ziare americane din secolul al XIX-lea. De altfel, când va reveni în Statele Unite ale Americii, va deveni proprietarul revistei culturale „Knickerbocker“.

„O atât de abjectă și intensă mizerie”

Cele mai vii și mai puternice impresii le-a avut din lumea balcanică. A fost în tabăra aliată de la Varna, a trecut prin Serbia, a vizitat Vidinul și a străbătut satele românești de pe malurile Dunării până la București. Noyes venea din Viena, călătorind pe Dunăre, astfel că, după ce a vizitat Belgradul, a plecat mai departe și a intrat pe teritoriul Valahiei, prin Porțile de Fier. După o escală la Severin și o alta la Vidin, Noyes părăsește linia apei, se îmbarcă într-o trăsură și pornește, pe uscat, până la București. Pe drumurile prăfuite ale Valahiei , americanul este nevoit să facă popasuri la hanuri sărăcăcioase. Nu este prea impresionat nici de meniu, nici de locație, nici de oameni:

„Ne-am oprit un ceas în satul Călugăreni, ca să luăm masa. Hanul era plin de valahi cu căciuli frigiene din blană de oaie şi de ţigani zdrenţăroşi. Am cerut să fim trataţi cu tot ce era mai bun în casă, dar masa mea a fost alcătuită dintr-o omletă tare şi o coajă de pâine neagră, însoţite de un lichid respingător care ar fi trecut drept oţet în orice altă parte a lumii, dar pe care l-am plătit drept vin valah. Chiar în faţa hanului un ţigan tăia iezi“, scria James Oscar Noyes în „România, țară de hotar între creștini și turci“.

Drumul în trăsură l-a ajutat pe american să-și facă o imagine despre satele valahe de pe malurile Dunării. Pentru un newyorkez dintr-o familie foarte bogată, obișnuit cu luxul marilor capitale, cătunele românești păreau locuri pierdute în întunecimea Evului Mediu, măcinate de o sărăcie care l-a șocat.

„Niciun fel de descriere nu poate închipui un sat valah locuit de clasa cea mai săracă a ţăranilor şi de ţigani. Aici, om şi animal se bucură de adăpostul, hrana, respiraţia şi societatea celorlalţi, omul şi natura aflându-se în cele mai apropiate relaţii. Nu am văzut niciodată, nici măcar în fundăturile Londrei, unde sărăcia acută şi corupţia se ascund de ochiul carităţii, o atât de cruntă nevoie, o atât de abjectă şi intensă mizerie. Fericite, infinit mai fericite, în comparaţie cu ei, sunt familiile sărace din New York, înghesuite în camere subterane, murdare, minuscule, ba chiar împărţite în compartimente mai mici prin linii trase cu creta“, preciza Noyes în aceeași carte.

Toți sfinții Valahiei

Străbătând satele, stând pe la hanurile țărănești sau cele de la răscruci, pline de carele negustorilor plecați la târguri, chirurgul american a reușit să intre în vorbă cu oamenii, ajutat cu siguranță de oamenii lui Omer Pașa, cei care-l însoțeau în călătorie și care cu siguranță știau ceva românește. Așa a aflat, probabil, cum se căsătoresc românii, care sunt obiceiurile și mai ales firea oamenilor.

„În Principatele dunărene sunt greu de găsit femei nemăritate peste o anumită vârstă, după cum am fost informat. Căsătoriile se fac pentru zestre. Fiii familiilor bogate sunt trimişi în lumea largă aproape fără un piastru, ca să li se dea fiicelor o avere frumoasă. Este nespus de scandalos ca o fată să rămână cu părinţii peste o anumită vârstă. Iar dacă drumul spre mariaj nu se poate deschide în niciun fel, nefericita creatură, care, de altfel, şi-ar lua cu bucurie un soţ pământesc, este obligată să devină mireasa Domnului, fiind trimisă la mănăstire. În familiile cu mai multe fete de măritat, una dintre ele este condamnată la viaţa mănăstirească chiar din copilărie, pentru că astfel îi este asigurată pe viaţă o existenţă confortabilă. Rar se întâmplă să se călugărească voluntar“, adaugă Noyes.

