Cea mai bizară și emoționantă misiune top-secret din istoria militară a secolului XX. Ce a reprezentat „Operațiunea Cowboy”

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc una dintre cele mai bizare și totodată emoționante operațiuni militare. A fost pentru prima dată când inamicii și-au dat mâna și au participat la o acțiune comună de salvare a unui patrimoniu genetic unic. Este vorba despre caii lipițani.

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost un conflict militar care a distrus viețile a zeci de milioane de oameni. A fost cu siguranță cel mai dur război din istoria umanității cu 60 de milioane de victime la nivel mondial. A fost marcat totodată de o cruzime fără margini, de Holocaust, genocid, politici rasiale și măceluri cumplite îndreptate împotriva oamenilor nevinovați. Nu mai vorbim de distrugeri și pierderea unor bunuri patrimoniale cu o valoare inestimabilă. Cu toate acestea, până și în mijlocul acestui iad, au existat momente de umanitate. Gesturi cu adevărat impresionante care au depășit ideologia, politica, ordinele comandanților și orice altceva.

Acțiuni conjugate ale oamenilor din tabere diferite pentru a salva patrimoniul umanității. Una dintre cele mai impresionante și umane misiuni din cel de-al Doilea Război Mondial a fost „Operațiunea Cowboy”. Desfășurată în ultimele luni ale războiului, într-o Europă devastată, această operațiune a adus împreună foștii inamici, soldați americani, soldați germani, prizonieri de război polonezi și cazaci. Au luptat împreună într-una dintre cele mai secrete și neobișnuite misiuni de salvare. Era vorba despre sute de cai de rasă, în special lipițani, exemplare deosebite, unice care reprezentau practic un adevărat patrimoniu genetic și cultural european. Operațiunea Cowboy reprezintă un caz de studiu relevant pentru înțelegerea dimensiunii umane a conflictelor armate.

O zestre genetică și culturală a Europei, amenințată de război

În primăvara anului 1945 Al Doilea Război Mondial se apropia de sfârșit pe continentul european. Germania Nazistă, după ce se irosise în ofensiva din URSS, era prinsă ca într-un clește. Din vest, după debarcarea din Normandia veneau trupele americane și britanice. Din est, contraonfensiva rusească se deplasa ca un tăvălug de neoprit. În disperare de cauză naziștii aruncaseră în luptă tot ce mai aveau. În special fanaticele trupe SS, încercau să ofere o rezistență sporită și să încetinească avansul Aliaților. Din cauza bombardamentelor, a luptelor de stradă și a jafurilor, Europa arată ca o uriașă ruină.

Multe opere nemuritoare ale umanității s-au pierdut pentru totdeauna. În aprilie 1945, una dintre cele mai importante comori genetice și culturale europene era gata să aibă aceeași soartă, să dispară pentru totdeauna. Era vorba despre caii lipițani, o rasă originară din Lipica, Slovenia. Acești cai superbi, de culoare albă (deși există și excepții) sunt cei mai grațioși artiști ai lumii animale. Sunt faimoși în toată lumea pentru grația „dansului” pe care-l execută dar și pentru mișcările complicate pe care pot să le facă în urma dresajului. Lipițanul reprezintă o tradiție seculară a Europei Centrale, unul dintre cele mai bune produse genetice și culturale ale continentului. „Calul lipițan nu este doar un animal de rasă, ci o operă vie a istoriei europene, modelată de secole de selecție atentă și tradiție culturală”, precizează specialistul Stephen Dando-Collins.

Pe scurt, un patrimoniu de o valoare inestimabilă, apărut în anul 1580, atunci când arhiducele Carol al II lea de Austria, fiul împăratului Ferdinand I și al Anei a Boemiei, și-a dorit o nouă rasă de cai, central-europeană, care să semene cu cea a cailor andaluzi. Această hotărâre a fost luată pentru că toți caii spanioli, foarte celebri la acea vreme au fost interziși la export, de către iberici.

Arhiducele a ales Lipica ca loc de încrucișări genetice datorită climei. Așa a luat naștere prin încrucișări controlate și experimente ale vremii, această rasă de cai maiestoși. Cea mai faimoase herghelii de lipițani se aflau la Viena, la „Școala de Călărie Spaniolă”, evident la Lipița, în Ungaria la Mezőhegyes dar și la Sâmbăta de Jos în România, pentru o scurtă perioadă( la acea vreme făcea parte din Imperiul Austro-Ungar). „Fiecare cal lipițan poartă în el secole de genetică controlată, fiind rezultatul unuia dintre cele mai vechi programe de reproducere din lume”, adăuga Elwyn Hartley Edwards.

