Unul dintre cele mai bizare culte religioase din istorie a fost o sectă evreiască apărută în secolul I î.Hr., în Egiptul ptolemaic. Membrii săi practicau ascetismul și căutau o viață curată, ferită de ispitele lumești, trăind în izolare și meditație.

Religia a jucat un rol foarte important de-a lungul evoluției comunităților umane. Credințele și manifestările religioase ale omului au îmbrăcat diferite forme, în epoci diferite. Unele dintre ele au fost de-a dreptul misterioase. Una dintre cele mai enigmatice secte religioase care au existat vreodată în istoria omenirii, a fost întemeiată de comunitățile evreiești stabilite în Egipt în secolul I îHr. Aveau manifestări asemănătoare pustnicilor creștini de astăzi, dar cu manifestări duse la extrem, adică izolare totală, post negru la limita supraviețuirii dar și alte ritualuri bizare. Membrii grupării purtau numele de therapeutae și erau considerați vindecători ai sufletului.

„Terapeuții”, vindecătorii de suflete. O sectă puțin înțeleasă

Despre „Therapeutae” sau mai bine zis, „terapeuți” aflăm din „De Vita Contemplativa” a filosofului Filon din Alexandria, un evreu influențat de cultura elenistică. Filon din Alexandria scria că „terapeuții” erau o sectă evreiască stabilită în apropierea Lacului Mareotis, aproape de Alexandria, în Egiptul Ptolemaic. În aceea perioadă, după prăbușirea uriașului imperiu al lui Alexandru Macedon , au luat naștere, în regiunile orientale cucerite, mai multe regate, conduse de foști săi generali. Printre aceștia și Ptolemeu, cel care avea să conducă regatul Egiptului. După moartea lui Alexandru a luat naștere așa numita cultură elenistică, o fuziune între diferitele tipuri de credințe, viziuni artistice și intelectuale orientale cu puternica cultura greacă antică, dând naștere unui produs original. Egiptul a înflorit în timpul dinastiei Ptolemeilor.

Mai ales Alexandria a devenit un puternic centru economic și cultural al epocii elenistice. În apropierea acestui mare oraș cosmopolit a viețuit și o puternică comunitate evreiască. Aceasta practica, ca religie, iudaismul. Din rândurile ei s-a desprins, însă, o sectă care avea să rămână un mister până în prezent. Filon a spus că se numeau „terapeuți” și erau cunoscuți pentru îmbinarea tradițiilor evreiești cu filosofiile elenistice, în special de sorginte greacă. Originile exacte ale terapeuților sunt neclare, dar se crede că au apărut în jurul începutului secolului I î.Hr. Timp de două secole au înflorit în această zonă a lacului Mareotis, reușind să facă prozeliți până în secolul al II lea d Hr. Bizară este nu doar forma de manifestare a credințelor lor, puțin specifice evreilor, dar mai ales doctrina îmbrățișată, un melanj ciudat de iudaism dus până la habotnicie, cu filosofie păgână grecească.

„Crezurile terapeuților erau adânc înrădăcinate în tradiția evreiască, dar încorporau și elemente ale filosofiei elenistice clasice. Ei credeau în nemurirea sufletului și în importanța pregătirii pentru viața de apoi printr-o viață de evlavie și contemplare. Această dublă concentrare asupra ideilor evreiești și elenistice este evidentă în accentul pus atât pe studiul Scripturilor ebraice, cât și pe scrierile filozofilor greci”, preciza Aleksa Vučković pentru „Ancient Origins”. Numele lor provenea, cel mai probabil, de la cuvântul grecesc „therapeuein” care înseamnă „a vindeca”.

Probabil se refera la faptul că își dedicau viața vindecării sufletului prin credință, dar și a trupului prin post și viață curată. Este posibil să fi fost și „duhovnici”, adică un soi de „psihologi” timpurii. Oamenii veneau, își împărtășeau, în particular, necazurile, frământările, iar acești „terapeuți”, ajungând la un grad de înțelepciune le-ar fi oferit sfaturi. Sunt, evident, simple speculații. În realitatea nimeni nu știe de ce se numeau așa și cu ce se ocupau în comunitate.