Cu această ocazie, americanul critică tradițiile religioase ortodoxe, așa cum le-a descoperit prin bisericile din sate sau din București. Atitudinea lui James Noyes trebuie explicată și prin faptul că americanul era protestant, cu alte principii și idei religioase.

„Asprele dogme iconoclaste ale creştinilor grec-ortodocşi condamnă uzul statuilor în lăcaşele lor de cult; ca să compenseze, acoperă zidurile pe dinăuntru şi pe dinafară cu mâzgălituri de sfinţi cu buze roşii şi largi halouri în jurul capetelor, executate atât de precar, încât cu greu aş putea să îi acuz pe credincioşi de idolatrie, sfinţi care sunt atât de numeroşi încât ornamentaţia celestă a unui singur edificiu aproape că epuizează calendarul“, scria acesta.

Tot legându-se de comportamentul monastic al măicuțelor, care nu ar fi corespuns chiar regulamentelor ecleziastice, James Oscar Noyes spune că „valahii sunt cei mai libertini oameni din lume“, iar despre multe dintre călugărițele trimise forțat în mănăstire că „multe Magdalene iau fără îndoială calea acestor instituții“.

„Mersul pe jos este un lux”

Ajuns la București, o capitală a Valahiei aflată între Orient și Occident, atât ca aspect, cât și ca moravuri, Noyes nu se declară mulțumit. Nici măcar cel mai mare oraș al Valahiei nu reușește să-l impresioneze pe american. Pentru el, Bucureștiul era un loc al contrastelor, de la mahalale insalubre la palate pitorești. „La Bucureşti, mersul pe jos este un lux, iar trăsura, dimpotrivă, o necesitate. Trăsura este, de fapt, un simbol al respectabilităţii, căci a merge pe jos la Bucureşti e ca şi cum ai merge desculţ în altă parte a lumii. N-am văzut niciodată luxul şi sărăcia, frumuseţea şi sluţenia alăturate într-un contrast atât de izbitor. E un adevărat carnaval al civilizaţiei la Bucureşti, aşa cum se întâmplă atunci când libertatea şi sclavia vieţuiesc alături“, adăuga americanul.

Aceste opinii ale lui Noyes sunt cumva firești. Pentru un american care nu era obișnuit cu războiul, imaginea Principatelor , răvășite de conflictele ruso-turce, sărăcite și jefuite de armatele străine, de fanarioți și chiar de propria boierime, trebuie să fi avut un impact destul de puternic și totodată neplăcut. De altfel, și Noyes recunoaște: „Când oprimaţi de turci şi de ruşi, când lăsaţi pe mâna fanarioţilor sau încă şi mai tiranicei stăpâniri a hospodarilor pământeni, moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume“.

Noyes se va întoarce după patru ani de aventuri în Orient, la New York, acolo unde va publica și cartea sa despre valahi și aventurile sale dunărene. El nu este singurul american care a scris despre români. O scurtă referire face și Washington Carroll Tevis, un mercenar american, venit pentru a participa la Războiul Crimeei. „Tenacitatea cu care ei şi-au păstrat individualitatea naţională este unul dintre cele mai ciudate fenomene din istorie. Hunii, goţii şi avarii au invadat acest teritoriu, slavii, bulgarii şi turcii i-au oprimat pe aceşti paşnici locuitori, dar populaţia dacilor latinizaţi s-a ridicat din propria cenuşă, păstrându-şi cultura rafinată pe care a moştenit-o de la strămoşi, aşa încât îşi justifică proverbul ei vechi. Ei, aşa cum pretind unii, se numesc descendenţi exclusivi ai geţilor şi dacilor latinizaţi. Sângele coloniştilor romani ai lui Traian care predomină printre ei contează mai puţin în acest secol, totuşi cu siguranţă acest popor mic a crescut în proporţie enormă şi a devenit o naţionalitate preponderentă de-a lungul Dunării de Jos şi în Alpii Transilvaniei“, scria despre români Carroll Tevis, soldat, jurnalist de război, corespondent al „New York Times“.