Această rasă era amenințată cu dispariția la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de o parte era vorba despre bombardamentele susținute care puteau ucide caii. Austria fusese anexată de Germania Nazistă în timpul Anschluss-ului din 1938. În 1945, pe măsură ce Hitler pierdea, iar Aliații atacau, bombele au început să cadă asupra Vienei. Magnifica sală de echitație în stil baroc, de la Școala Spaniolă din Viena cu celebrele sale candelabre de cristal, a fost la un pas de a deveni o grămadă de moloz. Armăsarii albi, adăpostiți în timpul raidurilor aeriene grele, se aflau într-un risc imens pe măsură ce frontul Aliat înainta spre oraș. De cealaltă parte erau rușii.

Aceștia avansau vertiginos și nu prea le păsa de caii de rasă găsiți în teritoriile inamice. Pe scurt, ori îi foloseau, în cel mai bun caz, ca animale de povară până la epuizare, ori îi mâncau. Situația era cu atât mai gravă, cu cât, cele mai deosebite exemplare de lipițan, dar și din alte rase deosebite, erau adunate la Hostau, Boemia (Cehia de astăzi), ca parte a unui experiment nazist. Adică, liderii naziști doreau să creeze o rasă de cai „arieni”, pe baza unor norme pseudo-științifice. Liderii naziști au emis ordine pentru transferul medicilor veterinari și a unui detașament din Wehrmacht de la Școala Spaniolă de Echitație din Viena, la Hostau în Boemia.

Acești veterinari își desfășurau experimentele prin selecție controlată, în timp ce regimul de antrenament al cailor era condus de șeful Școlii Spaniole de Echitație, Alois Podhajsky. Acesta participase la Jocurile Olimpice de vară din 1936 și era ofițer în Wehrmacht.

La această bază de încrucișare genetică a lipițanilor de la Hostau, lucrau mulți prizonieri de război polonezi dar și cazaci, oameni pricepuți în îngrijirea cailor dar și la călărie. În aprilie 1945, situația era disperată la Hostau. Pe de o parte, refugiații care sufereau de foame, încercau adesea să atace ferma pentru a fura caii. De cealaltă parte, Armata Roșie se apropia vertiginos având nevoie de cantități mari de hrană pentru soldații săi. Teama generală la fermă era că lipițanii vor fi măcelăriți pentru carne de către sovietici, care nu aveau să recunoască valoarea cailor dincolo de utilitatea lor ca hrană. „A pierde acești cai ar fi însemnat a pierde o parte din identitatea culturală a Europei”, mărturisea Alois Podhajsky.

Un general pasionat de cai și o misiune de salvare contra-cronometru

În disperare de cauză, directorul școlii, colonelul Alois Podhajsky, a trecut la salvarea a ceea ce era mai prețios. Acesta a ascuns candelabrele, a împachetat portretul lui Carol al VI-lea și, cel mai important, a salvat câțiva armăsari prețioși, pe care i-a trimis în orașul St. Martin, situat în zona muntoasă a Austriei. Mai rămâneau însă câteva sute de exemplare prețioase, la Hostau, în calea rușilor. Norocul a făcut ca cel care comanda armata americană care se îndrepta vertiginos către Austria să fie mare iubitor de cai. Era vorba de generalul Patton.

Legenda faimoaselor iepe de la Cobâla. Erau atât de bune pentru prăsilă, încât turcii le cereau ca dar de peşcheş

Ajunși în zona Saint Martin și descoperind armăsarii de lipițan, aceștia au solicitat o demonstrația. Americanii au privit cu uimire manevrele precise, asemănătoare baletului, pentru care erau faimoși armăsarii albi: o demonstrație de putere controlată și eleganță ritualizată, pe fond muzical, care era de o frumusețe rară și incredibil de greu de executat. Impresionat, Generalul Patton a pus sub protecția sa personală școala de echitație spaniolă de la Viena. Podhajsky i-a mărturisit însă, că la Hostau în calea rușilor, se află exemplare unice, valoroase.

Marea problemă era că în urma prevederilor Conferinței de la Ialta, Cehoslovacia se afla în zona de ocupație aliată sovietică, iar Patton, generalul Walter H. și Podhajsky știau că rușii se aflau la doar 96 de kilometri de Hostau. A urmat un moment incredibil, deși inamici, aflați în tabere diferite, Patton, Walter H și Podhajsky au rezonat. Practic, dincolo de alianțe militare, ideologii, tratate și ordine, îi unea pasiunea pentru cai. Aveau un limbaj comun. Asta i-a făcut să uite de orice diferență.

Ad-hoc s-a pus la cale o operațiune secretă care încălca toate tratatele, înțelegerile și ordinele. Erau numai buni de Curtea Marțială, dar nu le păsa. Trebuiau să salveze caii. Patton și Podhajsky, un general american și un ofițer de rang înalt al Wermacht, s-au așezat la aceeași masă și au făcut rapid calculele. Rușii se aflau la 96 de kilometri de Hostau, în timp ce americanii la numai 45 de kilometri. Trebuiau să se miște rapid. „În acele zile, nu mai era vorba doar despre victorie sau înfrângere, ci despre ceea ce merita salvat din civilizația europeană”, remarca colonelul american Charles H. Reed, martor al evenimentelor.