„Vocația acestor filozofi este imediat clarificată din titlul lor de Terapeuți și Terapeutride, nume derivat din „θεραπεία”, fie în sensul de „vindecare”, deoarece mărturisesc o artă a vindecării superioară celei practicate în orașe, care vindecă doar trupurile, în timp ce a lor tratează și sufletele asuprite de boli grave și aproape incurabile, provocate de plăceri și dorințe și dureri și temeri, de acte de lăcomie, nebunie și nedreptate și nenumăratele alte pasiuni și vicii, fie în sensul de „venerare”, deoarece natura și legile sacre i-au învățat să venereze Existentul Sine Însuși, Care este mai bun decât Binele, mai pur decât Unusul și mai primordial decât Monada”, preciza Filon din Alexandria.

Ascetism extrem în lumea antică

Dincolo de acest melanj ideologic, aparent ciudat, între credințe iudaice profunde și filosofie grecească, manifestările „terapeuților” erau stranii pentru contemporani. Aceștia practicau un ascetism, asemănător celui creștin, dar mult mai extrem. Se autoizolau în locuințe foarte sărăcăcioase, fără mobilier, doar câteva obiecte esențiale supraviețuirii, și atât. Fiecare membru al sectei avea propria locuință acolo unde se dedica, în cea mai mare parte în tăcere, rugăciunii, meditației și studierii textelor sacre, atât antice grecești cât și iudaice. Totodată acești „terapeuți” țineau post în mod regulat.

Adică se abțineau de la carne, lapte, ouă și mâncau doar ce găseau în natură. De multe ori făceau „post negru”, adică nu mâncau zile întregi și forțau limitele supraviețuirii. Așa credeau ei că se vor purifica spiritual dar și trupește. Idee preluată și astăzi de amatorii de post extrem, ca metodă terapeutică. Aceste posturi fără apă și mâncare câteva zile, era considerate esențiale în dobândirea acelui har de „terapeut” necesar vindecării spirituale și trupești a celor din comunitate care le cereau ajutorul. În mod normal, dieta lor era frugală constând în lipii sau turte din făină, apă și legume.

Ei considerau că trupul este doar o carcasă, un recipient în care este păstrat sufletul pe fața Pământului. Iar acest recipient trebuie să asculte de puterea sufletului și nu el să dicteze nevoile ființei umane. „Întregul interval de la zori până seară este dedicat de ei exercițiilor spirituale. Căci citesc Sfintele Scripturi și își exprimă în gândire și alegorie filosofia ancestrală, întrucât consideră semnificațiile literale ca simboluri ale unei naturi interioare și ascunse care se dezvăluie în idei ascunse”, scria Filon din Alexandria în „De Vita Contemplativa”. Interesant este faptul că acest ascetism a depășit granițele etnice. Adică nu mai erau doar evrei în rândurile lor ci și greci sau alte naționalități convertite și care încercau să ajungă la aceea tărie spirituală de vindecător de „terapeut”.

În căutarea divinului

Filon preciza că această sectă trăia după un concept de viață și practică spirituală intitulat „theoria”. Și era compus din două elemente filosofice, spirituale, esențiale: contemplarea și viziunea. Scopul fiecărui ascet din secta „terapeuților” era de a se purifica spiritual prin posturi, izolare, meditație, rugăciune și studiu, până ajungeau să-l cunoască pe Dumnezeu. Sau mai precis să se contopească la nivel spiritual, metafizic cu divinitatea.

„Terapeuții” aveau momente când se întâlneau în cadrul propriilor comunități. De exemplu, în ziua de Sabat dar și în timpul unor adunări religioase, „terapeuții” renunțau la solitudine. Cel mult, însă, pentru câteva zile. Adunările aveau loc în săli comune unde se rugau împreună și cântau imnuri religioase. Era și o parte de „schimb de experiență”, în care erau confruntate viziuni diferite ale interpretării lucrărilor religioase. În special a Vechiului Testament.

Singura sectă iudaică în care femeile puteau avea un rol central

Interesant este faptul că această sectă, pe de o parte respecta scripturile și credința iudaică , dar de cealaltă parte aveau o viziune mai liberală asupra rolului sexelor în societate. De exemplu, în secta „terapeuților” erau acceptate și femeile ca participanți egali la viața spirituală a comunității. Filon și-a dat seama că, mai mult decât atât, femeile aveau și roluri de conducere și chiar ghidare spirituală în sânul comunităților de „terapeuți”. În context mai larg, această sectă a „terapeuților” a fost comparată, în unele aspecte, cu cea a esenienilor de pe malurile Mării Moarte, cea din care ar fi făcut parte și Ioan Botezătorul.