La discuții a participat și veterinarul șef de la Hostau, chemat anterior de Podhajsky.

Acesta a fost de acord ca trupele germane să colaboreze cu americanii pentru salvarea cailor. Era ceva incredibil. Nimănui nu-i mai păsa de naționalitate sau credințele politice. Patton a ales un ofițer american de 30 de ani, fost senator și vajnic călăreț din Tennesse, și l-a trimis împreună cu veterinarul german, având asupra sa o scrisoare de la Patton și Podhajsky pentru unitatea germană din Hostau.

Cei doi, neamțul și americanul, au încălecat pe doi armăsari lipițani și au gonit cele câteva zeci de kilometri ascunși de noapte. „Eram acolo cu un soldat inamic, pe un faimos armăsar lipițan, călărind prin teritoriu inamic într-o misiune secretă. Pădurea era atât de deasă încât aveai senzația că treci printre doi pereți de întuneric. A fost cea mai de neuitat experiență din viața mea”, mărturisea ofițerul american.

„Operațiunea cowboy”, atunci când compasiunea a învins ideologia

Imediat s-a declanșat „Operațiunea Cowboy”. Patton a ordonat unităților americane din cadrul Diviziei a 2 a Cavalerie să se mobilizeze și să plece rapid către Hostau. Au fost selectați mai ales băieți din Texas, Wyoming și Montana, cowboy adevărați în civilie, învățați încă din copilărie să dirijeze cirezi întregi de vite și herghelii de cai prin Marile Câmpii americane. A fost organizată „Task Force Andrews” sub comanda maiorului Robert P. Andrews, format din mai multe vehicule de recunoaștere M8, două tancuri M24 Chaffee, autotunuri M8 și peste 325 de soldați.

Era o forță expediționară mică dar rapidă, mai ales că era o acțiune contra-cronometru. De menționat faptul că nu toate trupele germane erau prietenoase și empatice cu această misiune. Din contră. Trupele fanatice SS erau mobilizate pentru a distruge orice grup american, fără să le pese prea mult de cai. Practic, forța expediționară a lui Andrews avea o dublă provocare. Trebuia să scape de rezistența SS din zona fermei și totodată să sufle caii, la timp, de sub nasul rușilor.

Poveste incredibilă de supraviețuire. Tehnicile pe care le-a aplicat un marinar pentru a rezista 133 de zile în largul oceanului

Pentru ca grupul lui Andrews să poată pătrunde prin liniile de apărare ale SS, Corpul XII al armatei americane a dezlănțuit un baraj de artilerie. Acest lucru i-a permis lui Andrews și grupului său de intervenție să străpungă liniile germane, să străbată cei 45 de kilometri până la Hostau și să preia controlul asupra fermei. Acolo, ofițerul american a găsit o situație deosebit de dificilă. Erau mai mult de 325 de cai. Toți de rasă. Pe lângă lipițani mai erau și pur sânge arab, cai căzăcești dar și alte rase importante. În total 600 de cai. Erau inclusiv armăsari cu o genetică unicat și iepe gestante. Misiunea părea destinată eșecului atunci când ferma a fost atacată de două ori de trupele SS.

La Hostau s-a produs însă miracolul umanității. Trupele germane din cadrul Wermacht, cantonate la fermă, printre care și ofițeri de cavalerie cu origine nobilă, iubitori ai acestor animale, au întors armele împotriva propriilor compatrioți și au tras în trupele SS care atacau ferma. Americani, nemți, prizonieri de război polonezi, cehi și cazaci au luptat toți împotriva tuturor, pentru o idee comună: salvarea cailor de rasă. După ce au reușit să respingă atacurile, s-au organizat și au evacuat imediat ferma. Iepele gestante au fost încărcate în camioane, iar restul cailor au fost grupați și mânați către zonele controlate de americani.

Cavaleriști nemți, polonezi, cehi, cowboy americani și călăreți cazaci au sărit în șei și au făcut ce știau mai bine. Diferențele de ideologie și naționalitate dispăruseră, lucrau de minune împreună. Grupul de călăreți și cai era flancat și apărat de motorizatele americane și germane ale soldaților din Wermacht de la Hostau. Și au reușit. Cei peste 600 de cai au ajuns în siguranță în teritoriile controlate de americani.

În anul 1963, compania Walt Disney a realizat un film numit „Miracle of the White Stallions", pentru a celebra această poveste emoționantă. Au urmat și alte producții cinematografice, fie artistice, fie documentare, pe această temă, de-a lungul deceniilor.

.